11 luni pline, rotunde, cu dinți noi, primele cuvinte și-un pic de mers

Am scris, șters și rescris postul ăsta de nu mai știu câte ori. Dacă azi scriam că a dormit bine toată noaptea, a doua zi eram bufnită și morocănoasă că s-a trezit de cinșpe milioane de ori. Dacă azi mânca 2-3 lingurițe și părea că nu-i place nimic, a doua zi parcă nimic n-o mai sătura.

Luna asta a fost schimbătoare ca vremea din Scoția. Cu ea, îmi dau seama, încep marile descoperiri, marile uimiri, marile mulțumiri. Mă uit la ea cu așa o mândrie de parcă ar fi de aur. Cuuuum, merge? Wou-merge-Iris-merge, parcă ea e primul copil, parcă nu s-a mai văzut, nu s-a mai auzit de așa ceva până la ea.
Ne trezim în fiecare dimineață cu ea țipând la noi, stând în picioare la marginea pătuțului. De când a descoperit că poate (și merit!) să mă strige pe noul meu nume, strigă mama, mama, mama. Niciodată un singur mama. Păi, normal, eu fac cât 3:) Și când mă gândesc că nu departe-s zilele când mă rugam de ea de zeci de ori pe zi să zică mama. Și ea țipa la mine ta-ta, ta-ta. Sau în cel mai bun caz ba-ba sau na-na.
Își pune telefoanele (telecomenzile, pantofii sau chiar o gălușcă) la ureche (de fapt, undeva la ceafă) și spune a(lo), a(lo).
Mi-ar plăcea să fiu mai-bună-cea-mai-bună-mamă pentru ea. E un copil delicios.

Mi se pare că sclipește de isteață ce-i. Se prinde după privirile noastre că urmează gâdilat, joacă, maimuțăreală.
Și ce râs are!!! Dacă râde la mine-n brațe, ta-su își rupe gâtul de oriunde-ar fi să vină s-o vadă, râsul ei răsună-n toată casa.
Pe 16 am observat un ciot mai mare și unul mai mic pe gingia de sus. Tot eu i-am văzut prima:) Așa s-a elucidat și misterul zilelor în care a fost mai schiorlăită. Am scăpat ușor. Sau poate nu, că am impresia că urmează o invazie de dinți. Și pe-ăștia pe care-i are deja, îi și scrâșnește din când în când :|
Pune ea singură 2-3-4 pași, dar se-așteaptă să fie cineva în spatele ei și pentru că știe că așa e, se lasă pe spate și râde. Se ridică în picioare în pat, agățându-se concentrată de noi și-apoi își dă drumul, să stea așa, fără ajutor, fără sprijin.
Când eram însărcinată (omg, chiar am fost?) citeam despre bebeluși pe net despre cum au ei n tipuri de plâns și mi se părea o aberație sau cel mult o chestie pe care eu n-o să mă pricep s-o interpretez. Eh, da, așa e, într-un fel plânge când o doare, în alt fel când îi e somn, altfel când îi e foame. La fel, și tipetele ei sunt diferite. Numai râsul ăla de maimuță beată nu se schimbă.
Mergem în parc, stă în fund pe pietriș și scurmă. Înțelege când îi spun să nu bage pietre în gură. Apoi cred că uită, că după un timp, face iar o încercare. Dacă sunt copii în parc, se agață de mine să o duc la ei. Și țipă, chiuie în dreptul lor, întinde mâna să le smulgă ochii și nu înțelege de ce copiii ăia sunt așa proști și fug de ea. Se plictisește repede. Prea repede.
A bușit aparatul foto de-atâtea ori că l-a schilodit. Că, na, ce poate fi mai amuzant decât s-auzi diverse obiecte lovind parchetul sau gresia?!
Se-ntoarce pe toate părțile în scaunul ei când mănâncă. Noi spunem că-i un vierme energetic. Destul de enervant pe alocuri:)
A pus un cub peste alt cub zilele trecute. Voi puteți să spuneți ce vreți, dar numai un geniu putea să facă asta:)
Îi plac pisicile. Nu, n-o să încurajez această pasiune :D Ha! Am descoperit ca nu suportă să le audă mieunând, o apucă bocitul!
Îl strigă pe văr-su Bîbi/Bebi. Are o preferință vădită pentru băieți/bărbați. Prin asociere, acum toți băieții sunt bebiiiiiiii.
I-am arătat o singură dată cum se face brum-brum cu degetul pe buze și de-atunci face și ea. E incredibil cum prind tot, sunt niște sugative.
A evoluat enorm la capitolul dans. Acum dă din cap, ridică mâinile, flexează genunchii, o caraghioșenie de stil.
E vorbăreață și sonoră. Acolo-n legea ei, mai ales când se concentrează, e-o aglomerare de sunete la gura ei.
Somnul de zi nu mai e ce era odată, regres evident la acest capitol. Noaptea, deși adoarme ușor și frumos, în 5 secunde sau 5 minute, se cârâie de cel puțin 3 ori în cursul nopții, raaaaaare sunt nopțile când doarme dusă până dimineață. Posibil să fie de la dinți (știți, nu? toate mamele zic așa când nu știu ce au copiii lor :D). Deși, desigur, poa' să fie și asta. Pentru că eu o culc seara (și-mi și place!) câteodată îi spun povești și râd eu de prostiile pe care le debitez. Povestea lu' Pințeselu: Da-mami-Pințeselu-ăsta-era-un-băiat-care-voia-să-primească-de-ziua-lui-in-loc-de-cadouri-animaaaaaaaale-maaami. Da, și asta a primit, mă, maaaaaaaami. A venit și vaaaaaaca, mami, da, vaca (Iris n-are nici o reacție, cred că se roagă să-mi cadă ceva în cap ca să poa' să doarmă :D). Vaca era grasăăăă, nuuuu, mami nu-i grasă. A venit si-uuuuuuuun cal. Și-oooooo pisicăăăă, da, și-o pisică. Cum face pisica? Da, miau face. Apoi s-au dus toți la culcare și cântau nani-naaaaaaaani-puișooooooor-dormi-cu-mama-n-foișoooooor. The end. Remarcați cât de talentată sunt!:))
Am un album, în care, pe lângă poze, am lipit niște cartonașe colorate cu diverse chestii despre ea: când i-a căzut buricul, când a râs prima oară în hohote, când a fost la mare prima oară, când și-a descoperit mâna dreaptă ș.a. Și-aș vrea să-i tipăresc o cărticică cu extrase din textele scrise aici+alte inserții. Nu știu de ce fac asta sau cât din toate astea le fac pentru ea și cât pentru mine. În momentul ăsta tot ce e legat de ea mi se pare atât de important încât nu mai știu ce să fac ca să nu uit.

Eu? Mda, io-s pe-aici, în povestea asta frumoasă, mirată și obosită. Deși nu mai arăt ca înainte (nici măcar n-am pretenția că o să se întâmple asta vreodată), faptul că pot purta din nou blugii skinny e o încântare.
E adevărat că nu e nimic mai frumos decât să te uiți în fiecare zi în ochii copilului personal. Dar nici ceva mai extenuant nu e.
Mă gândesc de vreo 2 luni la ziua când va împlini 1 an și nu vreau să cred că n-o să-și amintească nimic și că toate eforturile mele sunt degeaba:)