sâmbătă, 31 decembrie 2011

2011 meets 2012

Ce-am făcut în 2011:
  • am botezat mândrețea de fată
  • am diversificat broscoiul și m-am străduit să-i ofer tot ce-i mai bun
  • am adunat lună cu lună și-am fost aici, să-i număr fiecare respirație și să mă bucur că e
  • am avut 2 weekenduri (bune) la București, ocazie cu care i-am întâlnit pe Bonjovei și pe Ana
  • am dus floarea la mare
  • am petrecut 1 an irisesc și-al doilea Crăciun împreună
  • am început iar să citesc.
Anul ăsta totul a fost about Iris (lucru care n-o să se schimbe niciodată, îmi imaginez). Să-i fie ei bine, să nu se îmbolnăvească, să crească, să facă un an, să meargă, să vorbească, să nu cadă, să nu plângă, să fie fericită (ești fericită, spune-mi că ești, că altfel mă mai dau de-o mie de ori peste cap?! :p). Sunt sigură că am făcut greșeli, că am avut scăpări, dar când mă uit acum la ea, cum își pune chiloții mei în jurul gâtului, nu pot să nu fiu mândră :)
Anul ăsta mi-a arătat alte fețe ale prieteniei, și ăsta e un mare și nesperat câștig. Nu mă mai plâng acum, a fost și greu și foarte greu, dar acum că au trecut toate, că sunt în ultima zi a anului, pot să-mi permit să am tupeu și să sper că 2012 va fi un an mai bun, mai colorat, mai frumos sau măcar un an normal. Ceea ce vă doresc și vouă, celor care ați rămas pe-aici și celor pe care destinul (nu google sau altă ghidușie internet-icească :) i-a adus în ograda mea. La mulți ani, copii!

marți, 27 decembrie 2011

Călătoresc fără bilet (3)


O am în minte (și cumva în suflet) de când am citit Shogunul. Și-au trecut niște grămezi de ani peste mine de-atunci. Apropos, nu știu cum mi s-ar părea cartea acum, dar atunci mi s-a părut ge-ni-a-lă. Pentru că nu le-am avut, n-am continuat cu Tai-Pan, Gai-Jin, Nobila Casă și Changi. Poate într-o zi o să mă-ntorc în filmul ăsta.
Acum era, însă, vorba despre cât de fascinantă, minunată și complet de pe altă planetă mi se pare mie Japonia, atât de mișto și de departe c-aproape nici nu mă pot imagina respirând vreodată aer japonez.

Japonia blows my mind. Spune-mi, dragă, n-ai vrea să ne mutăm împreună?
Sursa foto: pinterest.com.

joi, 22 decembrie 2011

3.0

La 16 ani credeam că la 30 ești în toiul bătrâneții. Mă uitam la oamenii care aveau vârsta asta și-mi spuneam o, săracii, cum or fi ajuns aici? Mi se părea că ți se încheie viața și că nu mai poți face altceva decât să aștepți să mori. E drept, nici nu aveam în jurul meu personaje de tip Demi Moore, care să mă facă să-mi schimb părerile și, oricum, eu credeam că o să am 16 ani forever.
Ăsta e ultimul an când nu am 30 de ani. Trăiesc ultimele luni sub imperiul lui 2. Ciudat. Simt gâdilituri în stomac când mă gândesc la asta și-mi vine să râd. Eu, 30? Ha! Păi eu nu arăt de 30 de ani. Sau cel puțin nu arăt ca cei care mă făceau la 16 ani să-i consider bătrâni. Ok, am niște fire de păr alb (astea de-a dracu' n-ar cădea) și niște pui de riduri (de expresie, că mă încrunt de-o mie de ori pe minut și râd cu toate măselele minus una), mă doare spatele (din fericire, suportabil, față de cum eram acum câtva timp) și nu mai am energia unei gazele pe câmpii. Sunt, însă, una dintre femeile care par încă adolescente. Tot nepieptănată, tot cu blugi și teneși și haine colorate. Ok, nu mai am 49 de kg și pătrățele pe abdomen (de fapt, nu mai am abdomen :p), dar am așa o stare... de parcă, deși am 16 ani, pot să mă joc și cu viața de om mare, pot să fiu și aici și dincolo.

E din cauză de ochi albaștri, de jucării împrăștiate în toată casa, de haine mici puse la uscat, de cutii de lapte și lingurițe colorate. Mă uit la ea și asta face să crească în mine o făptură forever young și nici nu contează că poate fizic nu m-arăt așa. Copilul ăsta mă face să nu-mi vină să cred, să stau să mă-ntreb e aievea?, e al meu?, am ajuns aici? sau e un vis?. Vreau să mă fac mare odată cu ea. Vreau să-i fiu partener nebun de joacă, vreau să ne uităm împreună la desene și la filme, vreau să mânjim cu viteza a 20 de degete pereții, vreau să ne lăsăm părul lung și s-alergăm prin soare, vreau să ne dăm în toate tiribombele de la mare și să țipăm ca apucatele de streche.
Scriu, pentru că nu vreau să uit toate astea, atunci când rolul de adult mă înghite.

marți, 20 decembrie 2011

13 luni, 2 Crăciunuri

E din ce în ce mai dementă.
Într-o zi am găsit-o băgată toată într-un sertar, stătea ba în fund, ba în picioare și arunca chestiile din el sau sărea pe ele. Părea foarte mulțumită de ea. E clar perioada cățărărilor și-a descoperirilor care-mi ridică părul pe șira spinării, de frică.
O las în sufragerie cât mă duc până la bucătărie, iar ea vine după mine sprijinindu-se de pereți și frigider.
A început din nou să meargă singură. Mersul ăla legănat, crăcănat, dârdâit face deliciul perioadei.
Îi place să stea cu o șosetă în picior și cu celălalt gol.
Știe ce se face cu o telecomandă și nu-i e frică s-o folosească.
Suntem în faza cu e câhhh, nu mai linge (papuci, oliță sau încălțămintea ei, cu care o las să se joace, că de purtat n-a prea apucat).
Spune caca și pipi, dacă duce mâna la pampers înseamnă că înțelege ce-s astea?
De când a văzut un cal în spatele blocului, la gunoi, îl recunoaște (și-n poze) și-l strigă ca-ca.
Ce fel de copil de 1 an spune pisica? Nu pipi, nu pisi, nu miau, ci pi-si-ca, câteodată doar pi-ti-ca. Gata, acum zice doar pis-pis.
Ne strâmbăm una la alta, scoatem limba, facem ca-calu, o gâdil și scot tot felul de sunete, ca un animal de regn neindentificat, și ea rîde tare, golănește.
Vorbește când se joacă și-i foarte serioasă în timpul ăsta.
Am supraviețuit și primei răceli adevărate. Și știu că pare un fleac răceala, dar nu, dom'le, nu și atunci când copilul tau e cel răcit și incapabil să repire din cauza mucilor și-a nasului înfundat. Cu ocazia asta a învățat că are nas și cum serul fiziologic/sprayul cu apă de mare merg în nări c-un tâc-tâc.
Cu somnul stăm prost și foarte prost. Deși doarme cu noi în pat, e o râmă foită și antipatică.
Pe stilul maimuță, repetă și imită tot, ca s-avem noi de ce râde: cățeii sunt căcăii, te iubesc, mami= dbstmami, dacă dansezi, imediat își ridică mâinile și picioarele pe sus, și face din degete ca și cum ar pocni din ele (și jur, noi nu ascultăm muzici din astea:), știe cum fac vaca, șarpele și pisica.
Cu mâncarea... cred că în curând o să-mi zică ia, mai du-te tu în ... cu mâncarea asta de bebeluși, I want the real stuff now! Și mie mi-e greu să evoluez, aș fi zis că nu, dar mi-e imposibil să-mi trasez o schemă în cap pentru viitorul ei alimentar. Poate că asta e și ideea, să nu mai existe scheme și restricții, da eu parcă am înțepenit în vechiul regim.
Și-a descoperit umbra într-o seară, a fost foarte uimită, dar, culmea, deși o vedea pentru prima oară, s-a întins s-o pupe. Așa că, ne-am pus și noi la rând și-am primit un fel de pupici:) Că altfel, nu, nu pupă. Trimite bezele, cu palma întreagă sau doar cu un deget.
Se plictisește repede și vine la mine să o mai iau în brațe. Sau își pune capul pe genunchii noștri câteva secunde. Se mai bagă oleacă în seamă, mai deschide un sertar, scoate ce-apucă din el, îl abandonează așa, mai face un castel din pahare doar de dragu' lu' ta-su care îi zice pac! de fiecare dată când pune unul corect, ia vaca de coadă și spune mmmNmuuu, se uită la desene și strigă bibiiiii când apar copii, recunoaște unele animale.
Am scăpat de groaza vaccinurilor. Azi (21) le-am făcut pe-alea de 1 an și i-am spus dr că sper să n-o mai văd deloc până la 4 ani, când e următorul:)
Vai, vai, am uit să pomenesc de minunata instalare a ceea ce pare a fi separation anxiety. Citisem la un moment dat pe babycenter cum că the crisis age for most babies peaks between 10 to 18 months și-am râs nedumerită a cum, acum?, nu n-are cum, la noi nu. Dar iată că da, după vreo săptămână (și jumate poate) în care mă minunam că în sfârșit se joacă frumos, singurică, mulțumită,  și pot să fac și altceva decât să gravitez în jurul ei non-stop, a venit perioada asta cu ea lipitoare scârțâită. Își ea borseta cu ojele mele și cere s-o țin în brațe să se joace cu ele acolo, în sufletul meu. O las să mă duc la bucătărie să-i aduc haleala și scârțâie în timpul ăsta (chestia aia de nici nu plânge, nici nu tace). Când mă întorc, se behăie a ai venit-chiar ai venit?-nu mai pleci?-jură că nu mai pleci. Mi se pare ciudat să aibă frica asta de abandon, deși eu nu plec nicăieri, sunt mereu aici, dar dacă ăsta e un stadiu în dezvoltarea ei emoțională, sper să treacă cât mai repede de el, că funny nu-i. Poate, cine știe, asta explică și ce face ea noaptea și zice că-i somn. Visez cu ochii deschiși la noaptea aia fermecată când o să doarmă din nou toată noaptea. Moș Crăciun, moș Crăciun, asta-mi doresc!

Anul trecut era o mâță de nici 4 kg, acum e o fetiță de-aproape 12. Și-i a mea, cea mai a mea.

joi, 15 decembrie 2011

Nu mai lăsa pe mâine

  • trimite AZI sms (gol) la 848 și devii automat complice la însănătoșirea lui Bibi
  • fă fetiței tale ceva dulce, chiar dacă ești un antitalent în bucătărie, ea încă nu știe asta
  • fă-o pe moș Crăciun cu oameni care nu mai cred în el
  • sun-o pe maică-ta și spune-i că ți se părea o creatură fantastică cu părul ăla negru și-aproape sălbatic și că-ți creștea inima de fiecare dată când cineva îți spunea că-i semeni leit
  • uită că azi ai mai puțini bani ca ieri, bogățiile tale nu-s înregistrate la bancă
  • deschide geamul și imaginează-ți doar pentru o clipă că în fața ta se întinde pătura albă care te făcea să nu mai vrei să intri în casă când erai copil
  • sună pe cineva cu care n-ai mai vorbit de (prea) mult timp
  • scoate câinele afară și nu te grăbi înapoi în casă.
Sau orice altceva te face să te simți bine. Bucuriile sunt bucurii, indiferent de durata și destinația lor. Cine știe ce schimbi în omul căruia i te adresezi.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Adevăr grăiesc vouă

Se făcea că, însărcinată fiind, nu suportam să fac baie. Picăturile de apă cădeau cu greutatea unei roți de tractor pe pielea mea. Când lichidul ăsta incolor, cu vag miros de clor, îmi atingea fața, eram în pragul unui leșin, dar nu înainte să apuc să vomit tot ce mâncasem în ultima lună. Era crunt. Mai bine m-aș fi tăvălit pe ace încinse decât să fac baie. Și-acum îmi amintesc senzația aia de greutate pe stomac și nu e bucurie mai mare decât aia c-am scăpat.
Nu există, vă spun, specie mai nespălată pe cap, ca femeia posesoare de uter populat sau ca femeia cu copil mic. În primul caz, pentru că nu poți (dacă nu poți). În al doilea, pentru că n-ai timp sau energie. Te-arunci repede sub duș, nu seara, nu dimineața, ci fix atunci când se nimerește, când ai o fereastră, și dacă părul n-ar fi pe cap, și-ar fi, de exemplu, în jurul burții, totul ar fi mai simplu, dar, god-oh-god!, e tocmai acolo, sus de tot, pe cap, și pentru asta trebuie să ridici brațele, și brațele dor grație greutății bebelușești, și trebuie să șamponezi, să clătești, să îmbălsămezi, să usuci, deci nu, nu în seara asta, poate mâine, nu, poimâine sigur. Sigur.

Dacă ai avut cât de cât noroc în viață, tot o să se întoarcă împotriva ta când ești însărcinată. Fiecare băiat pe care l-ai ignorat sau l-ai făcut de râs în viața asta, o să se simtă răzbunat. Fiecare floare pe care ai uitat s-o uzi și-a murit singură, congelată pe balcon, o să se simtă răzbunată. Fiecare fată care te-a invidiat pentru pătrățelele de pe abdomen, o să se simtă răzbunată. Fiecare vietate care ți-a admirat vreodată părul o să se simtă răzbunată.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Una scurtă despre mine

Neuronii mei nu mai fac alte sinapse. Ei încearcă. Nu le pot reproșa că nu. Dar se scurtcircuitează și cad leșinați de încântare că nu mai au altă treabă de făcut decât să înregistreze marile mirări și toate micile bucurii care fac cât toate realizările trecute sau doar gândite.
M-am pleoștit, m-am înmuiat. Mă văd detașată și neinteresată de orice altceva. Mă simt încurcată în ițele mămicești și nu-mi dau seama dacă vreau să mă descurc. Dacă mai pot însemna vreodată altceva decât să fiu spectator atent, mirat și înfocat al evoluției irisești. 
În rarele zile când mă trezesc cu dor de mine, fac totul ca să mă ignor și-acuz că nu am timp, iar nu am timp, să mă îngrijesc și de mine puțin. Îmi lipsește cititul. Îmi lipsesc alea 2 ore petrecute cu cineva la un ceai sau la o bere, la o discuție din aia care rămâne să-ți zburde prin cap mult timp după ce-ai ajuns acasă. Îmi lipsesc persoanele cu care puteam să fac asta. Îmi lipsește contactul cu oamenii, orice fel de oameni. Îmi lipsește, tâmpită ce sunt, învățatul. Îmi lipsesc emoțiile de la examene și dezbaterile cu unii dintre profesori. Îmi lipsește tot ce-am făcut și tot ce n-am apucat să fac.

Și știi ce e în neregulă? Că parcă nici nu-mi lipsesc așa tare...

luni, 28 noiembrie 2011

1 an irisesc, petrecerea

Pregătirile au început cu mult timp înainte, cum deja cred că am stabilit. Totul în legătură cu ziua cea mare era, în capul meu, atât de important, încât trebuia făcut cu mânușițele astea două. Mâncare, costumație, cartoane cu mesaj, curățenie. I-am cumpărat cadouri peste cadouri, haine, i le-am dat c-o lună înainte, i-am luat altele, i le-am dat. Încântarea ei a fost atît de minimă încât tindea frumos spre zero. Come on, girl, what's your problem, nimic nu-ți place?! Da, nimic, am copilul-minune căruia nu-i plac jucăriile. 

După ce mi-am luat de-o grijă, m-a apucat alta: cu ce îmbrac bunătate de copil? Sigur, aveam rochița-cadou bleumarin cu dresurile asortate de la Ana (când o crește, o pun să te sune și să-ți zică tanti, tanti Anaaaa, după care să închidă. de mai multe ori pe zi. ca să te distrezi :D), asta era o ținută. Dar atââââââât? Nu, nu atât, normal, așa că m-am apucat eu frumos să-i fac un tutu multicolor, eu care abia știu să bag ața în ac. A durat mult până am terminat-o, dar, deși nu arăta impecabil, Iris în ea era o cloșcă amuzantă, numai bună de jumulit. La tutu-ul ăsta bineînțeles că era nevoie și de o bentiță, așa că i-am făcut-o și pe-asta. Credeți că mi s-a părut de-ajuns? Credeți că am fost mulțumită? Nu, n-am fost, dar trebuia să mă opresc, pentru că nimic din toate astea nu contau mai mult decât, simplu, ziua de 25 noiembrie, ziua care mi-a schimbat corpul, viața, lumea și inima.

Am conceput și un meniu, mă rog, mai mult niște gustări și dacă ar fi să fiu sinceră (din fericire, nici un invitat nu a acuzat indigestie), aș spune că ouăle (care aveau să fie umplute) au fiert o oră sau chiar mai mult (din motive de uitare pe aragaz), cârnații de bere au fost înfofoliți în (ce oroare!) foietaj, salata boeuf (nu-mi place să spun de boeuf) conținea bucăți cam mari de legume, salata de vinete cu maioneză nu avea suficientă sare, brioșele alea arătoase nu erau făcute de mine (ale mele erau doar alea care arătau ca o mini-balegă c-o căpșună-n mijloc) iar minunatul pate (care m-a făcut să vreau să ling blenderul și după ce l-am spălat) a rămas ca prostu' ascuns de ochii invitaților, pentru că, pur și simplu, nu ne-am mai adus aminte de el (mai bine, a doua zi, ne-am cerut scuze că l-am neglijat și l-am înfulecat pe tot). Toate pregătirile astea m-au extenuat și enervat. Nu-mi place să fiu gazdă, detest să stau să servesc, să torn în pahare, să răspund la o sută de guri unde-s furculițele, șervețelele, farfuriile. Mă indispune maxim și asta se vede. Dacă ajungi la mine-n casă înseamnă că te plac, că ne cunoaștem, așa că poți să-ți iei singur un pahar din dulapul de deasupra chiuvetei și să mă lași și pe mine să mă bucur de ziua aia. Da? Bine.

Alegerea tortului. Foarte, foarte important, desigur. În Galați nu sunt cofetării atât de mișto și cu produse atât de bune încât să vreau să mă îngraș de la ele. Așa că am căutat pe net și am găsit un blog al unei femei mișto și, culmea, atentă la ce zic (am rugat-o să-mi facă 21 de albinuțe, 9 luni de sarcină+12 de viață extrauterină, ideea ta, Ana, nu?), care a făcut pentru Iris fix ceea ce ne-am dorit, ba chiar și ceva în plus, adică un tort nu numai frumos, ci și bun-frate-bun-rău-de-tot. A fost atât de bun că mi-a trecut prin cap să le dau peste gură invitaților care au mai cerut o porție :)

Dispoziția irisească (poza din stânga arată clar cam cum ne-a tratat ea pe noi:) sau cum m-a făcut Iris să vreau să las tot și să fug de-acasă. Eu, coioasă cum mă știți, nu i-am ascultat pe oamenii înțelepți care mi-au spus și exemplificat cum că la petrecerea de 1 an copiii nu sunt chiar cum ne imaginăm noi, așa că n-am avut parte de râsete, de îmbrățișări, de ochi galeși, de copil minunat care vine să-mi spună te iubesc, mami!, după care fuge chiuind să se joace cu ceilalți copii. Am avut însă bocete. Da, bocete frumoase, minunate. Bocete care se opreau la mine-n brațe, doar ca să răsune mai frumos la vederea invitaților-femei. Paranteză: Iris nu prea suportă femeile, mai ales pe-alea trecute de prima și a doua tinerețe, așa că imaginați-vă cât de încântată a fost bunica paternă să constate că urlă ca din gură de șarpe numai cât o vede.

În aceste bocete grozave a trebuit să ne controlăm instinctele și să nu fugim care-ncotro așa că, pe repede înainte, s-a executat tăierea moțului, prezentarea tăvii cu atracții în fața principesei care a înșfăcat banii și mărgelele, după care n-a mai interesat-o nimic și s-a pus, cum altfel, pe bocit. Mă simțeam atât de bine că-mi venea să le dau invitaților mâncarea și tortul la pachet numai să plece mai repede. Am introdus și tortul în scenă, mă mir că n-a bocit când îi cântam la mulți ani!, și de-aici încolo a urmat numărătoarea inversă până ne-am văzut cu casa goală. Iris, petrecăreața și amuzanta, a adormit greu și târziu.

Și asta, fă, fată, fă, a fost prima ta petrecere. Nu mai pupi! :D

duminică, 20 noiembrie 2011

12 luni nebune, nebune de tot

Luna asta înregistrăm o mare explozie irisească: explozie în comunicare, în atitudine, în abilitățile ei. De la o zi la alta evoluează și ne uimește cu dezvoltarea ei. Știu că la toți copiii e așa, dar nu pot să mă abțin să nu consider toate astea magie pură de calitate superioară :) Deși pare mai degrabă băiețoasă decât genul de prințesică sensibiloasă are niște apucături de drăgălășenie de-și stă inima de dragul ei. Noaptea, după ce aterizează în patul nostru, ne dăm peste mână unul altuia, care s-o țină mai aproape și ea, nebuna, prin somn, zâmbește și se gudură, cu niște sunete foarte amuzante. În unele dimineți mă trezesc cu ea înfigându-mi fire de păr personal în nas sau scormonindu-mă în ochi cu degetele ei calde, iar când deschid ochii are o față așa uimită, nevinovată și drăgălașă de-mi vine să mă autoproclam norocoasa pământului și să mă strâng de una singură în brațe, să mă felicit. Apoi, imediat, îmi revin, îmi dau seama că ochii încă mă ustură, oasele mă dor,  îl împing pe beau din pat, Iris îmi face pa! și mai zac așa o vreme (prea scurtă). Deși nu mai pot să adorm în zgomotele produse de ea și de jucăriile ei, stau lățită în pat c-o ureche înspre ei și cu una atârnată de niște vise care în unele zile par la distanță stelară de realitate, iar în altele parcă stau la pândă să prindă contur și-așteaptă doar un semn că sunt bineprimite.
E o perioadă foarte rewarding, așa. O văd crescută și nu-mi vine, dom'le, să cred, că e A MEA, că am ajuns aici, că un copil poate să fie atât de mișto, de cald, de simțitor, de deștept (de obraznic, agitat, urlător, ș.a., dar despre astea nu în rândurile de față, că acum iar sunt în faza ce copil mișto, wou, e al meu!). Mă mângâie noaptea, prin somn, și când deschid ochii, ea râde așa adormită cum e, ca o babă trecută prin vie:) Îmi asum faptul că de acum înainte nici o bucurie n-o să fie mai bucurie decât aia legată de ea, că trăiesc privind-o și minunându-mă de fiecare nou cuvânt și fiecare pas și tot ce îmi doresc pentru mine, fix pentru mine, așa cum îmi doream în alți ani mai multe poșete, mai multe vacanțe, mai multe haine, este să o știu pe ea fericită.

Câteodată nu vrea să se desprindă din brațele mele. Nu vrea nici la ta-su, nici la altcineva. Mă strânge de mână și se uită așa, cu un tu-doar-tu, în timp ce se întoarce cu curu' la solicitanți. Eu nici nu mă bucur, deloc.
Știți copiii ăia antipatici care se tăvălesc pe jos în parc sau prin supemarket de nervi și fac ca toate animalele, despre care eu credeam că-s crescuți aiurea de niște părinți băbălăi? O, well, meet Iris. Parcă ne îndreptăm în direcția asta și mai grav e că nu-mi dau seama ce am făcut de suntem aici, ce am făcut greșit și cum vine treaba asta cu e prea alintată. Da' ce-ar fi trebuit să fac, frate, s-o ignor? Ce înseamnă prea mult alint la copii așa mici? Nu mai stă în căruț la plimbare, nici 10 minute, de dormit în el nici pomeneală. Se întinde ca râma din brațele tale înspre toate jucăriile sau toate rahaturile de prin supermarket, doar pentru că poate, nu cu alt scop. În timpul ăsta țipă.
Pare tare vorbăreață. Mai nou a dezvoltat o obsesie pentru Oac, oac, diri, diri, da (pe care cere s-o asculte c-un oa-oa) și Dacă vesel se trăiește (la care râde și bate din palme cu aceeași plăcere, chiar dacă le aude de zeci de ori pe zi, spre disperarea mea). Îi spun pis-pis-pis, să vină pisica la ea și ea repetă după mine pi-pi, câteodată răsare și-un s pe-acolo, pe undeva. Când voia să-i dai ceva spunea ghe-ghe, ghi-ghi. Acum a învățat să ceară clar și răspicat, așa că toată ziua o auzi cu dă-dă-dă și mai întinde și mâna ca o cerșetoare. Pe lângă tata și mama (o, mama! :D) zice și papa (apă), Bibi (văr-su), bîbii (copii), pipi (pisică), pa, Ei (Edi, un prieten), data (gata) și, cireașa de pe tort, un fel de  tâc-tâc (chiț, chiț).
E evident că l-a moștenit pe ta-su la capitolul dans. E din ce în ce mai bună la asta :) Și mai amuzantă.
Am cumpărat primul covor din viața mea ca să aibă ea spațiu sigur de desfășurare și circulă de-a lungul și de-a latul lui, sprijinindu-se de canapea sau mobilă.
Dacă luna trecută și-acum 2 luni mergea singură 2-3 pași între noi, acum nu mai vrea deloc. Se pune în fund și-o ia de bușilea.
A căzut (și) din pătuț. Locul pe care îl credeam cel mai sigur pentru ea.
Mănâncă în continuare foarte bine, incredibil de bine.
Cu somnul e bine și câteodată nu prea. Pe la jumătatea nopții aterizează în patul nostru, de mult timp deja. Nici nu pot să zic că-mi displace (na, cât de neplăcut poate fi să-ți afunzi nasul în palma grasă a copilului tău?:). M-am obișnuit cu orice, numai cu cârâielile ei nocturne nu.
În momentul ăsta, ce o face să stea locului măcar pentru 2 minute: cărțile, găleata cu lego și paharele alea din plastic care se pun unele peste altele. Sau da, normal, laptopurile noastre.
Adună scamele de pe jos, mi le întinde și-așteaptă să zic mulțumesc ca să râdă satisfăcută.
Nu știu cum un copil de vârsta ei poate să înțeleagă atât de multe. Dacă îi spun, de exemplu, să mă aștepte cuminte cât fug până la bucătărie să-i aduc apă, nici nu se clintește. Dacă plec fără să-i zic nimic, în secunda doi face vreo prostie sau se lovește de ceva. Apropos de lovituri, e plină de vânătăi :)
E un copil căruia îi place frigul, se simte mult mai confortabil așa. Și în casă (în sensul că nu trebuie să fie prea cald sau prea îmbrăcată) dar mai ales afară, de când a venit gerul, stă cuminte la plimbări.
I-am făcut din nou vaccinul BCG, pentru că primul n-a dat semne c-ar fi avut efect și-am crezut că-mi zboară inima pe gât când plângea, sper că aia a fost ultima vizită în spitalul ăla care mi-a scormonit atâtea amintiri urâte.

Urmează aniversarea de 1 an, cea mai importantă zi de la nașterea ei încoace. Am pregătit niște chestii pentru ziua de vineri, dar despre toate astea în episodul următor.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Al doilea weekend în afara emisferei irisești

 Ok, urmează povestea celui de-al doilea weekend  petrecut departe de preagrozava mea Iris.
Se făcea că zbârnâiam a ducă. Un' să mă duc, un' să mă duc? Păi, să fie, așa la nimereală, București:) Și ce să fac la București? Păi na, între altele,  să văd o Ană, să mă asigur io cu ochii mei că există și că e așa mișto cum transmite pe blog. Eh, nu e așa mișto cum poate părea*. 

Vineri după-amiază: cu juma de oră înainte să ies pe ușă arunc într-o poșetă xxl niște blugi și-o bluză (pătate de piureurile irisești, aveam să descopăr mai târziu), îmbrac broasca și ieșim toți 3. Mă încerca o senzație de hai-că-nu-mai-plec. O țin în brațe până la primul taxi. Îmi face cu mâna pa-pa și-și întoarce capul după mașină. Îmi vine să plâng și să mă întorc. Sunt cam proastî!
Drumul până la Mecca mi se pare mai lung ca niciodată, n-am putut să-mi amintesc când am plecat ultima oară, singură, undeva. Aterizez cu bine la Obor, mă ia în primire nan-sa lu' Iris (it's all about Iris, vedeți?), căreia ar trebui să-i mulțumesc, dar n-o fac că poate se-nvață așa (:p), și facem o stație ca să ne umplem burțile cu niște paste foarte bune la Il Calcio. Ajunse acasă, nu mai știu ce tactici să abordez ca s-o conving să fim cu adevărat wild și să dormim toooată noaptea ca niște bebelușe deștepte care știu să doarmă tun până dimineața târziu. Mna, n-am reușit, așa că următoarea oră ne-am petrecut-o încercând să încropim niște costumații pentru petrecerea de Halloween de la Palatul Bragadiru. N-am avut succes, dar măcar a fost amuzant. Peterecerea asta semăna atât de bine cu un bal de clasa a Xa ținut în Căminul cultural și eu eram atât de obosită, încât nu cred că am stat mai mult de 2 ore, cu tot cu drum.

A doua zi, însă, a fost una foarte lungă (și nu la modul enervant de lungă) cu plecat de-acasă la 11 și ajuns înapoi la 3-4 in ză morning, ușor aburită:) 
So, pe la 12 nimeream și noi, în sfârșit, la Simbio, în centrul vechi. E un loc mic și drăguț unde am vrut musai să ajung pentru că aici există o chestie colorată, supraetajată și bună-bună-bună. Aici ne-așteptau deja Ana și Ionouka. Nu prea-mi amintesc ce-am vorbit, aveam neuronii afectați de foame:) Foame care s-a potolit cu chestii simpatice și bune, pe care acum mi le doresc în fiecare zi pe masă. De-acolo, eu am plecat cu antipatica de Ana**, la ea acasă, să cunosc iepurele brunet care acum e în faza de vierme energetic atras maxim de telecomenzi și telefoane. Ah, și ce plăcere să constat ca a întins mâinile să vină la mine, din prima, (mă rog, poate a doua) e clar, sunt o specială!:) Lipsa de somn, căldura din casă și canapeaua comodă au făcut din noi două gelatine tremurând de plăcerea de-a dormi o oră. Măcar de nu eram la prima noastră întâlnire, mai mergea, da' așaaaaa :D Nu-mi-e-somn-sunt-o-puternică-pot-să-rezist-pot-orice. Și-am putut amândouă. Am putut mall (haine, jucării), am putut (ohooo, și ce-am mai putut!) să mâncăm la Macheroni și-am putut și karaoke la Mojo, unde a venit și draga de Oana, și mă tare bucur că am reușit de data asta să ne vedem la ochi. M-am distrat și-am băut bere și-am aplaudat-o pe Ana, care e așa nașpa*** încât a și cântat (inclusiv Bon Jovi, ha!). Da, și apropos, Boo e tot o tipă nașpa****, nu știu cum se face! De-aici a mai urmat și o scurtă oprire în Barfly, după care casă-somn. A doua zi, planetele nu s-au mai așezat corespunzător, așa că n-am mai reușit să mă întâlnesc cu Maria, da' data viitoare, Bordellos scrie pe noi :D

Drumul la întoarcere mi s-a părut și mai lung. Mă gândeam la ce reacție o să aibă Iris când o să mă vadă, dar nici nu bănuiam ce surpriză mă aștepta. Când am intrat pe ușă, încărcată ca un pui de moș Crăciun, după ce alergasem iar până în fața blocului, ea mergea cu ta-su de mână. A belit ochii (a mirare sau a groază?) și când am luat-o în brațe a pus bot și s-a pus pe un bocit, frate cu ăla de-l are pentru oamenii pe care nu-i suportă :(( A fost oribil. Sigur, există explicații, oricine poate să-mi spună orice (era și foarte obosită, nu mai dormise de 7 ore), nimic n-o să schimbe și n-o să șteargă senzația aia oribilă. A adormit imediat ce-a aterizat în pătuț cu mine de mână și-aș fi jurat în secunda aia că nu-mi mai trebuie, nu mai plec de lângă ea. Desigur, încă din noaptea aia, am avut (de prea multe ori) ocazia să-mi revin, ba chiar să mă gândesc cum și unde-o tulesc data viitoare:)
___________________________________________________________________
*e mai caldă și mai drăguță
**care-mi e în continuare așa de antipatică încât mor de ciudă că nu suntem din același oraș:)
***nașpa tare, te face să te simți foarte bine primit, dă dracu' toată oboseala și te mai și invită în patul ei :D
Mulțumesc, fată, ești un om frumos!
****Bucureștiul are oameni mișto, mă!

luni, 24 octombrie 2011

11 luni pline, rotunde, cu dinți noi, primele cuvinte și-un pic de mers

Am scris, șters și rescris postul ăsta de nu mai știu câte ori. Dacă azi scriam că a dormit bine toată noaptea, a doua zi eram bufnită și morocănoasă că s-a trezit de cinșpe milioane de ori. Dacă azi mânca 2-3 lingurițe și părea că nu-i place nimic, a doua zi parcă nimic n-o mai sătura.

Luna asta a fost schimbătoare ca vremea din Scoția. Cu ea, îmi dau seama, încep marile descoperiri, marile uimiri, marile mulțumiri. Mă uit la ea cu așa o mândrie de parcă ar fi de aur. Cuuuum, merge? Wou-merge-Iris-merge, parcă ea e primul copil, parcă nu s-a mai văzut, nu s-a mai auzit de așa ceva până la ea.
Ne trezim în fiecare dimineață cu ea țipând la noi, stând în picioare la marginea pătuțului. De când a descoperit că poate (și merit!) să mă strige pe noul meu nume, strigă mama, mama, mama. Niciodată un singur mama. Păi, normal, eu fac cât 3:) Și când mă gândesc că nu departe-s zilele când mă rugam de ea de zeci de ori pe zi să zică mama. Și ea țipa la mine ta-ta, ta-ta. Sau în cel mai bun caz ba-ba sau na-na.
Își pune telefoanele (telecomenzile, pantofii sau chiar o gălușcă) la ureche (de fapt, undeva la ceafă) și spune a(lo), a(lo).
Mi-ar plăcea să fiu mai-bună-cea-mai-bună-mamă pentru ea. E un copil delicios.
Mi se pare că sclipește de isteață ce-i. Se prinde după privirile noastre că urmează gâdilat, joacă, maimuțăreală.
Și ce râs are!!! Dacă râde la mine-n brațe, ta-su își rupe gâtul de oriunde-ar fi să vină s-o vadă, râsul ei răsună-n toată casa.
Pe 16 am observat un ciot mai mare și unul mai mic pe gingia de sus. Tot eu i-am văzut prima:) Așa s-a elucidat și misterul zilelor în care a fost mai schiorlăită. Am scăpat ușor. Sau poate nu, că am impresia că urmează o invazie de dinți. Și pe-ăștia pe care-i are deja, îi și scrâșnește din când în când :|
Pune ea singură 2-3-4 pași, dar se-așteaptă să fie cineva în spatele ei și pentru că știe că așa e, se lasă pe spate și râde. Se ridică în picioare în pat, agățându-se concentrată de noi și-apoi își dă drumul, să stea așa, fără ajutor, fără sprijin.
Când eram însărcinată (omg, chiar am fost?) citeam despre bebeluși pe net despre cum au ei n tipuri de plâns și mi se părea o aberație sau cel mult o chestie pe care eu n-o să mă pricep s-o interpretez. Eh, da, așa e, într-un fel plânge când o doare, în alt fel când îi e somn, altfel când îi e foame. La fel, și tipetele ei sunt diferite. Numai râsul ăla de maimuță beată nu se schimbă.
Mergem în parc, stă în fund pe pietriș și scurmă. Înțelege când îi spun să nu bage pietre în gură. Apoi cred că uită, că după un timp, face iar o încercare. Dacă sunt copii în parc, se agață de mine să o duc la ei. Și țipă, chiuie în dreptul lor, întinde mâna să le smulgă ochii și nu înțelege de ce copiii ăia sunt așa proști și fug de ea. Se plictisește repede. Prea repede.
A bușit aparatul foto de-atâtea ori că l-a schilodit. Că, na, ce poate fi mai amuzant decât s-auzi diverse obiecte lovind parchetul sau gresia?!
Se-ntoarce pe toate părțile în scaunul ei când mănâncă. Noi spunem că-i un vierme energetic. Destul de enervant pe alocuri:)
A pus un cub peste alt cub zilele trecute. Voi puteți să spuneți ce vreți, dar numai un geniu putea să facă asta:)
Îi plac pisicile. Nu, n-o să încurajez această pasiune :D Ha! Am descoperit ca nu suportă să le audă mieunând, o apucă bocitul!
Îl strigă pe văr-su Bîbi/Bebi. Are o preferință vădită pentru băieți/bărbați. Prin asociere, acum toți băieții sunt bebiiiiiiii.
I-am arătat o singură dată cum se face brum-brum cu degetul pe buze și de-atunci face și ea. E incredibil cum prind tot, sunt niște sugative.
A evoluat enorm la capitolul dans. Acum dă din cap, ridică mâinile, flexează genunchii, o caraghioșenie de stil.
E vorbăreață și sonoră. Acolo-n legea ei, mai ales când se concentrează, e-o aglomerare de sunete la gura ei.
Somnul de zi nu mai e ce era odată, regres evident la acest capitol. Noaptea, deși adoarme ușor și frumos, în 5 secunde sau 5 minute, se cârâie de cel puțin 3 ori în cursul nopții, raaaaaare sunt nopțile când doarme dusă până dimineață. Posibil să fie de la dinți (știți, nu? toate mamele zic așa când nu știu ce au copiii lor :D). Deși, desigur, poa' să fie și asta. Pentru că eu o culc seara (și-mi și place!) câteodată îi spun povești și râd eu de prostiile pe care le debitez. Povestea lu' Pințeselu: Da-mami-Pințeselu-ăsta-era-un-băiat-care-voia-să-primească-de-ziua-lui-in-loc-de-cadouri-animaaaaaaaale-maaami. Da, și asta a primit, mă, maaaaaaaami. A venit și vaaaaaaca, mami, da, vaca (Iris n-are nici o reacție, cred că se roagă să-mi cadă ceva în cap ca să poa' să doarmă :D). Vaca era grasăăăă, nuuuu, mami nu-i grasă. A venit si-uuuuuuuun cal. Și-oooooo pisicăăăă, da, și-o pisică. Cum face pisica? Da, miau face. Apoi s-au dus toți la culcare și cântau nani-naaaaaaaani-puișooooooor-dormi-cu-mama-n-foișoooooor. The end. Remarcați cât de talentată sunt!:))
Am un album, în care, pe lângă poze, am lipit niște cartonașe colorate cu diverse chestii despre ea: când i-a căzut buricul, când a râs prima oară în hohote, când a fost la mare prima oară, când și-a descoperit mâna dreaptă ș.a. Și-aș vrea să-i tipăresc o cărticică cu extrase din textele scrise aici+alte inserții. Nu știu de ce fac asta sau cât din toate astea le fac pentru ea și cât pentru mine. În momentul ăsta tot ce e legat de ea mi se pare atât de important încât nu mai știu ce să fac ca să nu uit.

Eu? Mda, io-s pe-aici, în povestea asta frumoasă, mirată și obosită. Deși nu mai arăt ca înainte (nici măcar n-am pretenția că o să se întâmple asta vreodată), faptul că pot purta din nou blugii skinny e o încântare.
E adevărat că nu e nimic mai frumos decât să te uiți în fiecare zi în ochii copilului personal. Dar nici ceva mai extenuant nu e.
Mă gândesc de vreo 2 luni la ziua când va împlini 1 an și nu vreau să cred că n-o să-și amintească nimic și că toate eforturile mele sunt degeaba:)

duminică, 16 octombrie 2011

Ambasadorisme

Ambasadoarea e doar o săracă fată bogată. Unde doar Iris o face să se simtă cea mai bogată fată din lume.
Nu-i place să ceară ajutorul prietenilor, în mintea ei atârnă pe pereți un tablou perfect în care tot ce ai nevoie vine fără cerere. Dar îl cere și le pretinde lucruri și asta o face să se simtă ca și cum ar fi în piața mare a orașului, cu fundul pe-o bordură și palma întinsă.
Ambasadoarea e doar o fată cu ochii căprui și părul sălbatic care nu mai știe să fie singură pe lume. Dac-ar fi putut să ducă vieți paralele, partea din ea care se cerea așa, ar fi fost acum o ființă coafată, cu servietă din piele și cafele băute târziu.
Ambasadoarea are picioarele reci și mintea-ncâlcită. Când se enervează, spune cuvinte urâte și dure.
Ambasadoarea e o ființă ciudată, pierdută undeva în spațiu. Câteodată pare o adolescentă de 16 ani, obligată să joace rol de adult posesor de copil, cu o grămadă de griji care se-nghesuie la ușă.

Sfârșitul ăsta de an e ca un cutremur care zdruncină tot ce-am construit până acum. Ne cad în cap episoade neîncheiate corect și ne împiedicăm de resturi greoaie. Oare-o să ne numărăm printre supraviețuitori?!

miercuri, 21 septembrie 2011

10- avem di tăti

Pe 25, sărbătorim 10 luni de când plângeam râuri pe masa de operație- înainte s-o văd și după ce obrazul ei fin și cald îl atingea pentru prima oară pe al meu. Cred că niciodată în viața mea n-am fost mai puternică ca-n alea 5 zile în spital. Nu mi-a fost frică că nu știu ce să-i fac, nu m-au speriat plânsetele ei, nu mi s-a părut prea mică și prea firavă ca s-o iau cu mine în pat. Altele m-au adus în pragul schizofreniei :D

S-a scuturat de bebelușie și-acum e o fetiță frumoasă și haioasă (cum altfel?! :p). Mă dau de-a tumba în sinea mea când cineva îmi spune că îmi seamănă, că e frumoasă foc, chiar și când o văd cât de bestie poate să fie, tot mă umflu de mândrie. Pentru că e a mea. E cea mai a mea.

La 9 luni și 5 zile- Iris cade de pe canapea în cap. Îmi aduc aminte cum auzeam povești de genul ăsta și-mi spuneam că nouă n-o să ni se întâmple, n-are cum. Ba uite că are. Și atunci consideram că e din vina părinților (de data asta, la noi, vina lui :D). Nu-i ușor să recunosc asta, dar și acum cred la fel. Nu avem sute de ochi, nici caracatițe nu suntem, ba chiar ne afectează lipsa somnului și, uite, se-ntâmplă.
Luna asta se pare că le-am bifat pe toate: am avut un episod diareic (din cauză de afine cu iaurt, da, da, deșteapă tare-s), urmat de unul de constipație ușoară (din cauză de ceai de mentă- n-aș fi crezut că 10-20 ml sunt de-ajuns pt asta), urmat de o răceală (doar cu muci) din cauză de vânt pe faleza Dunării. Mi-e groază. Nu suport să o văd bolnavă. Pe creier și pe suflet mi se pune.
Nu numai că a depășit momentul în care nu-l suporta, acum behăie de nerăbdare când vede paharul de iaurt.
Merge ținută de mâini, păcat pt ea că spatele meu a îmbătrânit înainte de vreme. Stă singură în picioare și pășește până se prinde că nu mai am mâinile în jurul ei și-atunci râde și se pune în fund.
Se ridică în fund, se agață de ce prinde și țuști!, în picioare.
Spune  spunea baba, tata, mama, nana, papa, dada și alte vorbe din astea de duh. Nu, nu cred că știe ce-nseamnă toate astea. Doar pa. Când facem cuiva din mână, câteodată și spune. Un pa scurt, încet, parcă i-ar fi rușine. Cred că încă exersează. Când îi zic să spună mama, râde ca și cum da' ce-s proastă să-ți fac ție pe plac?! Acum e în faza ia-ia-ia-ia, niea, e-e, dea-da-da.
S-a trezit într-o dimineață, înainte de 5, ca să cânte ta-ta. Să cânte, na, ce să facă și ea?!
O atrag în continuare oamenii, se uită după ei, vrea atenția lor, dar nu bruscă, invazivă. 
Și oamenii o plac. Oriunde aș merge, se opresc femeile să se bage în seamă- vânzătoarea de pâine se-ascunde după tejghea și face bau! (Iris o privește ca pe-o stricată), casierele din supermarket vorbesc cu ea si ea se rușinează, florăresele îi dau flori și fluturași, vecinii o pupă pe tălpi, într-o zi, 5 femei diferite i-au spus că parcă-i ruptă din reclame. Ea-și alungește ochii ăia albaștri și bagă zâmbetul ăla perfect întins care stârnește în stomacul meu o întreagă colonie de fluturi gâdilitori.
Trage de sertarele la care ajunge și fură așa, pe bâjbâite, ceva de-acolo, iar când o văd și-i zic ce-ai mai furat, demento?, fuge cât o țin picoarele alea grase, parcă mai are puțin și-și ia premergătorul la subraț s-o tulească mai repede cu prada.
S-a descoperit în oglinda mare de pe hol, se pare că altfel decât în aia mică de la baie, și râde mulțumită de fața ei.
Își mănâncă fructele singură. Câteodată integral, câteodată parțial, în funcție de disponibilitatea mea, timp, fruct.
Tot luna asta a luat prima masă la restaurant. Ospătarul n-a știut dacă să ne ia sau nu în serios când i-am zis să ne aducă un morcov. Iris a fost foarte încântată iar noi am putut să mâncăm liniștiți.
Câteodată adoarme (rapid) c-o mână bine înfiptă în părul meu. Habar n-aveam că părul meu are așa capacități paranormale, că-l valorificam de mult, cu riscul de a cheli mai rapid decât o fac deja. Chiar mă gândeam că, dacă unii copii au păpuși, ursuleți, păturici preferate, pt ea o perucă ar fi numai bună, pe post de nap-buddy.
A făcut și la oliță. Un number 2, dacă sunteți curioși :)
Dansează. Vai, mori de râs, nu alta!
Plescăie (și parcă se linge pe bot) când își vede biberonul sau mâncarea și e atât de amuzantă!
Am învățat-o să bată palma și să facă bravo-bravo (= să aplaude).
Dacă o ia sor-mea la plimbare sau când doarme, după o oră mi se face un dor teribil, usturător, de ea.
Bea apă din cană din aia cu pai. Și s-a prins imediat ce trebuie să facă- desigur, dovadă clară a geniului ei actual, dar mai ales viitor :)
Flirtează. Le clipește des bărbaților (în general) și le zâmbește timid-năstrușnic-pervers de-ți vine să o strângi în brațe și să nu-i mai dai niciodată drumul (niciodată până la primul țipăt, evident). Trebuie însă să o învăț să se orienteze, că ea-și alege numai gardieni/paznici/cerșetori/bețivi :) Nu a plâns niciodată când s-au băgat bărbați în seamă cu ea, dar la femei ... o-ho, fără număr. Dacă se poate transmite asta, îmi seamănă, așa eram și eu, întindeam brațele la toți străinii să mă ia.
Noul program de somn, minunat în timpul săptămânii, dă erori în weekend. De genul: dormit până la 9.30 (mare record) după ce, bineînțeles, purtată de zâne și licurici în brațe (că eu nu-mi amintesc altceva) aterizează lin în patul nostru, lucru care-i împinge mesele mai încolo, ajungând să-și doarmă somnul de după-amiază undeva pe la orele 17. Sau erori cu zbierete în toiul nopții, de-am crezut că-mi sar chiloții din ... sertar, de tare ce m-am speriat! Acum, dacă erorile astea (și altele) rămân la stadiul de excepții, zău dacă mă plâng (prea tare)!

Eu? A, eu. Păi. Dacă nu credea cineva că se poate, uite că a trecut luna și noi n-am scos nici acum bicicleta din cămară. Am încă 4 kg în plus și-o formă fizică inferioară celei a lu' bunică-mea. În zilele grele (în care Iris ține morțiș să-mi arate și cealaltă față a ei, de bestie tirană) mi se pare că îmbătrânesc cu 10 ani de dimineață până seară, colțurile gurii se lovesc de genunchi, spatele se curbează, părul se-ncâlcește, brațele mă dor, hainele zac împrăștiate peste tot cu zilele, mâncăm în deplasare sau prostii acasă și-așteptăm să vină noaptea. Poate mâine e mai bine. Și e. Că n-am rezista altfel.
Vreau să mă înscriu la Psihologie, vreau să dau de permis, vreau să mă angajez, vreau să ne mutăm în altă țară, vreau să nu mai existe nu am, nu pot, vreau vacanțe, vreau să nu mai chelesc, vreau o menajeră, vreau să mă spele cineva pe păr seara, după ce adorm, vreau să dispară burta asta, vreau să văd filme, vreau mai mult chef și timp de viață exterioară casei. Am multe vreau-uri care-mi zburdă prin cap. Da' poate la anu'.

Salut pe această cale cititorii lu' cookie! :)

Update: M-am grăbit eu să scriu postul aniversar, dar iată că azi, 23 septembrie, domnișoara a luat-o de-a bușilea. Mi s-a părut mie ceva suspect când, cu un sfert de oră în urmă, deși o lăsasem în fund pe o pătură de picnic cu jucăriile ei, am găsit-o la 2 metri distanță, în picioare, ținându-se de premergător. Aproape că mergea singură în picioare și schema asta nu-i ieșea :)

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Multiplele teorii ale somnului bebelușesc

Până pe la 4-5-6 luni (nu-mi amintesc deloc când a început) Iris a dormit lin-frumos toată noaptea. Se mirau toți, ne miram și noi, vai, ce bucurie! Apoi, s-a dus veselia. La început am crezut că e o scăpare, că e doar o noapte cârâită. Dup-aia, nopțile astea, cu treziri/semitreziri fără număr, au devenit un normal din care nu mai știam cum să ieșim. Ba chiar, din 15 nopți poate se nimerea una în care să doarmă dusă, în rest... jale! Deși nu se trezea de tot și nu plângea (cel puțin nu conștient) spatele meu se cocoșa de dureri din cauza aplecărilor peste pătuț și-a ridicărilor florii pentru a o trânti în pat la noi. Eram obosită, nervoasă, încercănată.

O soluție trebuia găsită. Cât mai repede. Așa că am început să citesc, să fiu mai atentă la diverse manifestări ale ei, să analizez, să încerc să pricep de ce o noapte doarme și restul nu. Și-atunci, au apărut teoriile. Multe. Dintre care, amintim pentru posteritate, următoarele, despre care trebuie să spun, că, evident, nu au rămas în picioare:
1. Copilului îi e foame. Nu s-a săturat și de asta se trezește noaptea. I-am mărit, astfel, cantitatea de lapte de la ultima masă. Poate s-o fi nimerit o noapte dormită, nu mai știu, dar nu, n-a ținut.
2. Copilul mânâncă prea mult. Poate o doare burta, poate-i vine înapoi. Nu, nici asta n-a fost.
3. Citisem pe un blog/site că o mamă (tot așa, disperată) a observat că, în serile când îi dădea copilului ei avocado, dormea dus. Am încercat și asta. O noapte a ținut vrăjeala (desigur, coincidență), apoi ne-am întors la normalul nostru.
4. Copilul doarme mai bine cu geamul deschis (până ne culcam și noi). Nu.
5. Copilul doarme dus dacă e mai activ ziua, dacă stă mai mult pe-afară. Nu.
6. Copilul doarme bine doar dacă îl culcă mă-sa. Nu.
7. Copilul doarme dacă e plimbat seara. Nu.
8. Copilul e bolnav. Nu. 
9. Copilului îi e frică să doarmă singur. Nu. Că nici în pat cu noi nu se rupea de somn.
ș.a.m.d., fără număr, fără număr.
Despre fiecare dintre teoriile astea (și celelalte despre care nu-mi mai amintesc) am crezut la momentul respectiv că-s niște revelații, vai-ce-proastă-am-fost-că-nu-m-am-prins. Adevărata revelație, însă, a strălucit ca o nestemată în beznă, abia acum câteva zile, într-o discuție cu cookie (senchiu, dear!). Era ceva așa de simplu, că-mi venea să și râd de toate aberațiile la care m-am gândit până atunci. 
Somnul, dragilor, era și răspunsul și problema. Iris dormea de prea multe ori pe zi (3-4) și cam dezorganizat, așa. Adică, dacă se freca la ochi și-i era evident somn, eu o culcam, ea dormea (în ultima perioadă adormea și greu și dormea și puțin). Eu mă gândeam că dacă îi e somn, păi să se culce, nene! Ei bine, nu. Programul ei de somn, pentru vârsta ei, trebuia să fie cu totul altul. Și-atunci, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să-i găsesc activătăți ca să o țin trează, ea nu mai doarme decât dimineața (știu că trebuie să renunțăm și la asta, momentan nu mi se pare că o ține) câte o oră și la prânz 2 (poate 3).
De aproape o săptămână nopțile sunt iarăși întregi, negre și liniștite, iar Iris cade seara lată fără cântece, legănări, șâșâit și alte artificii. Ceea ce ne fericește maxim.

vineri, 9 septembrie 2011

Orgolii de mamă

Nu am pretenția că sunt cea mai bună mamă din univers, n-o să fiu niciodată. Îmi cunosc limitele și știu clar că am scăpări. Îmi pare rău că le am, dar le pun pe seama oboselii și-a atâtor schimbări și-ncerc ca mâine să fiu un pic mai bună. Poate poimâine chiar o să fiu :) 

Am o amică care are un băiat de 19 luni. Nu i-a gătit niciodată la aburi, nu a respectat în diversificare regula de 4 zile (sau de 2) sau vreo schemă, imediat ce a fost capabil să țină în mână, i-a dat pufuleți, biscuiți cu tot felul de creme, sucuri Frutti fresh, jeleuri, mici, cârnați, crenvuști, ouă prăjite, etc. Nu i-am spus niciodată ce cred despre toate astea. I-am sugerat de vreo 2 ori să renunțe la margarină și la brânza topită. Reacția ei m-a împins 2 metri mai încolo și-am zis ok, faci cum vrei. Iar eu pentru ea (și pt vecinele din cartier) sunt ciudata care nu dă pufuleți copilului (cu remarca oftătătoare săracul copil!...). Pentru că eu ieșeam cu Iris în parc și Iris rodea morcovi, eram ca maimuțele-vedete de la cel mai tare circ.

Nu-mi place și evit să mă bag în seamă prin parcuri cu mame sau bunici. Cred că repulsia pentru genul ăsta de apropieri mi se citește pe față, așa că, într-o zi, o vecină cu un băiat mai mare decât Iris cu vreo 2 luni, s-a băgat în seamă cu beau, care m-aștepta afară cu bestia cu ochi albaștri, eu intrând să iau fructe dintr-un aprozar de cartier. Și-aud așa: 
- e alăptată?
- nu.
- aaaaaaa, păi se vedeeeeeeeee. Al meu nu știe ce-i ăla biberon.
- ...
(desface o pungă de pufuleți și se întinde să-i dea florii, beau-ul o refuză).
- cum, nu-i dați pufuleeeeeeeeeeeți?
- nu.
- dar câte luni are?
- 9 luni.
- și nu-i dați? deloooc? da' de ce?
- nu vrem.
- da' pufuleții îs așa buni pentru ei...
(moment în care ies eu și individa se tirează fără să se uite la mine).

Eu nu mi-aș permite să spun cuiva cu care abia dacă mă salut că mi se pare de rahat să alăptezi copilul 2 ani și-n timpul ăsta să-i dai pufuleți, ulpio, ciorbă de porc, semipreparate ș.a. Dar persoanele astea consideră că dacă alăptează, e suficient, copilul e protejat de toate alea o mie de ani.
Și-apropo, pe mine mă enervează foarte tare un lucru: asocierea alăptatului cu dragostea și grija.
Habotnicele care susțin alăptarea zic așa: că odată cu laptele matern transmiți copilului și alte ingrediente pe care altfel nu ai avea cum să i le transmiți, cum ar fi dragostea și grija ta pentru el. Să mori tu!, a fost și e prima mea reacție când aud așa ceva. Adică eu (și altele ca mine) ce transmitem copiilor noștri, ură și lehamite?!

joi, 25 august 2011

Povestea cascadei

 Avertisment: în realitate, lucrurile nu s-au petrecut tocmai așa!

Demult, taaare demult, dincolo de Țara Îmbujorată, peste marea cea mare și mult mai departe de ținuturile cu nume de flori, era și se mândrea cu el însuși, Ținutul Verde. Era un ținut aparte. Copaci înalți, robuști, te priveau de sus ca niște domnitori înțelepți. Păsări cerebrale cântau lambade străinilor care se rătăceau prin pădure. O armonie și-o liniște, cum nu cred să mai fi existat vreodată pe undeva, se lăfăiau la soare, împrăștiindu-se în toate cele patru puncte cardinale. Fiecare copac, fiecare pasăre, fiecare animal, fiecare ciupercă, floare, stâncă avea o familie sau măcar o jumătate-pereche lângă care-și culcau seara gândurile.

Numai cascada asta, orgolioasă și tăcută, era singură. Curgea de-atâția ani în aceeași direcție. Aceleași pietre se lăsau udate de ea. În jur aceiași copaci. Deasupra același cer. Știa pe de rost, rondul fiecărui nor, știa, de exemplu, că la prânz trece mereu primul norul în formă de cal și abia dup-aia norul-cu-mustață și cel deșirat ca un fum de țigară furat de vânt.
Deși anii care au trecut au împuținat-o la trup, era încă, după toate standardele, o cascadă care se ținea bine. Pentru că i-a plăcut să fie cochetă, avea și-acum apa curată, zgomotoasă, limpede și rece. Generoasă ca mai toate cascadele, și ea împărțea cu oricine călca prin zonă tot ce avea. Nu ținea la bunurile ei, nu agonisise averi. Dacă ți-era sete, îți dădea apă rece. Ba chiar stătea să faci o poză cu ea, își aduna toate bolboroselile și se-nfoia artistic pentru ca poza să iasă perfectă. Poate așa reveneai.

Nu mai avea răbdare. Aștepta ceva să o scoată din rutina asta și să înceapă să-și trăiască cu adevărat viața. Tremurau clăbucii pe ea de-atâta nerăbdare și simțea în ea clocotind un nou început, o schimbare. Seara stătea întinsă pe spate cu ochii agățați de stele și cu mintea hoinărind în trecut. Nu făcuse nimic cu viața ei. Nu avea nici o realizare. Anii au trecut, i-au săpat în suflet toate neîmplinirile și acum se simțea subțire ca o coală de hârtie. I-ar fi plăcut să aibă rude, să se ducă la ele și să-și mai coloreze cu ele singurătatea. Tânjea și nu știa după ce tânjea. A avut și ea vise, ca oricine. Cumva, însă, viața i le furase. Sau le-o fi scăpat ea din mâini. I-o fi lipsit priceperea să le lase să crească, să le facă mari și să o ducă ele mai departe.

În ziua când l-a zărit, se împlinea o lună de când nici un picior de vietate, umană sau animală, nu-i mai călcase pragul. Straniu lucru ăsta, ținând cont că din orice direcție veneai, ajungeai tot la ea. De oriunde ai fi venit cascada te privea curioasă. Chiar se-ntreba dacă o fi din cauza ei. Când ești de-atâta timp singur, realitatea capătă forma inimii tale.
Era cald. Picăturile ei se bronzau la soare. Dacă o cascadă ar putea să transpire, atunci într-o zi ca asta ar face-o.
Pe cer nici un nor. Nici o pasăre. Era atât de liniște că-ți auzeai sângele alergând prin vene.
El a făcut-o să uite seceta din urmă cu 182 de ani, când era să piară. A simțit cum valuri de căldură îi trec de-a lungul crestelor și-i cresc într-o clipă temperatura și debitul. Știa. Pe măsură ce se apropia, vedea cum se încețoșează totul în jur, iar în ea se aprind artificii. Nu mai avea frici, nici îndoieli. Acum știa ce așteptase o viață întreagă.

Cascada îl luase de bărbat. Și-acum, ca o soție credicioasă, îl urma peste tot. Și nu conta că-n drumul ei stăteau tolănite stânci înalte și abrupte, nimic nu era de netrecut, ea își făcea drum, se unduia, înghiontea, se târa și mereu era la dreapta lui, senină, vie și tăcută.

marți, 23 august 2011

Luna a 9 a- jumătate bună, jumătate nebună

Ne bate. Ne scuipă. Ne mușcă. Țipă la noi. La mine chiar sare la bătaie.
Aș putea spune că suntem niște părinți maltratați, dar nu știu dacă se mai cheamă maltratare dacă-ți place :)
Mi-e dor de ea când doarme.
Deși nu eram de acord cu premergătorul și deși, nu numai că nu i-am cumpărat unul, dar l-am mai și donat pe cel pe care-l primisem, am acceptat următoarele 2 oferte pentru că o vedeam că vrea mișcare, vrea acțiune, vrea altceva. Unul a ajuns la țară, pt zilele când mai ajungem acolo, celălalt tronează în sufragerie. Da, îi place, nu stă foarte mult, dar când stă, de fapt nu stă locului o clipă, trage de toate alea, le dărâmă, le târâie după ea, vrea să vină după tine, dar nu poate din cauza pragurilor și dă-i nervi.
A spus infamul cuvânt ta-ta-ta-ta. Si io nu-nu-nu-așaaaaa. Ma-ma-ma-ma, hai, spune! Nu. Deci nu. (Iar ieri parcă s-a spart conducta cu ta-uri, ce-a mai trăncănit una!...)
Râde ca descreierata, molipsitor și tare. Io zic că râde ca un golan.
Nu știu ce am azi, îmi vine doar să scriu ce copil perfect, ce copil perfect, wou, e al meu!
S-ar putea să se facă electrician, e disperată după cabluri, căblulețe.
Nu suportă violența/durerea, sub orice formă ar fi ea/ele. M-am lovit într-o zi cu cotul într-un colț de laptop și-a trebuit să-mi înghit icnetele că domnișoara nu suportă (cred câteodată că pe mine, în mod special, nu suportă să mă vadă/audă că sufăr :D).
Se agață de mine să se ridice și-ajunge cumva în genunchi, se-ntinde pe mine și rânjește ca o maimuță. Trage de tot ce prinde și se agață de orice ar putea-o ajuta să se ridice în picioare.
Se ridică din fund în picioare ținându-se de canapea și-așteaptă aplauze pentru asta.
Acum e pe un covoraș cu jucăriile ei, se întinde, se răsucește, se târăște, bufnește și nu se lasă până nu ajunge cumva unde vrea ea sau pur și simplu stă în 4 labe și se uită la mine. Pune și pași dacă o ții, dar numai dacă se îndreaptă spre ceva cu adevărat interesant sau dacă e ea in the mood.
A început să se manifeste clar atunci când s-a săturat sau pur și simplu nu mai vrea să halească.
I-am dat iaurt. Nu-i place.
I-am pus roșii cherry, conopidă și praz în supă. Supa rămâne preferata ei.
De azi băgăm și vită.
A gustat pepene galben și verde, portocală, roșie, struguri, prună, biscuiți Organix.
E mult mai sonoră, vocabularul ei e plin de silabe de tot felul: da, dea, ba, bă, pa, ta, e, nie, ghi, ghe și alte chestii neidentificate.
Sătui să ne tot ridicăm noaptea din pat să-i dăm suzeta, o culcăm destul de des cu noi în pat. Așa nu știm sigur dacă se mai trezește, noi nu ne amintim nimic.

Șiiiiiii, după 8 luni jumate, iată că Iris meets Panadol. M-am simțit de parcă i-aș fi dat otravă (bine, după 2 zile smiorcăite, i-aș fi dat toată sticluța numai să tacă, da' asta nu mai spun :D).
Cu smirocăieli, febră și (cred că) dureri cauzate de erupțiile dentare, începem și noi odiseea dinților. Probabil c-o să fie foarte distractiv.
Am avut din cauza asta și prima noapte albă, cu treziri, febră, urlete și imposibil de calmat/culcat odoru'. Mă uitam la ea și nu recunoșteam în copilu'  ăla urlător pe Iris a mea.
După 3 ore în care ne-am chinuit să o facem să adoarmă (sau măcar să tacă) am îmbrăcat-o și-am ieșit afară toți 4. Era 3.30, frig de toamnă, eu împingeam căruțu', el o plimba pe Loli. La 3.53 ne-am urcat în mașină, la 4.01 adormea în sfârșit.
Nu mi-a fost deloc dor de ea când dormea:)
La 8 luni, 3 săptămâni și o zi Iris a căzut din pat. Am lăsat-o dormind în pat, înconjurată de perne mari, înalte, și-am găsit-o pe jos, cu una din perne lângă ea. Nu avea nici un cucui, nici o roșeață, nimic, doar plângea cu mesajul vino odată, n-auzi că te striiiiiiiiig? Dacă or exista îngeri păzitori, înseamnă c-au fost la datorie (so thank you, guys!).
Mă simt depășită (iar). Și mi se pare greu, infinit mai greu decât în primele luni (pe care o să le pomenesc ca pe o oază de relaxare față de ce e acum și ce mă așteaptă).

Eu? Eu mă chinui de nu știu câte zile (sau săptămâni?) să-i zic beau-lui să scoată din cămară, unde stă dezmembrată și deprimată de ho-ho luni, bicicleta mea eliptică (dacă ar fi acum lângă mine, i-aș spune, cum nu-i, sper să nu treacă ani până-mi amintesc io iar). Am realizat că nu mă mai durea spatele când pedalam regulat la ea și, bineînțeles, poate așa se mai mișcă niște șunci, care acum stau agățate cu dinții de mine, să nu cumva să mă piardă.
Durerile de spate au revenit. Aș vrea să mă duc la un chiropractor.
Și mi-ar plăcea să mă las descusută de un astrolog și de un psiholog.

marți, 16 august 2011

Iris meets marea

Și marea era udă, sărată și rece. 
Da' nisipu' era numai bun, gura florii adevăr grăiește :)

E extenuant să te duci la mare cu un moț de 8 luni și 3 săptămâni. Chiar dacă-s și bunicii prin zonă. Pentru că moțu' nu stă unde-l pui tu, sau dacă stă, nu stă degeaba. Așa că, fix când te pregăteai să exclami uiteeeeeee, ce cuminte se joacă ea acolo!, o și vezi că-si bagă 2 pumni de nisip în gură. Și scoate-l dacă poți. A, nu poți? Nu-i nimic, dă-i să bea apă și se duce. Mai puțin grăuntele care s-a așezat strategic chiar între cei doi dinți.
Întâlnirea cu marea nu s-a lăsat cu țipete, nici de bucurie, da' nici de spaimă. Probabil că dacă apa ar fi fost mai caldă, ar fi fost și ea mai încântată. Așa, când mă apropiam de apă, Irisu' meu se transforma într-o lipitoare grasă cu ochi albaștri.
În rest, a dormit pe unde a apucat. Cu valurile plesnindu-i la picioare, în pat străin, în mașină. Borcănelele cu haleală (Organix, Nestle, Hipp) nu au avut așa mare succes și asta mă face să mă-ntreb care-i faza?, de ce nu?, doar conțin aceleași chestii ca cele pe care le fac eu. În plus, primul prânz mâncat acasă a fost de fapt devorat, nu apucam eu să duc lingurița în castron, să o umplu, ca ea era deja cu gura deschisă, țipând să mă mișc mai repede.

Mai vreau. La anu' funcționăm după regula un weekend cu ea, un weekend fără ea.

sâmbătă, 13 august 2011

Știu de ce

s-a hotărât la Marea împărțire a responsabilităților ca sarcina să fie dusă și suportată de către, ha-ha, sexul slab. Pentru că, printr-o eroare fatală, necorectabilă niciodată, sexul tare a fost înzestrat cu o toleranță infimă la durere .
Și, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, toate ni se trag de la hapsâna-nehalita-curioasa-disperata de Eva. Dacă nu murea ea de poftă, dacă nu întindea ea scoaba după mărul ăla (care știu sigur că nici măcar nu i-a plăcut) totul ar fi fost perfect: femei și bărbați am fi fost la fel- fără menstruație, fără epilat, fără sarcini, fără nașteri, fără discriminări. De fapt, cu toate astea. Dar în cârca bărbaților. Așa era cel mai bine:)

miercuri, 3 august 2011

Onorată instanță

 Permiteți-mi să chem în boxa martorilor
 patul. 
Să spună el câte nopți a stat sub noi, martor moale și tăcut, 
câte pliuri colorate a lăsat să se întâmple între noi,
câtă complicitate afectuoasă ne-a arătat 
și câte secrete a înghițit, numai să nu afle nimeni, niciodată, că noi eram ăia care desenau pe pielea udă 
copaci cu fluturi, castele de nisip sărate și cercuri colorate făcute să reziste, să reziste. 
Ne-am desenat pe întuneric, orbește, numele și-am pus egal între ele și mereu 
și el a fost acolo să ne ofere suport drept pentru a semna corect cu eternitatea.

Să spună, mincinosu', că nu i-am promis niciodată exclusivitate și că nu ne-am așteptat niciodată să ne împungă mișelește pe la spate c-un arc.
Și să nu uite că noi i-am dat o șansă când nimeni n-ar fi făcut-o, că l-am adus în casa noastră și l-am lăsat să ne acapareze camera, așa mare, greoi și colțuros cum era 
și-a rămas.

marți, 2 august 2011

Călătoresc fără bilet (2)

N-aș putea să mă duc la Milano și să nu trag o fugă până la drăguțul de lac Como. Deși Italia se află undeva în coada listei cu țările pe care îmi doresc să le vizitez (recunosc, posibil dintr-o prejudecată) pentru mine e superbă orice zonă cu apă, munte, căsuțe colorate, cocoțate peste tot și cu aspect de old. Dacă adaug la asta și faptul că George Clooney are o casă (sau avea?!) acolo și-aș putea să dau nas în nas cu el la chioșcul de ziare, aș pleca și mâine:)

duminică, 24 iulie 2011

8 luni, cu dinți și multă acțiune

Deși nu țin minte să fi știut asta despre mine, cred că mi-am dorit dintotdeauna un copil al meu. Un copil pe care să-l iubesc cu toate celulele ființei, dar pe care să nu-l sufoc cu dragostea mea. Un copil cu care să nu repet greșelile pe care le-au făcut părinții mei sau pe care le-am observat la alții. Un copil pentru care să fac totul, dar să nu simt asta ca pe un sacrificiu. Am așa, senzația că am așteptat-o toată viața pe Iris. Mi se pare incredibil că e aici.

Pe tronsonul ăsta, 7-8, s-au întâmplat o grămadă de chestii. Parcă nici n-am timp să le înregistrez pe toate.
Stă la locul ei de joacă, pocnește jucăriile una de alta, le aruncă, ia altele, se întinde fix după aia care-i cea mai departe de ea, se agață de perne, cade, se ridică în coate, preferă 2 jucării pe care să le sucească dintr-o mână în alta decât tot mormanul în jurul ei.
A descoperit că există și dincolo de mâini și picioare, așa că acum se scarpină în cap, se mângâie pe burtă, se trage de urechi.
Zilele trec, ea zice-n fiecare zi câte o silabă nouă. Spune ba-ba-ba-ba, ma-ma-mî. O aud destul de des spunând ceva gen ma-ma-ma-ma. Sau pa, da, bă, e-eee. Când o vede pe Loli sau vreo pisică le strigă c-un a, scurt și ferm.
Am învățat-o să facă pa. Da' face numa' când vrea ea.
Ne îmbrățișează. Sau ne place nouă să credem asta.
Când se alintă dă ușor capul într-o parte și scoate puțin limba într-un zâmbet timid.
Dacă-i spun să nu mai bage în gură șosete, telefoane ș.a. nu mai bagă. Câteva secunde.
Așchimodia a învâțat să țipe după lucrurile pe care le vrea (nu, nu jucării, jucăriile sunt câcaturi pentru proști, nu pentru ea) și să plângă dacă nu le primește în secunda în care s-a gândit că le vrea.
Vrea, se străduiește să prindă mișcarea pentru târât sau mers de-a bușilea. Dacă nu reușește ori se așează pe-o parte și se întinde, ori behăie s-o ridic.O văd că o frustrează că nu reușește (azi am avut senzația că ar trebui s-o las să se enerveze, să cârăie până reușește ce-o vrea să facă), stă în 4 labe, dar nu se mișcă, nici nu se târâște, deși cumva migrează dintr-un loc într-altul, prin pat.
Îmi place să mă uit la ea. Așa, ca proasta. Cred că n-am să pierd niciodată obiceiul ăsta.
Ei îi place să mă mângâie pe păr (crede ea). Mie nu.
Alint: bobi, bobița, băbăștiuca, bufnea, moț, curcubela și-n general altele în fiecare zi. Dintre toate astea, se distinge în perioada asta bobi :)
Se bucură și râde când vede sau aude copii.
Are acum suficient păr cât să-i fac un moț, e foarte mișto cu alea 5 fire mai lungi prinse-n moț.
Dacă până luna trecută mă gândeam ce potrivit ar fi Irisoiu' pentru o reclamă la batista bebelușului, acum ne retragem candidatura pentru că eu mai am puțin și-i sparg nasul în timpul operațiunii, la cum se foiește.
Are un ciot jumate din incisivi. Care au venit așa, pe nesimțite. Cred, totuși, că ei o fac un diavol tazmanian, altfel ce explicație să fie pentru trezirile/cârâielile ei nocturne de ordinul zecilor de mii?! Și asta ne face pe noi niște zombie anchilozați, cu dureri de spate și cearcăne, mai e mult până departe?
Nu știu cum sunt băieții, nici alte fetițe, dar gogoșarul ăsta al nostru se alintă de zici c-a făcut cursuri. Bine că știe să clipească des, să-și lase capul într-o parte și să afișeze zâmbet de mironosiță, și-n timpul ăsta târtâie la curu' ei pe 7 nivele.
E mult mai activă, se ridică, se foiește, vrea în picioare, vrea jos, vrea altceva, stă în 4, cade, încearcă iar. Chiuie când zărește de la distanță parcul în care o dăm seara în leagăn. Râde câteodată din senin. Băi, și are niște priviri uneori!...
A început să fie selectivă. Nu mai aruncă zâmbete oricui, sau dacă te blagoslovește cu un zâmbet, să nu cumva să crezi că asta înseamnă că o poți lua în brațe. Nu, nu, de la distanță, vă rog, și cât am io chef, dup-aia pa!
În afară de gălbenuș (de țară), ceapă și ardei (la fiert, în supă) nu cred că am mai introdus ceva în alimentația ei. Ceea ce mă face să-mi smulg părul din cap gândindu-mă cum să fac, cum să le mai combin să mănânce cât mai variat.
Dacă linge cărțile înseamnă că-i plac, c-o să citească mult și bun și fără s-o oblig io?:)
E un copil tare-tare-tare mișto!

Eu? Eu trăiesc toate astea cu mirarea omului care nu știe cum a ajuns aici. Mă uit în urmă și toate sunt în ceață. De 8 luni de zile sunt alt om și sper eu că o variantă îmbunătățită a ceea ce eram înainte. Nu, nu fizic. Da' cui îi mai pasă de zecile de tricouri pe care nu le mai îmbrac pentru c-aș arăta ca o gravidă măcar în luna a 5a?! Long live baby-doll-ul :D
La începutul lui septembrie vom boteza pentru prima oară, o fetiță. Nu eram noi pregătiți pentru asta, dar am zis mereu că voi spune da primilor care ne vor cere asta. Așa că iată-ne și nași!:)

vineri, 22 iulie 2011

Sharing

Poate interesează pe cineva. Și pentru că eu sunt în perioada în care descopăr (cu mirare) că nu toti oamenii știu ce știu eu (nu pentru că eu aș fi cu creierul mai mare și mai gras, ci pentru că, pur și simplu, din diverse motive, nu asimilăm aceleași informații, nu aveam aceleași preocupări, nu ne pasionează aceleasi lucruri, etc.) m-am gândit să fac puțin sharing:

1. Tenul meu a luat-o rara de când cu stresul nunții- pete, roșeață, piele uscată, straniu și urât și de netratat (sau da, pe bani mulți).
Până am descoperit  (după n încercări, n creme) că e bine merci doar cu apă termală și ulei de argan/migdale/avocado. Uleiul de argan-antirid (excelent), uleiul de migdale nu lasă peliculă grasă, intră bine și rapid în piele.
2. Nu mă (mai) interesează cosmeticele clasice, chimice, din comerț. Ce pot înlocui cu ceva natural, o fac.
Așa e scrubul pentru față și corp, un amestec de tărâțe+mălai+ulei de măsline, works just fine for me. Nu e singura combinație posibilă, se pot face cu cafea, alte uleiuri și alte nebunii.
3. Am înlocuit (poate de 1 an?!) dove-ul cu săpunuri naturale. Sunt de toate felurile, culorile, aromele.
4. Nu mai folosesc balsam de rufe- ori uleiuri esențiale, ori deloc. Pentru albit/dezinfectat (hainele Irisoiului) bicarbonat de sodiu (ăsta se poate folosi la oooorice-ți poate trece prin cap). Oricum merg pe deviza decât cu chimicale hainele ei, mai bine pătate :)
5. În loc de zahăr alb, fructoză sau glucoză.

Voi? Ce aveți să-mi declarați?

marți, 12 iulie 2011

Primele 2 zile (și 2 nopți) fără Iris

E firesc să simți nevoia să te detașezi. Să scoți nasul din biberoane, să te scuturi de piureurile de pe rochie, să-ți scoți pamperșii din traista roșie și să pleci. Să ignori ața care te trage înapoi și să te urci în mașina care te duce 250 km distanță de ochii albaștri care au devenit în 7 luni jumate mărgăritarele care te fac atât de bogată încât te sperie de moarte gândul că prădători stau la pândă să te jefuiască.
Nu aveam emoții că domnu' ta-su nu s-ar descurca. Sau că ea ar plânge râuri-râuri când ar descoperi că nu io îi bag lingurița cu piureul de fructe de dimineață în guroi. Sau că s-ar simți zgâriată de mâinile lui când o schimba-o. Am avut emoții pentru mine. Mi-era ciudă că ratez 2 zile (și 2 nopți) din viața ei. Timp care n-o să vrea să se întoarcă la mine oricât l-aș ruga eu. Credeam că-n timpul ăsta o să se întâmple ceva extrem de important, de remarcabil, de grozav și eu o să aud despre așa minunăițe la telefon și gura o să mi se facă iască și-n gât iar o să am bolovani fierbinți pe care nu-i pot înghiți. 
Am dubii că vreo mamă și-ar dori un copil atârnător de fusta ei, dependent țipător și enervant de brațele ei. Eu sigur n-am comandat așa ceva. Și deși am ținut-o în brațe de mi s-au lungit mâinile ca lu' Olive, Iris s-a dovedit a fi, once again, și din punctul ăsta de vedere, o excepție frumoasă și independentă. Asta nu m-a împiedicat, însă, să nu mă gândesc cu groază că, la momentul revederii, îmi va întoarce indiferentă budigăii cu vedere spre ... well, spre partea ei mai rotundă și uneori mirositoare :) Sau că va țipa când voi năvăli s-o iau în brațe. Că va plânge când o voi pupa. Că se va arunca din brațele mele numai să scape. Că va face plângere la Protecția Copiilor pentru rele tratament aplicate minorului.
De acasă veneau vești de genul vaaaaaaaaaaaai, nici n-o s-o mai recunoști, e atââââââât de schimbată! WTF? N-aveam nici 12 ore de când părăsisem ca o cioară ingrată cuibul și iote puiu' cum se transformă fără ca mă-sa să fie acolo să numere fiecare încercare de-a mergea de-a bușilea și de a suspina la fiecare sunet nou. Ce nemernică sunt! (Da' berea asta-i bună. Chiar merge. Și țigara parcă-i mai bună. Awww, ma' bebi!...)

Anyway, în prima seară, m-am pupat cu o (salată) mexicană cu muuuuult ton la Il Calcio, care m-a făcut să văd fluturași și inimioare roz tot restul weekendului, gândindu-mă cum să fac să ne mutăm împreună, că io simțeam cu toate papilele că-mi găsisem jumătatea.
Desigur, ușuratică cum mă știți, nu m-am putut abține să n-o înșel în seara următoare cu Richard, cel tăvălit în ciocolată și cam prea siropos pentru gusturile mele, pe care l-am abandonat așa ciunțit cu greața-mi specifică. 
Mi-am scufundat doru' de băbăștiucă într-un pahar de bere nefiltrată. Bun, plăcut.
Am fumat cum șade bine turcului. 
A, și m-au obosit maxim cohortele alea de oameni din centrul vechi și terasele alea îngrămădite, cu mesele lor mici, de trebuia să călăresc cel puțin 15 oameni, de mărimi, sexe și miasme diferite, ca să pot ieși din strânsoarea scaunului meu, cu zgomote de toate felurile din toate directiile, ahh, horror!
Pe la prânz, duminică, am fost la Serendipity cu hon-ul din dotare și era așa de cald că auzeam cum îmi cresc alunițe prin toate ungherele pielii mele fostă mișto. Am băut o cafea fitness cu ghimbir și alte buruieni (aproape bună sau aproape rea, nu-mi dau seama) și-un suc cu aloe și rodie (nesperat de bun) și multă apă, normal. La un moment dat și-a făcut regala apariție și Ionuca, cu care am sporovăit cam cum aș fi făcut-o c-un prieten nevăzut de mult timp- multe de spus, puțin timp, căldură mare, o oarecare timiditate, din astea.

Cei câțiva metri până la ușă i-am parcurs în galop. Clocoteam de dor și de curiozitate. Când m-a văzut, Iris a întins un zâmbet strâmb dintr-un colț în altul al buzei și dacă în secunda următoare n-o smulgeam din brațele beau-lui, ar fi început să plângă. Știți, nu? Așa fac copiii când se emoționează, e un zâmbet care dă în plâns, nu-știu-cum. Bine, nici eu nu eram departe de-o manifestare din asta. Apoi, cum o jumuleam eu așa, am atins-o cu un deget șiiiiiiiiiiii, surpriză, pe gingia inferioară, așteptându-mă pe mine să fie descoperiți, tronau timizi niște mugurei țepoși cu nume de incisivi. Oh, joy!

luni, 11 iulie 2011

Bon Jovi, a day to remember

Before: OMG, cu ce mă îmbrac? (cred că mintea mea avea impresia că merge la o întâlnire). Oare cum arată? Oare o să fiu dezamagită? Oare o să mă remarce?
Având în vedere că nu merg singură la concert, ci cu cea care eram înainte să fiu ambasadoare, soție, mamă și ce-oi mai fi acum, o individă nepieptănată de 16 ani, cu păr lung ondulato-zburlit, vorbind mult, prost și neîntrebat, din cauza emoțiilor, sigur o să fie o aventură. Mă văd dându-i peste gură și furându-i țigara dintre degete, pieptănând-o în dosul unui copac (să nu mă facă de râs), legându-i șireturile să nu se împiedice ca proasta (oricum parcă doarme când pășește), ștergându-i creionul negru de la ochi (că iar s-a mânjit cu el până l-a tocit) și smulgându-i berea din mână (să n-o doară stomacul, că parcă n-a prea mâncat azi).

Bucuresti, Piata Constitutiei, coada: OMG, se intampla, sunt aici si de data asta e si el. WOU!
Coada imensa, caldura aia infernala, skin on skin cu atatea mii de oameni, toate astea mi-au mai taiat din elan pentru ca pan' la urma sa ma tai de tot cand am realizat ca Bonjoveii erau deja la Raise your hands cand am reusit si noi sa intram pe poarta fericirii. Imi venea sa ma pun in cur si sa plang. Am ratat aparitia lor pe scena din cauza unor organizatori prosti. Prosti-prosti. O, well... pt ca eu nu pot sa plang cand cant, a trebuit sa m-adun si sa m-apropii cat de mult pot :) Cand l-am vazut (nu pe monitoare, ci asa, mic si slab pe scena:) m-au luat toti fiorii si privirea mi s-a incetosat pentru cateva secunde. Iar in timpul concertului as fi apreciat foarte tare daca ma lungeam brusc pana macar pe la vreo 3 metri, sa-i vad pana si ceara din urechi (ok, not really, da' intelegeti voi :).
Ce mai, ma, a fost un vis pe care il credeam imposibil si pe care uite, il traiam, era aievea! Am slabit 5 chile transpirand, batand din palme, cantand, tipand. There's nothing like Bed of roses, Always, Livin' on a prayer, Bad medicine live. De-acum pentru totdeauna, Bon Jovi va reprezenta cu totul altceva pentru mine (Oh, si zambetul lu' Jon! Oh, si zambetul lu' Ritchie!).
Acum, cand ma uitam la filmulete, privirea mi se incetosa din nou. 
Na, trebuia sa fiti acolo ca sa-ntelegeti de ce.




Dezamagirile vin din partea organizatorilor si a publicului (din jurul nostru). Au rezonat, au batut din palme, da' parca nu asa cum meritau ei. Na, oricum, Bonjoveii n-au nici o vina pentru asta. Dar au una pentru Twist and shout, de ce-or fi incheiat cu asta? Parca nu era cazul si chiar m-a deranjat ca tot publicul a sarit de cur in sus la piesa asta si la ale lor nu (in halu' asta).
Nici nu mai spun cat de tare ma dureau picioarele, mainile, palmele si spatele la plecare. Si nici cat de greu ne-a fost sa gasim un taxi si cam cat am mers pe jos pana s-a-ndurat unu' si de noi.

duminică, 3 iulie 2011

Out of the spotlight*

Am zeci de posturi începute și lăsate să le bată vântul inspirației pân-o ieși ceva din ele. Nici nu las să se aștearnă praful pe ele, nici nu le scot la lumina internetului. Încep unu', m-apuc de altu', le abandonez pe amândouă și tot așa.
Nu mai pot. E ca și cum aș fi secat. Nici o floare interesantă nu mai crește din mine. Numai bururieni.
Nu mai pot. Nu știu ce, dar eu nu mai pot. M-am împrăștiat în mii de zări și am nevoie să mă adun. Cred că m-au copleșit toate evenimentele din ultimele luni și eu n-am știut asta până azi. Nu știu ce voi rezolva în timpul ăsta, dacă e ceva de reparat sau dacă doar am nevoie de ... mine. De mine, așa cum eram înainte de blog, înainte de căsătorie, înainte de copil, înainte de toate sau dacă pur și simplu am nevoie să-mi petrec timpul așa cum fac oamenii care nu au descoperit încă internetul. Știu că pare ciudat că anunț asta, având în vedere că blogul ăsta nu mai era oricum ce a fost odată, dar o fac pentru că așa îmi iau, în primul rând, la revedere! de la mine, cea care scria aici. Nu, nu e un adio. O să ne întâlnim probabil mai curând decât cred(eți).

Adevărul e că sunt supărată. Sunt supărată pe toată lumea. Ieri am avut revelația că trebuie să scriu toate astea ca să mă curăț. Pentru că ieri a fost ziua în care am realizat că doar Iris mă mai face să râd. 
Sunt supărată pe doctorița mea că nu mi-a spus/amintit/sugerat că pot alege o rezervă privată, o să regret tot restul vieții asta. Sunt supărată pe asistentele alea odioase care cu juma de oră înainte să intru în operație s-au găsit să-și povestească una alteia, la capul meu, cum fata dinainte, care a stat aici, da, în patul ăsta, da, bebelușul ei a murit, na, asta e, așa a fost să fie - cum pula mea să spui povestea asta în urechile unei femei cu burta până-n tavan care în câteva minute va fi exact în poziția celei dinainte?! (Asta-mi întărește convingerea că asistentele au un soi de sadism bine susținut, un umor macabru, scabros pe care doar ele îl gustă). Sunt supărată pe toate zilele din spital, mă mir și acum că n-am murit de atâta tristețe și jale și sfârșeală (sigur, într-un fel nu mă mir, Iris era acolo, așa mică și moale, să mă susțină să nu cad). Sunt supărată pe maică-mea că a venit în țară abia a doua zi după operație și că a luat totul ca bine c-a trecut, s-a terminat, când la mine abia începeau toate. Sunt supărată pe ea că nu a fost there for me, caldă și înțelegătoare, cum credeam și-mi doream să fie (faptul că știu că s-a străduit nu mă ajută). Sunt supărată pe toate prietenele mele că n-au intuit prin ce transformări trec și câtă nevoie aveam să fiu înțeleasă, ascultată, mângâiată- îmi aduc aminte ce liniște se făcea când povesteam cum a fost... și cum îmi spuneau na, lasă, bine c-a trecut... păi n-a trecut, de asta vorbesc, de asta vreau să vorbesc!!! Apoi își mutau rapid atenția către Iris și deși mă bucura asta, nu puteam să nu mă simt abandonată. Sunt supărată că nu mai fumez. Sunt supărată pe vergeturile astea oribile, dacă mă uit cu atenție, sigur descopăr măcar una și pe nas. Sunt supărată pe mine, c-am vrut să mă ridic la nivelul așteptărilor (pe care credeam că le au alții de la mine și, mai rău, la cele la care credeam singură că tre să fiu) și n-am vrut să recunosc că am rău de înălțime. Sunt supărată că m-am acrit și ciufut așa. Sunt supărată pe sor-mea care preferă să iasă la plimbare cu o prietenă și plodul ei, decât cu mine și Iris. Sunt supărată pe nașul meu care m-a sunat din greșeală când eram la terapie intensivă. Sunt supărată pe toți oamenii care mi se impun, care-mi dictează reguli de creștere și alimentare pentru Iris, mizând pe faptul că fiind primul copil, n-am de unde ști ce și cum, decât de la ei, experimentații, grozavii, THE părinții! Sunt supărată pe țara asta. Sunt supărată că atunci, în prima lună, nu am simțit că mi se acordă atenția/importanța de care aveam nevoie. Sunt supărată pe beau că a fost și e așa înțelegător că mă face să mă simt prost. Sunt supărată pe mine cel mai tare, că n-am știut să gestionez toate astea, că nu iau oamenii așa cum sunt, că mi-i imaginez mai buni, mai atașați de mine, că vreau să-i schimb pentru că mi se par stricați, mă enervează că nu-i las să persiste în prostia (as necunoaștere/informare eronată) lor și mă agit să le spun că greșesc (pentru ce? de ce naiba-mi pasă? fuck off, fiecare cu-ale lui).
Cred că și frica asta surdă, permanentă, neobosită, să nu cumva să pățească Iris ceva, m-a făcut așa. Dar crește floarea, și deși frica asta nu dispare (și nu-mi fac iluzii c-o să dispară vreodată), mă obișnuiesc cu ea și-nvăț s-o îmblânzesc punându-i hamuri.
Hai, să ne vedem citim cu bine!

*Cu randurile astea voiam sa-mi iau adio de la blog, de la online, acum cateva luni. Macar pentru o perioada. Scrise in reprize, randurile astea, insa, la final, nu au facut decat sa ma aduca acasa. Amintindu-mi toate lucrurile care au sapat in mine in perioada imediat nasterii, nu am facut decat sa ma cufund si mai tare in apa asta murdara pentru ca la sfarsit sa ies din ea curata. Le public pentru ca asta a fost terapia mea. Poate fi si pentru altele.

joi, 30 iunie 2011

Eu nu cred că știu tot ce e mai bine pentru copilul meu

Ăsta e un mesaj pentru toate site-urile, forumurile, publicațiile de orice fel care încurajează mamele să creadă că ele știu ce e cel mai bine pentru copilul lor: stop doing that! Sunt sigură că ați văzut și auzit replica asta din cel puțin câteva zeci de direcții. Dacă vrei informații despre sarcină, naștere, copii le găsești pe toate la umbra acestui frontispiciu rozaliu numai bun de calmat nervi și griji de gravidă.

Eu nu cred că știu tot ce e mai bine pentru copilul meu. Nu cred că nașterea e într-atât de miraculoasă încât să mă fi dotat pe nesimțite cu studii de specialitate în domenii pentru care până atunci nu aveam nici o înclinație. Sau poate doar la nașterea vaginală se întâmplă așa ceva? Pentru că n-am de unde să știu asta, o să presupun totuși că nu. Și-o să îmi/vă amintesc că și mama care și-a lăsat bebelușul de câteva luni cu febră 40 și care apoi a murit (din lipsa intervenției medicale) a crezut că știe ce e cel mai bine pentru copilul ei, ținându-l acasă. Și mamele care le dau bebelușilor cola din biberon cred că știu ce e cel mai bine pentru copiii lor. Și cele care își hrănesc copiii mai mici de 1 an cu cabanos și ouă prăjite cred, la fel, că ele știu ce e cel mai bine pentru copiii lor. 

Înțelegeți ce vreau să zic? Informația asta nu ajunge doar la persoane care au suficientă minte, discernământ și dragoste plină, ocrotitoare cât să nu se transpună în toate cazurile în roluri de persoane abilitate. Și chiar dacă are la bază convingerea că mamei îi pasă  (sau ar trebui să-i pese) cel mai mult de copilul său, ea nu va ști niciodată tot în toate situațiile. Și mi se pare greșit să i se inoculeze așa o idee pentru că, vă spun sincer, cunosc persoane care chiar cred că știu mai bine ca un doctor, mai bine ca un nutriționist, mai bine ca un psiholog, ce e cel mai bine pentru copii lor. Nu e, dar ce bine ar fi să fie așa!
Dacă îmbraci tu halat de medic (tot fac paralela asta pentru că aici e pericolul cel mai mare) și-i pui copilului (tău, desigur), diagnostic dotat cu tratament, asumă-ți riscurile, ia-le în calcul și nu te mai mira naibii că i-ai dat antibiotice degeaba și uite, tot rău e. Există situații când ai timp să te documentezi, să-i mai întrebi și pe alții. Dar există situații când tre să accepți că nu le poți ști pe toate și că oameni (mai bine sau mai puțin pregătiți) îi pot oferi copilului tău ajutorul pe care tu nu te pricepi să i-l dai.