miercuri, 25 noiembrie 2015

Cinci

Am ajuns la cinci. Am ajuns la CINCI!!! Cinci, cinci, cinci!

Daca inima mea (de mama) ar putea fi personificata dupa cum ma simt eu in legatura cu fetita asta a mea, ar fi cu toate venele si arterele fluturande, intr-o coada de cal perfecta, topaind cu poalele rosii ridicate intr-un dans al bucuriei care coloreaza obrajii, accelereaza respiratia si am timp doar sa pricep, cu toate simturile, ca sunt aici, ca am tot si ca am, pentru toate astea, aproape atat de multa recunostinta cata iubire am pentru acest copchil, care e ca toti ceilalti si, totusi, ca nimeni altul de la facerea lumii incoace.

As vrea sa fiu o mama pe masura sufletului si personalitatii ei, sa nu pierd niciodata firul legaturii cu ea, sa am suficienta minte pentru toate situatiile ce vor urma si capacitatea de a o intelege si ajuta fara tiparele stramosesti. As vrea sa fim prietene, dar nu mai mult decat sa fim mama-fiica, mie asta mi se pare mai presus. As vrea, peste ani, sa fim genul ala care iau masa de pranz in oras in fiecare vineri, sporovaind si razand de ce-a mai facut fiecare, as vrea sa nu piarda niciodata certitudinea ca sunt aici si acolo si pretutindeni pentru ea, cu tot ce sunt si tot ce pot. As vrea si as face orice s-o protejez de toate relele pamantului, de prieteni falsi si de tunsori proaste. As vrea sa creasca sanatos, drept, cu trusa completa de well-being. Si-as vrea sa-i fie drag de noi si cand o fi mare, sa-i fie drag sa vina acasa, sa-i fie drag sa stea de vorba cu noi godhelpus.

S-a hotarat, in sfarsit, ce vrea sa se faca  cand o sa fie mare: ninja. A tinut-o asa cateva zile, dupa care a inceput sa adauge: doctor de animale, bucatar, spion, printesa, sirena, calareata, rachetista, butic, ratoi, actor, totosoi (ala care face tatuaje), rochetist (ala care face rochii) si iepurasoi (ala care ingrijeste iepurasii, nimic nu stiti!), ba chiar si taietor de lemne. Cand i-am spus ca nu stiu cum o sa le faca pe toate, ca-s asa, din arii diferite, m-a lamurit: le fac pe rand, mami, stii?!. Acum stiu.

Ce nu stiu e cum au trecut anii astia (da, da, stiu ca asta zic in fiecare an si ca asta voi zice mereu, dar uimirea e nelipsita in viata mea, de cand a intrat Iris in ea, half cheala, half rozalie-vinetie, all perfect). 

E un partener de dicutii foarte interesant, cu parerile si curiozitatile ei, ii plac jocurile de cuvinte si sa se prosteasca cu ele,
  •  stie litere:
 Intr-o zi isi verifica cunostintele:
- M vine de la mama
- da
- si E vine de laaa...
- daa?
- uuuurs.
  • stie si nu se teme sa foloseasca numerele:
Merg la baie, vin in 17 minute/ vreau sa mai stam in parc, 7000 de minute macar.
  • ii place sa faca rime: eu stiu sa fac rime, imi vin prin gat in cap. Si mostra edificatoare: tare, tare, castravete in mancare.
  • ii place in continuare sa deseneze si ma uimeste cu acuratetea ei, de mica. Asta e un puisor. Cand ma minunez de ce vierme mare are in cioc, ma lamureste: nu e vierme, mami, e cantul lui. Si are si bratari la maini. Nimic nu stiu, v-am zis.
  • stie ce e fericirea: fericirea e cand stau in brate la tine.
  • stie care-i treaba cu gradele de rudenie, dupa ce ne-am amuzat mult si copios cu bulibaseala ei: ta-su era fratele meu si ea, cand crestea mare, devenea sora noastra, stia ca maica-mea e bunica-sa, dar nu pricepea cum adica e mama mea si cum vine asta ca, atat ta-su, cat si eu, avem cate o sora (pai si a ei, unde-i?!?).

Ce nu cred ca stie e cum imi innebuneste inima de bucurie.

Nu eram decisa sa o dau anul urmator la scoala, la ai ei nici 5 ani si 10 luni, dar am avut un mic dubiu (probabil influentata de cunostinte cu copii de aceeasi varsta si de faptul ca auzisem de o invatatoare care parea sa fie ce imi doresc eu pentru Iris). In ziua in care am fost cu gradinita in prima vizita la o scoala, in clasele de a 4a, mergand pe holuri, uitandu-ma in clase, la copii, la banci, la tabla, la invatatoare, mi-a venit sa ma asez intr-un colt si sa plang cu spume si muci innodati in barba si mi-a devenit clar: este pur si simplu prea mica, si ca, desi cred ca neuronii ei ar fi facut fata provocarii, forul ei emotional e inca plapand, reticent si temator, si cu argumentele pertinente ale gmbr-ului, din care nici nu trebuie retinut altceva, decat ca nu e, pe termen lung, nici un beneficiu, pentru copil, sa il dai mai devreme la scoala, dimpotriva, m-am linistit complet si ma bucur ca avem posibilitatea de a mai astepta 1 an.

Iubita mea
nascuta joi
ne minte timpul
nu-s cinci ani
tu esti aici de cand sunt eu
mama
ba chiar dinainte
deci dintotdeauna.

2 comentarii:

Mama Ioanei spunea...

Iris, 5?? N-are timpul rabdare..

Anonim spunea...

La multi ani ,Iris!
La multi ani,mama de fata frumoasa!
Mona.