luni, 25 februarie 2013

2y3m: testing her limits (ȘI pe-alea noastre)

E un copil mi-nu-nat, dar asta nu mă împiedică să constat că nu i se spune perioadei ăsteia degeaba the terrible twos: e dificilă, încăpățânată din cele mai absurde motive, behăită, agitată, neatentă (2 zile la rând și-a spart aceeași buză), sclifosită, plină de toane, de refuzuri, de numai-cum-vreau-eu-când-vreau-eu, de numai-cu-mami-vreau-să-dorm-s-o-scarmăn-bine-în-urechi-și dacă-îndrăznește-să-se-miște-1mm-să-am-motive-să-plâââââng-să-țip-să-mă-jelesc.

E în plin avânt sociologic. Caută companie, diversitate, plimbări, joacă (cu copii mai mari), provocări. Și e cu totul altfel în afara casei ei, mă uit ca la un spectacol genial la ea, cum se joacă, cum interacționează, frica de necunoscut, emoțiile, cuvintele, limbajul corpului, încântarea, noul, toate, toate se văd perfect pe fața ei.
Într-o zi, în parc, l-a descoperit pe Curaj. A urcat cele 2 șiruri de scări de pe tobogan și-am așteptat să văd ce-are de gând. Nu mai coborâse singură treptele. I-am făcut galerie și-am văzut-o cum îi tremură fălcile și picioarele de frică, dar a reușit, încet, clătinându-se, ținându-se de bară, căutând cu un picior treapta următoare, pt ca la final să ju-bi-le-ze de încântare, a fost o chestie pe care a făcut-o singură, e drept, n-ar fi reușit dacă n-o încurajam atâta, dar ce bucurie și pt ea să fi descoperit frica, dar mai ales curajul.
În altă zi, îmi tot fâțâia păpușile prin fața ochilor, când pe una, când pe alta. Într-un final, am înțeles și ce voia: să le dau nume! Eh, cum să vă spun eu vouă, când ai mai mult de 5 păpuși cărora trebuie să le pui nume, nume pe care trebuie să ți le amintești exact și peste 10 minute și peste 4 zile, treaba nu mai e așa amuzantă. Acum amândouă ne mai amintim doar numele pe care le-a pus ea: Bepa și Bucibuci (unde buci=chiar buci, de la o păpușă cu buci bine delimitate:))).
Într-o seară când ne jucam cu formele din lemn, a inventat o poveste: o banenă mică-mică-mică saie pe-aici așa, așa, ucă-n babuz, duci a muncî. Și ce face ea la muncă, mami? Mâcî căniță și copăcei. Aaaa, păi tu ești balena asta. Da, io, Isi. (Traducere: o balenă mică sare pe-aici, așa, așa, urcă-n autobuz, se duce la muncă, unde mănâncă cărniță și copăcei, adică broccoli.)
Nu știu cum de și le-a însușit așa bine, dar zici că a parcurs exemplar primul capitol din Codul bunelor maniere. Se vede, pardon, se simte, treaba că n-a ajuns încă la cel care zice că pârțâitul zgmotos cu gura pân la urechi de încântare nu face cinste unei domnișoare, dar și când o săăăă, ce nas recunoscător o să am! O aud, așadar, scheunând un teee goog omoooos, mami, veau beioșăăăă!, timp în care mă gândesc ce suflet de câne tre să am să nu mă execut mereu când ea îmi cere așa frumos. Când îi aduc brioșa/mărul/păpușa scăpată pe după canapea, spune și mesi și cu pățede, mami!. Pe mumuțec, preferatul meu, îl aud mai rar. 
Când se împiedică, lovește, cade (varianta soft), înainte s-apuc să zic eu ceva, o aud pe ea spunând n-am nimic, mami, sunt bine, unde sunt e foarte accentuat și clar, parcă spus întocmai ca să mă liniștească pe mine.
Din când în când, probabil în funcție de ce citește în ochii lu' Dodi (l-ul e d la ea), se-așează pe vine în fața ei și-i spune consolator-încurajator tati a muncă, Dodi, vini sea'a cu masina!
Îi place să se uite la Animal Planet.
Și-i place să spele vase. Să o investești cu încredere (că poa' să facă treburi de om mare), să o iei în serios (nu uită ce-i promit), să vii cu idei noi, ea intră rapid în joc (și tot rapid poa' să și iasă), e glumeață, inventivă și face urât când îi e foame:p
În ultimele zile a făcut o pasiune pt cuvântul exact: o floare ai desenat? da, mami, ezat, ezat!
Cele mai importante evenimente din viața ei de până acum sunt: zilele când a fost la mare anul trecut (despre care tot pomenește) și petrecerea unui băiat de 7 ani, ținută la o sală de joacă. Nu știu cum e posibil să-și amintească că a fost la mare, cu cine a fost, cum s-a jucat (căsuța, nisipul, cortul, etc) și mă mir de impactul pe care l-a avut prima ei petrecere. Și-acum, la 2 săptămâni distanță, mă mai întreabă megem a petețe'e? Petrecere? Toată viața mea e o petrecere de când te cunosc pe tine, fată:p

2 ani de la botezul irisesc, îmi amintesc perfect sunetul bocetelor ei:)

2 comentarii:

nouatigaraelectronica spunea...

Hehe...frumos rau articolul...chiar m-ai facut sa zambesc! O zi frumoasa iti doresc!

Madalin-Emanuel Ciobanu spunea...

cum trece vremea?