Din fundul sufletului

Cum fac să nu mă lepăd de mine, femeia?, se întreabă acea parte din mine care nu e nici mamă și nici soție. 

Eu mie nu-mi mai aparțin, nu mă recunosc nici în oglindă, nici în descrieri, nici în amintiri. Care am fost eu cea adevărată? Atâtea fețe și nici una a mea. Mă dor toate nespusele adunate în ultimele luni, tot ce rămâne nespus s-a așternut ca o mâzgă peste drumul pe care trebuia să vină liniștea la mine. O liniște personală, nu comună, nu familială, conjugală sau profesională... nu-și găsește drumul spre mine. Poate să strălucească tot în jurul meu, în mine nu s-a aprins încă lumina. În mine, cea care nu e nici mamă și nici soție. De aia mi-e dor.

Cum m-am făcut eu om mare

Iris made me.
Acum trebuie să le știu pe toate, și să le știu bine. Să le decid pe toate în ceea ce o privește, și să o fac bine. Nu mai există n-am chef, hai că o fac mâine, hai că poate trece, lasă că nu mă doare așa tare, parcă nu-mi mai pasă, nu mai vreau. Pentru ea trebuie să fiu informată, pentru ea trebuie să fiu doctor, partener de joacă, psiholog, bonă, menajeră, bucătăreasă (soon). Cum, gizăs craist, o să reușesc??? Ok, îmi place să mă joc și-aș sta cu orele să o fac să râdă, n-am nici o problemă cu spălatul, schimbatul, hrănitul. Dar ce mă fac când are nevoie de un doctor? Cum deja s-a întâmplat:(
Pe scurt, domnișoara s-a gândit că e momentul potrivit să arate că ține la silueta ei. Atât de tare că în 6 săptămâni a luat 410 grame în greutate. Extrem de puțin. Atât de puțin încât pediatrul ne-a recomandat suplimentarea cu lapte praf. Ceea ce de ieri și facem. Problema e că după 3 mese normale, următoarele 2 au fost date afară, una dintre ele chiar în cascade, cum numai în filme am văzut. Nu știu dacă e o problemă de adaptare, de cantitate sau de amestecare (și alăptat și lapte praf). Și-aș vrea, pentru ea, să-mi mai crească un creier în care să fie stocate toate informațiile care să mă facă să fiu cel mai bun pediatru, ca să nu mai am nevoie de oamenii ăștia numiți doctori care-mi spun ba una, ba alta, mereu altceva.

Ce-am avut și ce-am pierdut

Somnul.

Mi-e greu să-mi adun gândurile, nici nu-mi aduc aminte cum mă cheamă. Mi-e atât de somn că nu-mi dau seama dacă acum sunt trează sau dorm. S-ar putea să-mi pierd mințile în curând. Dacă s-o dovedi a fi așa, eu le declar de pe acum nule, să scap de-o grijă. Și sunt în starea asta doar din cauza meselor ei, o dată la 2-3-4-5 ore ea trebuie să mănânce, cu altceva nu mă chinuie, nici de colici nu sunt sigură că a avut. Somnul ăsta fragmentat mă face să fiu o turbăciune și să-mi doresc cu disperare să fug în munți și să hibernez tot restul anului.

Alăptarea. 

Operația pare mângâiere prin comparație. Nu există ceva mai oribil pe scara durerilor suportate în întreaga mea viață decât durerile din timpul alăptării. Ca să mă fac înțeleasă, e ca și cum o gură, cu lame în loc de dinți, îți toacă mărunt, de mai multe ori pe zi, sfârcurile. Te săgetează durerea, îți trece din sâni în creieri, rănile par că n-or să se vindece în veci și de fiecare dată când vine ora mesei (de fiecare dată prea repede, prea des) îți vine să urli (și urli), să înjuri (și înjuri), să te duci dracu (și nu te duci) numai să scapi. Nu știam lucrurile astea. Și mi se pare nedrept, la naiba!, ca după 9 luni de sarcină, după o operație și niște zile în iadul spitalicesc, să mai treci și prin așa ceva. Păi în loc să-ți tragi sufletul în sfârșit și să te bucuri de copchilul tău, ajungi să-ți blestemi zilele... Și nu, dacă ți se spune că toate astea sunt doar la început, să nu crezi. Iată-mă după 40 de zile prinsă între 2 idei: să renunț la alăptat sau să renunț la alăptat.

New-me.

Asta înseamnă că old-me m-a părăsit. Old-me avea pielea fină, fermă și mișto. Old-me nu știa să plângă, nu mânca prăjituri și nu cântărea 2 tone. Old-me avea nervi, dar se stingeau imediat într-un râs, nu într-un plâns ca acum. New-me are nevoie de reparații capitale. New-me a ieșit șifonată din sarcină. New-me are nevoie să fie clonată.

O, an frumos!

Bine-ai venit!

La 12 noaptea mă uitam pe geam la artificiile-pocnitorile aruncate de vecini și mă speriam de atâtea bubuituri. Eu. Iris n-avea nici o treabă, dormea îngerește. A fost primul revelion cuminte, liniștit, fără muzici, dansuri, beții. Abia așteptam să plece cei 3 prieteni care și-au petrecut cu noi ultimele ore din 2010 ca să mă strecor în pat lângă ghemotocul meu cald și frumos. Mă emoționează copchilul ăsta de nu mai știu ce-i cu mine, și-mi tot vine s-o strâng tare-tare, s-o pup mult-mult, s-o alint tot-tot. Nu mai știu superlative să i le atribui și oricât aș drăgăli-o parcă nu-i de-ajuns, ea merită mai mult, mai bun, tot. Da, în caz că nu s-a înțeles din prima, mi-e dragă de mor:) Așa că, eu vă doresc din suflet ca în 2011 să găsiți acel ceva care să vă facă să vă simțiți cum mă simt eu când îmi zâmbește Irisuca!

O să fie un an frumos, am citit eu asta de dimineață în pampersul domnișoarei, trust me!