4 luni, cu joacă, râsete și bale

Uite că săptămâna asta, vineri mai precis, Iris împlinește frumoasa vârstă de 4 luni. Când or fi trecut și de ce așa repede?! Când mă gândesc că o să aibă 1 an și-o lună tot anul ăsta, de Crăciun, mă zgribulesc toată... timpul ăsta n-are deloc milă de noi... Oh, well, cam astea ar fi noutățile:

- De fiecare dată când trebuie să intervin întru scoaterea mucilor, mă aștept să țipe ca din gură de șarpe. Eh, ciuciu, Iris se distrează în continuare la fiecare aspirare de muci, râde și așteaptă curioasă să vadă ce urmează. Lucky me.

- Pe 1 martie a dormit pentru prima oară singură în pătuțul ei. Eu am avut niște strângeri de inimă (diafane, de data asta, că vezi tu, poate se simte abandonată/ părăsită/neiubită etc.:), dar pentru toți a fost o noapte liniștită și-o dimineață chiar mai bună decât cele în care dormea cu noi. Dacă nu-i credeți pe autorii de cărți de specialitate sau pe doctori (unii dintre ei), poate mă credeți pe mine, copiii nu știu ce-i ăla răsfăț, dependență, frică de întuneric, de doctori sau de bau-bau, până nu-i învățăm noi asta. La așa vârstă mică, pentru ei cele mai importante sunt hrana și căldura/confortul. Joaca vine și ea la pachet. Da' hai că nu-s eu Mafalda acum să mă dau atotștiutoare, ziceam și eu:)

- Într-o zi (și ce frumoasă zi!) am făcut-o pe Iris să râdă în hohote. Eu nu știu dacă plângeam, râdeam sau mă pișam pe mine de bucurie.

- Mi-a luat 3 luni să-i învăț ritmul, să-i ghicesc nevoile, ea plângea (atât cât apuca până să intervin- apropos, nu e adevărat că bebelușii trebuie lăsați să plângă pentru că fac plămâni) pentru că eu n-o înțelegeam sau o înțelegeam prea târziu.
- Și-n fiecare zi descopăr că de fapt nu știu nimic despre ea. Ce știam cu doar o zi în urmă s-a perimat peste noapte. O enervează ce o calma cu doar 3 ore în urmă. Ce o făcea să râdă ieri, azi o face să plângă cu sughițuri. Câteodată se sperie de vocea mea, de fapt, de inflexiuni ale ei care-i erau necunoscute, și trece de la râs la plâns isteric într-o milisecundă. Și are momente când dacă se pune pe plâns, păi plânge de rupe, nu glumă!
- Pe strada noastră e a fost soare și asta ne face să stăm cu orele pe-afară. Îi place ei, îmi place și mie. Pentru mine, plimbările astea sunt un fel de sport. Bine, unul care nu dă decât dureri de spate, dar na, decât deloc...
- Mi s-ar părea că trăiesc degeaba dacă nu aș vedea-o râzând în fiecare zi.
- Scoate tot felul de sunete, țipă la mine sau la pereți, de bucurie sau de nervi, dă din picioare, ridică mâinile la jucării, se ceartă cu ele, îi râd ochii în cap când o mozolesc eu pe gât și cască gura mare-mare, de bărcuță. E mare, mă!...
- Nu știu dacă eu am o problemă sau dacă toate suntem așa. Eu văd în fiecare om care strănută, tușește sau scuipă în camera, pe strada sau în cartierul în care e și Iris, un dușman, unul de care nu știu nici eu prea bine dacă îmi vine să fug mâncând pământul sau să îl pocnesc definitiv în moalele capului. Ciudat e că dușmanul ăsta câteodată e nepotul meu sau chiar bunică-mea. Ups!:)
- Urăsc să-i tai unghiile, încep cu o mână și când să o atac pe cealaltă Iris e în culmea agitației și tre să renunț. Grav e că rămân niște colțuri numai bune de înfipt în ochi.
- E un copil sociabil, stă în brațe la cine-o fi, râde cu dărnicie oricui o bagă puțin în seamă. Și, minune, are tot ochii albaștri, Andrada :).
- Tot de luna asta a  început să facă gestul ăla adorabil de a se freca la ochi când îi e somn cu tot pumnul.
- Mă uit acum la ea, se joacă așa frumos pe păturica-albină, se cațără și dă cu picioarele în albinuțele cocoțate pe sus, se agață de ele, se enervează că nu le poate băga în gură, țipă, bodogăne, bufnește când se plictisește, o adevărată simfonie.În restul timpului, bălește, linge, suge și scuipă tot ce prinde. De comunicat, comunică prin tot felul de sunete și chiote, ba de multe ori o aud zicând ceva de genul îm-mî-ma-mî, prilej să râd de beau că uite, deja zice mama:)
- Consider că un doctor care îmi spune să dau Nurofen/ Panadol unui bebeluș care nu face febră, nu are nici un fel de dureri, după cum se manifestă, doar o idee mai mulți muci decât de obicei, e un doctor prost. Eu refuz să o îndop aiurea cu chimicale.
- La ultima strigare (pe 17) avea 7 kg si 63 cm. Adică e cam great. Nu, nu e obeză.
- Vaccinurile. Of. Mi-ar fi plăcut să fiu ca mamele alea care au semnat că nu sunt de acord să-și vaccineze copiii și-așa au făcut. Eu aș fi toată numai îndoieli și spaime.

Eu? Eu fac terapie cu laser pentru durerile de spate și pentru vergeturi, beau (cu greu și în silă) ceai Silhouette Help, mă spăl cu săpun cu lapte de măgăriță, mă ung cu ulei de avocado, migdale, argan sau unt de cacao și mă rog să revin la normalul dinainte de sarcină și să nu-mi mai placă dulciurile. Și poate nici mâncarea. Poate o să fiu eu primul om care trăiește bine-merci doar cu apă. În timpul sarcinii, priveam ca pe o provocare chestiunea asta cu datul kg jos și-mi spuneam eh, na, cum să nu pot?!, dacă vreau, pot. Acum, la 4 luni distanță, îmi spun ce dracu' e în neregulă cu mine???, într-o zi, dacă n-o să fiu atentă, o să mă înghită burta asta cu totul. Mi se pare, într-un mod tragic, de-a dreptu' amuzant halu' în care arăt. Ce blesteme m-or fi ajuns de-arăt așa acum?

Loli?:) Loli în sfârșit s-a obișnuit cu pamperșii. Când a realizat că o să-i vadă muuuuult timp de-acum încolo, a încetat să se mai înfigă în ei, nu-i mai fură să-i care ca pe-o ofrandă în coșul ei să-i mănânce. Șervețelele încă o atrag, totuși. Nu-mi dau seama ce simte pentru Iris, dacă vrea să o lingă pe picioare sau să o muște. N-ar face-o cu răutate, dar dragostea ei doare:) Iris nu dă în continuare doi bani pe ea.

Ah, ce perioadă mișto!