Sharing

Poate interesează pe cineva. Și pentru că eu sunt în perioada în care descopăr (cu mirare) că nu toti oamenii știu ce știu eu (nu pentru că eu aș fi cu creierul mai mare și mai gras, ci pentru că, pur și simplu, din diverse motive, nu asimilăm aceleași informații, nu aveam aceleași preocupări, nu ne pasionează aceleasi lucruri, etc.) m-am gândit să fac puțin sharing:

1. Tenul meu a luat-o rara de când cu stresul nunții- pete, roșeață, piele uscată, straniu și urât și de netratat (sau da, pe bani mulți).

Până am descoperit  (după n încercări, n creme) că e bine merci doar cu apă termală și ulei de argan/migdale/avocado. Uleiul de argan-antirid (excelent), uleiul de migdale nu lasă peliculă grasă, intră bine și rapid în piele.

2. Nu mă (mai) interesează cosmeticele clasice, chimice, din comerț. Ce pot înlocui cu ceva natural, o fac.

Așa e scrubul pentru față și corp, un amestec de tărâțe+mălai+ulei de măsline, works just fine for me. Nu e singura combinație posibilă, se pot face cu cafea, alte uleiuri și alte nebunii.

3. Am înlocuit (poate de 1 an?!) dove-ul cu săpunuri naturale. Sunt de toate felurile, culorile, aromele.

4. Nu mai folosesc balsam de rufe- ori uleiuri esențiale, ori deloc. Pentru albit/dezinfectat (hainele Irisoiului) bicarbonat de sodiu (ăsta se poate folosi la oooorice-ți poate trece prin cap). Oricum merg pe deviza decât cu chimicale hainele ei, mai bine pătate :)

5. În loc de zahăr alb, fructoză sau glucoză.

Voi? Ce aveți să-mi declarați?

Primele 2 zile (și 2 nopți) fără Iris

E firesc să simți nevoia să te detașezi. Să scoți nasul din biberoane, să te scuturi de piureurile de pe rochie, să-ți scoți pamperșii din traista roșie și să pleci. Să ignori ața care te trage înapoi și să te urci în mașina care te duce 250 km distanță de ochii albaștri care au devenit în 7 luni jumate mărgăritarele care te fac atât de bogată încât te sperie de moarte gândul că prădători stau la pândă să te jefuiască.

Nu aveam emoții că domnu' ta-su nu s-ar descurca. Sau că ea ar plânge râuri-râuri când ar descoperi că nu io îi bag lingurița cu piureul de fructe de dimineață în guroi. Sau că s-ar simți zgâriată de mâinile lui când o schimba-o. Am avut emoții pentru mine. Mi-era ciudă că ratez 2 zile (și 2 nopți) din viața ei. Timp care n-o să vrea să se întoarcă la mine oricât l-aș ruga eu. Credeam că-n timpul ăsta o să se întâmple ceva extrem de important, de remarcabil, de grozav și eu o să aud despre așa minunăițe la telefon și gura o să mi se facă iască și-n gât iar o să am bolovani fierbinți pe care nu-i pot înghiți. 

Am dubii că vreo mamă și-ar dori un copil atârnător de fusta ei, dependent țipător și enervant de brațele ei. Eu sigur n-am comandat așa ceva. Și deși am ținut-o în brațe de mi s-au lungit mâinile ca lu' Olive, Iris s-a dovedit a fi, once again, și din punctul ăsta de vedere, o excepție frumoasă și independentă. Asta nu m-a împiedicat, însă, să nu mă gândesc cu groază că, la momentul revederii, îmi va întoarce indiferentă budigăii cu vedere spre ... well, spre partea ei mai rotundă și uneori mirositoare :) Sau că va țipa când voi năvăli s-o iau în brațe. Că va plânge când o voi pupa. Că se va arunca din brațele mele numai să scape. Că va face plângere la Protecția Copiilor pentru rele tratament aplicate minorului.

De acasă veneau vești de genul vaaaaaaaaaaaai, nici n-o s-o mai recunoști, e atââââââât de schimbată! WTF? N-aveam nici 12 ore de când părăsisem ca o cioară ingrată cuibul și iote puiu' cum se transformă fără ca mă-sa să fie acolo să numere fiecare încercare de-a mergea de-a bușilea și de a suspina la fiecare sunet nou. Ce nemernică sunt! (Da' berea asta-i bună. Chiar merge. Și țigara parcă-i mai bună. Awww, ma' bebi!...)

Anyway, în prima seară, m-am pupat cu o (salată) mexicană cu muuuuult ton la Il Calcio, care m-a făcut să văd fluturași și inimioare roz tot restul weekendului, gândindu-mă cum să fac să ne mutăm împreună, că io simțeam cu toate papilele că-mi găsisem jumătatea.

Desigur, ușuratică cum mă știți, nu m-am putut abține să n-o înșel în seara următoare cu Richard, cel tăvălit în ciocolată și cam prea siropos pentru gusturile mele, pe care l-am abandonat așa ciunțit cu greața-mi specifică. 

Mi-am scufundat doru' de băbăștiucă într-un pahar de bere nefiltrată. Bun, plăcut.

Am fumat cum șade bine turcului. 

A, și m-au obosit maxim cohortele alea de oameni din centrul vechi și terasele alea îngrămădite, cu mesele lor mici, de trebuia să călăresc cel puțin 15 oameni, de mărimi, sexe și miasme diferite, ca să pot ieși din strânsoarea scaunului meu, cu zgomote de toate felurile din toate directiile, ahh, horror!

Pe la prânz, duminică, am fost la Serendipity cu hon-ul din dotare și era așa de cald că auzeam cum îmi cresc alunițe prin toate ungherele pielii mele fostă mișto. Am băut o cafea fitness cu ghimbir și alte buruieni (aproape bună sau aproape rea, nu-mi dau seama) și-un suc cu aloe și rodie (nesperat de bun) și multă apă, normal. La un moment dat și-a făcut regala apariție și Ionuca, cu care am sporovăit cam cum aș fi făcut-o c-un prieten nevăzut de mult timp- multe de spus, puțin timp, căldură mare, o oarecare timiditate, din astea.

Cei câțiva metri până la ușă i-am parcurs în galop. Clocoteam de dor și de curiozitate. Când m-a văzut, Iris a întins un zâmbet strâmb dintr-un colț în altul al buzei și dacă în secunda următoare n-o smulgeam din brațele beau-lui, ar fi început să plângă. Știți, nu? Așa fac copiii când se emoționează, e un zâmbet care dă în plâns, nu-știu-cum. Bine, nici eu nu eram departe de-o manifestare din asta. Apoi, cum o jumuleam eu așa, am atins-o cu un deget șiiiiiiiiiiii, surpriză, pe gingia inferioară, așteptându-mă pe mine să fie descoperiți, tronau timizi niște mugurei țepoși cu nume de incisivi. Oh, joy!

Bon Jovi, a day to remember

Before: OMG, cu ce mă îmbrac? (cred că mintea mea avea impresia că merge la o întâlnire). Oare cum arată? Oare o să fiu dezamagită? Oare o să mă remarce?
Având în vedere că nu merg singură la concert, ci cu cea care eram înainte să fiu ambasadoare, soție, mamă și ce-oi mai fi acum, o individă nepieptănată de 16 ani, cu păr lung ondulato-zburlit, vorbind mult, prost și neîntrebat, din cauza emoțiilor, sigur o să fie o aventură. Mă văd dându-i peste gură și furându-i țigara dintre degete, pieptănând-o în dosul unui copac (să nu mă facă de râs), legându-i șireturile să nu se împiedice ca proasta (oricum parcă doarme când pășește), ștergându-i creionul negru de la ochi (că iar s-a mânjit cu el până l-a tocit) și smulgându-i berea din mână (să n-o doară stomacul, că parcă n-a prea mâncat azi).

Bucuresti, Piata Constitutiei, coada: OMG, se intampla, sunt aici si de data asta e si el. WOU!
Coada imensa, caldura aia infernala, skin on skin cu atatea mii de oameni, toate astea mi-au mai taiat din elan pentru ca pan' la urma sa ma tai de tot cand am realizat ca Bonjoveii erau deja la Raise your hands cand am reusit si noi sa intram pe poarta fericirii. Imi venea sa ma pun in cur si sa plang. Am ratat aparitia lor pe scena din cauza unor organizatori prosti. Prosti-prosti. O, well... pt ca eu nu pot sa plang cand cant, a trebuit sa m-adun si sa m-apropii cat de mult pot :) Cand l-am vazut (nu pe monitoare, ci asa, mic si slab pe scena:) m-au luat toti fiorii si privirea mi s-a incetosat pentru cateva secunde. Iar in timpul concertului as fi apreciat foarte tare daca ma lungeam brusc pana macar pe la vreo 3 metri, sa-i vad pana si ceara din urechi (ok, not really, da' intelegeti voi :).
Ce mai, ma, a fost un vis pe care il credeam imposibil si pe care uite, il traiam, era aievea! Am slabit 5 chile transpirand, batand din palme, cantand, tipand. There's nothing like Bed of roses, Always, Livin' on a prayer, Bad medicine live. De-acum pentru totdeauna, Bon Jovi va reprezenta cu totul altceva pentru mine (Oh, si zambetul lu' Jon! Oh, si zambetul lu' Ritchie!).

Acum, cand ma uitam la filmulete, privirea mi se incetosa din nou. 

Na, trebuia sa fiti acolo ca sa-ntelegeti de ce.

Dezamagirile vin din partea organizatorilor si a publicului (din jurul nostru). Au rezonat, au batut din palme, da' parca nu asa cum meritau ei. Na, oricum, Bonjoveii n-au nici o vina pentru asta. Dar au una pentru Twist and shout, de ce-or fi incheiat cu asta? Parca nu era cazul si chiar m-a deranjat ca tot publicul a sarit de cur in sus la piesa asta si la ale lor nu (in halu' asta).
Nici nu mai spun cat de tare ma dureau picioarele, mainile, palmele si spatele la plecare. Si nici cat de greu ne-a fost sa gasim un taxi si cam cat am mers pe jos pana s-a-ndurat unu' si de noi.

Out of the spotlight*

Am zeci de posturi începute și lăsate să le bată vântul inspirației pân-o ieși ceva din ele. Nici nu las să se aștearnă praful pe ele, nici nu le scot la lumina internetului. Încep unu', m-apuc de altu', le abandonez pe amândouă și tot așa.
Nu mai pot. E ca și cum aș fi secat. Nici o floare interesantă nu mai crește din mine. Numai bururieni.
Nu mai pot. Nu știu ce, dar eu nu mai pot. M-am împrăștiat în mii de zări și am nevoie să mă adun. Cred că m-au copleșit toate evenimentele din ultimele luni și eu n-am știut asta până azi. Nu știu ce voi rezolva în timpul ăsta, dacă e ceva de reparat sau dacă doar am nevoie de ... mine. De mine, așa cum eram înainte de blog, înainte de căsătorie, înainte de copil, înainte de toate sau dacă pur și simplu am nevoie să-mi petrec timpul așa cum fac oamenii care nu au descoperit încă internetul. Știu că pare ciudat că anunț asta, având în vedere că blogul ăsta nu mai era oricum ce a fost odată, dar o fac pentru că așa îmi iau, în primul rând, la revedere! de la mine, cea care scria aici. Nu, nu e un adio. O să ne întâlnim probabil mai curând decât cred(eți).

Adevărul e că sunt supărată. Sunt supărată pe toată lumea. Ieri am avut revelația că trebuie să scriu toate astea ca să mă curăț. Pentru că ieri a fost ziua în care am realizat că doar Iris mă mai face să râd. 
Sunt supărată pe doctorița mea că nu mi-a spus/amintit/sugerat că pot alege o rezervă privată, o să regret tot restul vieții asta. Sunt supărată pe asistentele alea odioase care cu juma de oră înainte să intru în operație s-au găsit să-și povestească una alteia, la capul meu, cum fata dinainte, care a stat aici, da, în patul ăsta, da, bebelușul ei a murit, na, asta e, așa a fost să fie - cum pula mea să spui povestea asta în urechile unei femei cu burta până-n tavan care în câteva minute va fi exact în poziția celei dinainte?! (Asta-mi întărește convingerea că asistentele au un soi de sadism bine susținut, un umor macabru, scabros pe care doar ele îl gustă). Sunt supărată pe toate zilele din spital, mă mir și acum că n-am murit de atâta tristețe și jale și sfârșeală (sigur, într-un fel nu mă mir, Iris era acolo, așa mică și moale, să mă susțină să nu cad). Sunt supărată pe maică-mea că a venit în țară abia a doua zi după operație și că a luat totul ca bine c-a trecut, s-a terminat, când la mine abia începeau toate. Sunt supărată pe ea că nu a fost there for me, caldă și înțelegătoare, cum credeam și-mi doream să fie (faptul că știu că s-a străduit nu mă ajută). Sunt supărată pe toate prietenele mele că n-au intuit prin ce transformări trec și câtă nevoie aveam să fiu înțeleasă, ascultată, mângâiată- îmi aduc aminte ce liniște se făcea când povesteam cum a fost... și cum îmi spuneau na, lasă, bine c-a trecut... păi n-a trecut, de asta vorbesc, de asta vreau să vorbesc!!! Apoi își mutau rapid atenția către Iris și deși mă bucura asta, nu puteam să nu mă simt abandonată. Sunt supărată că nu mai fumez. Sunt supărată pe vergeturile astea oribile, dacă mă uit cu atenție, sigur descopăr măcar una și pe nas. Sunt supărată pe mine, c-am vrut să mă ridic la nivelul așteptărilor (pe care credeam că le au alții de la mine și, mai rău, la cele la care credeam singură că tre să fiu) și n-am vrut să recunosc că am rău de înălțime. Sunt supărată că m-am acrit și ciufut așa. Sunt supărată pe sor-mea care preferă să iasă la plimbare cu o prietenă și plodul ei, decât cu mine și Iris. Sunt supărată pe nașul meu care m-a sunat din greșeală când eram la terapie intensivă. Sunt supărată pe toți oamenii care mi se impun, care-mi dictează reguli de creștere și alimentare pentru Iris, mizând pe faptul că fiind primul copil, n-am de unde ști ce și cum, decât de la ei, experimentații, grozavii, THE părinții! Sunt supărată pe țara asta. Sunt supărată că atunci, în prima lună, nu am simțit că mi se acordă atenția/importanța de care aveam nevoie. Sunt supărată pe beau că a fost și e așa înțelegător că mă face să mă simt prost. Sunt supărată pe mine cel mai tare, că n-am știut să gestionez toate astea, că nu iau oamenii așa cum sunt, că mi-i imaginez mai buni, mai atașați de mine, că vreau să-i schimb pentru că mi se par stricați, mă enervează că nu-i las să persiste în prostia (as necunoaștere/informare eronată) lor și mă agit să le spun că greșesc (pentru ce? de ce naiba-mi pasă? fuck off, fiecare cu-ale lui).
Cred că și frica asta surdă, permanentă, neobosită, să nu cumva să pățească Iris ceva, m-a făcut așa. Dar crește floarea, și deși frica asta nu dispare (și nu-mi fac iluzii c-o să dispară vreodată), mă obișnuiesc cu ea și-nvăț s-o îmblânzesc punându-i hamuri.

Hai, să ne vedem citim cu bine!

*Cu randurile astea voiam sa-mi iau adio de la blog, de la online, acum cateva luni. Macar pentru o perioada. Scrise in reprize, randurile astea, insa, la final, nu au facut decat sa ma aduca acasa. Amintindu-mi toate lucrurile care au sapat in mine in perioada imediat nasterii, nu am facut decat sa ma cufund si mai tare in apa asta murdara pentru ca la sfarsit sa ies din ea curata. Le public pentru ca asta a fost terapia mea. Poate fi si pentru altele.