luni, 30 decembrie 2013

Și ultima postare pe anul ăsta, aia cu "la mulți ani!"

I wish my eyes could take photos,
să-mi tapetez pereții sufletului cu mii de imagini pe care nici un aparat foto nu le-ar putea înregistra vreodată-
cum se uită fetița asta a mea la mine când se trezește,
cum îi tremură zulufii ăia rotunzi pe cap când aleargă sau dansează, de s-a decis că ea e leul din Carpați, Leoncio/Leoncito, Leuța,
cum dansează ea cu ta-su și cât îmi place mie să mă uit la ei, răgazul ăla mic pe care-l am până vin amândoi să mă tragă de câte o mână în dansul lor e un moment perfect, dar mai mult ca perfect e hora noastră cu ritmul impus de ea,

dar cel mai mult și mai mult, I wish my soul could take photos-
cum sună râsul meu când beau-ul mă mânjește de jur-împrejurul degetelor de la picioare cu ojă roșie,
cum sună râsul ei gâlgâit sub gâdilăturile lu' ta-su,
vocea ei când mă întreabă îți pac pupiții mei? da? și iubitu' meu? da? muah, muah, muah!, mi-aș umple borcane cu mirosul părului ei, cu cântecelele în engleză (în engleza aia unde jingle bells e tincă bei:))), cu textele ei de leu înțelept, cu momentele astea mici care fac, așa, în felul lor ridicol de simplu, sensul vieții mele,
cum îmi tremură (încă) ceva în stomac când simt mirosul after shave-ului lui și cum s-a-ntâmplat de dintre toti, mi-a căzut la tragerea asta la sorți, mai mult ca sigur deloc întâmplător, fix ăla cu care să mă pot manifesta în toată splendoarea nebuniei mele și, totuși, el să știe că în spatele acestor multiple tulburări (:D) există încă tipa aia pe care-a vrut s-o sărute de la prima întâlnire, cu care a râs atâta, pe care a scăpat-o-n cap la munte, căreia i-a dat numele lui și-a făcut-o regină, pardon, mamă.

N-am multe rezoluții pentru 2014, se termină anul ăsta cu convingerea (și teama) că să fii sănătos e tot ce contează, așa că aș vrea să nu uit asta și să vin în sprijinul actualei (presupunând, în absența dovezilor medicale, că sunt, totuși, preponderent sănătoasă:p) și viitoarei mele sănătăți cu sport și-o alimentație mai curată. Ceea ce vă doresc și vouă:p La mulți ani!

PS: Azi se fac 5 luni de când am fumat ultima țigară:p

joi, 12 decembrie 2013

Christmas gifts

Cred că o să vă surprindă tare când o să vă zic că asta este o (mini)listă a cadourilor pe care le puteți face singuri. Dacă vreți. Dacă atașamentul față de persoana cadorisită e peste mediu. Dacă vă bucură ideea de a face ceva cu mâinile voastre pentru cineva care vă e drag. Nu, nu urmează să vă învăț să coaseți bikini, să înlocuiți bunurile frumoase/utile din magazine sau să reduceți costurile. O să vă invit la joacă. O să vă arăt doar că se poate să personalizați cadoul principal cu un detaliu or something de la voi, trecut prin mâinile voastre. Da, e foarte posibil să vă înțepați, să vă mânjiți pân' la coate de lipici sclipicios, să vă iasă strâmb sau foarte departe de imaginea-inspirație. Și ce?!

Ideea nr. 1: Dacă vă știți amuzanți (și voi și victimele), snowman poop:))

Ideea nr. 2: Borcane, și-aici diversitatea e tare generoasă: le poți umple cu coloratele m&m s, cu premix homemade pentru fursecuri/brioșe, sare de baie, condimente, mini-biscuiți în formă de brăduți, steluțe și alte din astea de sezon sau îl poți face tip candelă de aromaterapie, desenat și decorat după cum vrei, cu mesaje personalizate ș.a.m.d.


Ideea nr. 3: Intră în bucătărie, mânjește-te până-n vârf de nas de făină și fă o tartă cu spanac și brânză de capră sau un carrot cake sau orice altă plăcintă/prăjitură și fă-o cadou unei persoane dragi, mai ales uneia care nu te-ar vedea făcând asta vreodată, cu atât mai puțin pentru ea special (cum ar fi soacra:p).

Ideea nr. 4: Ornamente handmade, cu care puteți decora cutiiile de cadouri, de exemplu, pe care le puteți face în ce culori sau forme știți că ar încânta persoana care le-ar primi, cu mesaje pe care le știți și înțelegeți doar voi.













luni, 9 decembrie 2013

Oh, brad frumos!

Poate n-aveți ce face. Poate n-are el ce face. Poate vreți cu orice preț să nu stea degeaba. Eu vă-nțeleg și vă susțin :D
În momentul în care mi s-a aprins în cap ideea asta, am și pus mâna pe telefon:
- Bă, ne trebuie un palet!
(accent pe ne, implicați-l de la început în poveste :)))
- Ce prostii mai ai în cap?
- Da' nu-i nici o prostie astaaaaa, mă, e un brad.

Și-a venit după vreo 2 zile c-un palet. Eu am multe ideiproaste, ar spune unii, dar Pinterestul e mult mai tare ca mine. Problema cu el e că te face să crezi că e de ajuns să vrei ceva ca să și faci, iar talentele mele la lucru manual sunt ascunse bine, foarte bine, atât de bine că nimeni nu poa' să spună că le-a văzut vreodată. Noroc Ghinionul meu e că am voință!
Așa că, cu voința atent direcționată spre domnul beau, m-am închis în altă cameră unde mă făceam că strâng jucării, dar în realitate mă ascundeam cu Iris prin dulapuri țipând tot la el să ne găsească. Adică nu era de-ajuns că i-am dat așa o sarcină complicată, trebuia să mai și distreze copilul. Yes, sunt groaznică!

Dacă nu aveți liniște până nu faceți ceva perfect, absolut perfect, nu vă apucați de treaba asta. În rest, e mișto, copilul e încântat, tu mulțumită că, iată, ai mai făcut ceva, deși, dacă ați fost atenți la poveste, eu n-am făcut chiar nimic. El a tăiat și prins stinghiile alea (nu, bradul nu-i șui, e special touch acolo:p), iar Iris a împodobit.
 
Deși planul a fost să-l vopsim alb/verde/roș', deocamdată îmi place așa. Nu e finalizat, nu are stea în frunte și nici nu-i încheiată operațiunea împodobitului (mai ales că după ce le înșiră pe toate, Iris ia toate ornamentele alea, le ascunde prin poșete și vine să mi le vândă mie, pardon, nu mie, domnișoarei mami:p), dar până la Crăciun terminăm noi (și dacă nu, Crăciun mai e și la anu'. și la anu'.). M-am grăbit să vă arăt ca nu cumva să ratați așa treabă grozavă (:p) și ca să am timp să vă mai arăt și altele. Yeees, mooooore!

marți, 3 decembrie 2013

Rețetă de copil fericit (scăpat în butoiul cu OMGvineCrăciunuuuul!)

Poate nu e pentru toată lumea. Pot să accept asta. Cu greu, dar pot:p 

Pentru cei, însă, care găsesc o fericire în lucrurile mărunte, care cred în terapia mâinilor ocupate, care au nevoie de noi prilejuri să se mai joace puțin, care nu știu ce activități să mai facă cu copiii (cu un scop, eventual), dar mai ales pentru cei care țopăie de încântare că, la 3 săptămâni distanță, se află sărbătoarea sărbătorilor, marele, puternicul, grozavul, fermecatul Crăciun, I give you today o rețetă:
  • 3 cups făină (cea mai ieftină posibil, there's no reason să o cumpărăm pe cea mai scumpă, nu mâncăm :D)
  • 1 cup sare (la fel, cea mai ieftină, preferabil din aia fină, eu, nemaifolosind din asta de foarte mult timp, m-am încurcat între pungi și cutii și m-am ales cu una cam grunjoasă)
  • 1.5 cup apă.
Se amestecă cele 3, se întinde aluatul ăsta (0.5 cm) și cu formele din dotare se dă startul la joacă.
După ce v-ați săturat de tăvălit, aveți 3 opțiuni cu formele: le puteți pune la microunde (3 minute), la cuptor (3-4 ore) sau le puteți lăsa pur și simplu la uscat (4-7 zile).
Când sunt coapte/uscate urmează distracția no. 2: pictarea, decorarea, mâzgâlirea lor după cum vă duce capul.

 Pe listele mele cu DIY am foarte multe de bifat, sper să revin cu episodul 2 curând:p Spor la joacă!

vineri, 29 noiembrie 2013

Ziua aia când te gâdilă pe dinăuntru o pană jucăușă. Ce să fie, ce să fie?

- Sunt eu, fericirea.
- Oh, drăguțo, dar cu ce ocazie pe la noi? Văd că stai de dimineață și numeri pe degetele tale fără capăt de câte ori mi-am zis în gând sunt fericită, sunt fericită, sunt fericită. Sunt. Nimic din ce-mi este necesar, nu-mi lipsește. Am găsit baby spinach, diseară voi face o salată orientală cu mult verde în ea și-n același unic castron 2 furculițe mari și una mică se vor bate pe bucățelele de albuș. Sunt fericită. Fetița asta a venit în viața mea cu buzunarele pline de fericire, așa grozav de dragă îmi e că-mi vine să mă duc să mă împing în ușa grădiniței, să bat în ea cu palmele înghețate până-mi deschide cineva: e urgență, doamna directoare, e urgență!, și să alerg s-o strâng în brațe, să-mi plimb nasul prin cârlionții ei încâlciți și să mă îmbăt cu țubec, mami, și io țubec, pân la cec și maaaai sus, io maaai sus (o compilație între replicile noastre pe care le zice ea singură cap-coadă, în timp ce eu mă scarpin de gardul fericirii ca o mâță sătulă).

Fericirea-i ca un animal vagabond care așteaptă să-l chemi să ți se așeze în poală. True story.

joi, 28 noiembrie 2013

Poate sună la fel, dar nici un "te iubesc" nu seamănă cu altul

A început să ningă. Fulgi mari se rostogolesc din cer ca să se culce de tot în părul meu.

Mi-amintesc noaptea aia dintre ani, în care, îmbrăcat la 4 ace, stăteai în genunchi lângă mine, cu mâna pe fruntea mea și mă-ntrebai dacă n-ar trebui să mergem totuși la spital. Nu trebuia, mă lovise o banală gripă, o ignorasem, cum fac cu toate lucrurile care nu-mi convin, dar ea se dovedi mai puternică și mai urâcioasă. În încăpățânarea mea, îmbrăcasem rochia roșie și, făcută covrig pe canapea, tremuram.
- te iubesc, urâtule!
- și eu te iubesc, mă! hai că mă schimb și-o să ne uităm la filme ca niște moși!
- nu te schimba, mai bine stăm așa o vreme.
Ne-am cocoloșit pe canapeaua prea mică, eu cu capul pe pieptul lui, în așa fel încât inima lui îmi bătea în urechi.
- dacă eu aș fi marea, tu ce ai fi?, îl întreb cu ochii închiși, știind că nu-i plac jocurile astea ale mele, dar că, din cauză că sunt bolnavă, n-o să zică nu.
- eu aș fi marinarul care vine să-ți îmblânzească valurile, și râde ca un șmecher frumos ce e.
- dar dacă aș fi o frunză?
- atunci eu aș fi copacul de care să te agăți. Îmi zâmbește incapabil să înțeleagă cât de mult îl iubesc.
- eu te iubesc mai mult. de câte ori pleci, inima mea se deșiră, ca un pulover vechi, mâncată de moliile dorului. o să te iubesc și peste 10 ani, când noi nu vom mai fi împreună și atunci nu te voi mai vedea, dar te voi visa. o să te iubesc mereu pentru că tu ești începutul. o să te iubesc și când o să spun că nu te-am iubit niciodată, o să te iubesc mereu pentru că, așa cum ai fost al meu, așa vei fi mereu pentru mine.
- delirezi, vulpe, hai la mulți ani, e trecut de 12, putem să ne culcăm. Mă sărută și mă agăț de gâtul lui convinsă fiind că relația noastră are un termen de expirare și că pe noi nu ne mai așteaptă nici un revelion, nu împreună.
În maxim 5 minute îi aud respirația de somn. Ajutor de nădejde, felinarul din stradă îmi luminează trecutul. Mă ridic din pat, mă uit la el și-mi vine să-i cuprind fața în mâini, s-o pup pe față și pe dos, dar ies din cameră, din casă și din viața lui.

Fulgii s-au întins prin tot orașul, ca o molimă albă și inofensivă. E o după-amiază ca alea din filme, ninge cu fulgi mari, liniștit, se-aud colinde din magazine și chiote de copii cu nasul rece. Mă opresc în fața ușii unui magazin și-aștept să iasă o familie cu 2 copii, fetița, mai mare, iese prima, mama după ea. Aud din nou inima aia bătând în urechi. Ridic privirea și-n ochi mă înțeapă verdele crud al ochilor lui. Are fire albe-n păr, dar, doamne, e mai frumos! În brațe, un băiețel de nici un an îl trage de urechi. Mă privește și-așa cum o face îmi simt ochii aburindu-mi-se.
- de ce-ai plecat, mă?
deceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecatdeceamplecat
- haaaaaai, taaaaati!
- vin acum, Aimee.
- Aimee e fetița noastră, îi zic.
- Da, mă, așa trebuia să fie.
- Nici o mare nu s-a căsătorit vreodată cu vreun marinar, îi zic zâmbind amar.
- Da, mă, bine, dar nici frunza nu s-a mai întors niciodată la copacul părăsit. Te-am așteptat 10 ani, nebuno, îmi zâmbește și el amar.
Fetița vine și-l trage de mână. Se îndepărtează împreună. Eu mă sprijin de peretele magazinului și din ochi guguloaie calde și sărate plonjează sinucigaș pe obrajii înghețați. Plâng și râd în același timp, de cât de mult am putut iubi la 20 ani și, totuși, de cât de proastă am putut să fiu.

Nu-mi mai trebuie nimic din magazin. Intru în cafeneaua de pe colț, iau 2 ciocolate calde la pachet, urc la etajul 7 al clădirii de birouri din strada următoare, bat la ușa primului birou din stânga și intru.
- Iubita, ce cauți aici? 
- Ieșisem să cumpăr cadouri, dar mi-am amintit că am un soț și-am venit să-ți dau o ciocolată caldă la schimb pentru niște pupici. Ai? Mai ai câțiva pentru mine?
Râde bucuros de surpriză și mă sărută, el știe ce magie face, de mi se încălzesc picioarele instant.
- Fulgii ăștia ți-au întins un pic machiajul. Parcă erai mai frumoasă în luna de miere, râde iar, cu ochii sclipind.
- Sunteți așa amuzant de când v-ați însurat, domnule!
- Știi ce, hai că plec mai devreme azi, unde vrei să mergem?
- Poate în pat? Știi că noi n-avem copii?
- Serios? Vai, păi trebuie neaparat să rezolvăm această problemă. Te iubesc așa mult, soție personală!
- Da, da, vorbe, văd eu acasă.
Râdem ca niște adolescenți fugiți de-acasă. Sunt fericită.

vineri, 22 noiembrie 2013

Născută într-o joi, luni avea deja 3 ani

Povestea acestor 3 ani ar putea fi spusă, pe scurt, chiar așa: am născut-o într-o joi (și asta e și va rămâne cea mai vie amintire a mea), iar luni avea deja 3 ani. Pentru că timpul, animal nehalit, înghite zile, luni și ani, de-ajungi nedumerit la nunta copilului tău:p Mă sufoc de dragoste când mă uit la pozele ei, când era cât o gogoașă cu mâini și picioare, mă mir că n-am înghițit-o, mă mir și mă mir că e, că mi-au dat-o mie (oricine ar fi ei, cei care se ocupă cu livrarea fericirii în lume) și de când o am pe ea, simt că am tot, ea cu mâna ei mică a împins ce nu-mi era de trebuință în afara vieții noastre, ea a șters singură geamul existenței mele și-a făcut ca totul să fie clar, frumos și senin. Mulțumesc, creatură perfectă, tu mi-ai așezat inima în piept și-ai pudrat-o cu zaharuri alese care nu îngrașă decât iubirea asta de mamă!
E cam grozav să fii martorul creșterii și dezvoltării ei, uneori amețești de la viteza cu care se întâmplă toate, alteori îți scuipi în sân de frică și-ndrugi instinctiv, pe muțește, rugăciuni pe care nu ți le-a dictat nimeni la ora de religie și-n rest, zilele trec, ce să facă și ele, au atâtea să ne mai aducă!

E o zvârlugă. Îi place să danseze și-o face cu ritm, cu scheme, cu atitudine.
Când i se pare ei că spune o prostie, râsul îi zbughește din gură ca un iepure care-a descoperit șampania. Nu poți să fii în altă cameră, să faci o treabă, că lași tot și vii să vezi spectacolul și să-ți umpli buzunarele inimii cu râsul ei colorat ca o pungă de m&m's.
Și-a tras voce de narator și seara, la culcare, îmi spune ea mie povești. Sunt ori despre un șoricel care merge la grădiniță, ori despre un elefant (ori chiar, varianta combo, șoricelul e prieten cu elefantul).
E un copil grozav, grozav-grozav. Io-s ciudata, că, uite, îmi vine să plâng când mi-o laudă educatoarele, când mă uit la desenele și picturile ei de la grădiniță, bineînțeles că nici un pictor nu a pictat vreodată atât de frumos ca ea:))
Are totuși și bufnelile ei, când nu poți să-i intri în voie și-i încăpățânată și tazmanian (just like her lovely mother:D), dar astea, deși îs enervante, le iau ca pe niște semne bune, în primul rând pentru că se manifestă (și așa).

Când mă vede încruntată, râde la mine și-mi spune fațe-te fumoasă, mami! Fă-te frumoasă. Și mă fac, ah, cum mă fac și cum, de dragul ei, ce nu m-aș face!
Ne frecăm nasurile cum facem de când ne știm și ea, sensibilă și romantică, îmi spune mi-era dor di muții tăi, mami!.

- De ce-ai făcut febră?
- Petu că n-am fost atentă, mami.

Vorbește singură în baie (în timp ce eu cred că se spală pe mâini, dar ea de fapt spală chiuveta): A muți ani. Ții ce-nseamnă asta? Înseamnă să tăiești.

Mami, veau să chețc și eu mică! 

Veau mai multă pâine la colecție.

Copaculeee, tezește-teee!, urlă îmbrățișând trunchiul unui copăcel.

Mergem să cumărăm bani. De la Kaufland. În ziua aia am aflat și eu că se vând bani la Kaufland, dar nu i-am găsit niciodată la raft. Vă dau acest pont, poate aveți mai mult noroc ca mine.

Baticu' cu căciula sunt petini, mami.

Mami lu' ciori se duc și ele la Kaufland, nu? Da, da, precis:))

Ne desenează. Mami, tati, ea. Toate desenele ei se termină întotdeauna după ce a unit toate mâinile între ele. E kind of aww (oh, pe cine păcălesc, totally aww:p).

vineri, 15 noiembrie 2013

Mini-poveste 5: Să iubești un animal sălbatic

Se dezbracă copacii
și-i frig
iar lor nici măcar nu le pasă
mie-mi ruginesc cuiele ambițiilor
îmi cad galbene frunzele amintirilor
și-mi aleargă prin vene
vântul turbat
al dorului
de
tine.

Într-o zi
(fără punct)

N-o să-l termin, volumul ăsta de poezii n-o să fie gata niciodată.
Am iubit o femeie. Am iubit-o. Am iubit-o cu sufletul împletit în jurul ei, am iubit-o cu foame și cu sete, am iubit-o cum iubește planta apa care o udă, am iubit-o cu inocența albului și cu nebunia culorilor, am iubit-o mut de fericire și-am iubit-o orb.
Avea părul roșu ca o coamă sălbatică, ochi rotunzi de veveriță prinsă la furat, corp mic, perfect, iar numele ei de floare contrasta masiv cu firea ei de tazmanian. Era capabilă de acte de cruzime involuntară, la fel cum era capabilă de acte de generozitate nebună. N-o interesa să aibă, să adune, nu avea nimic al el, dar cum naiba, toate erau ale ei. Femeia asta, minunată creatură, făcea lumină pe unde trecea, făcea să fie cald și frumos, făcea să fie bine. Iubirea ei, pentru că știu că m-a iubit, era explozie. Pur și simplu, explodai de fericirea de a fi cu ea și-apoi, tacticos, cu mâinile ei mici de chițibușar care nu poate sta locului, te recompunea după cum i se năzărea ei, iar tu ieșeai din asta, îmbunătățit și năucit de șimaimultăiubire.
Măcar de-aș fi înțeles la timp că iubirea mea o domesticește, că animal sălbatic fiind, va fugi cînd va simți miros de cușcă. Îi cumpărasem un inel, da, dar nu eram atât de prost, nu i-aș fi cerut niciodată să se mărite cu mine, îl văzusem într-o vitrină, piatra lui verde, de muguri născuți prematur, mi-a luat mințile, am crezut c-o să-i placă. Și din a doua zi, n-a mai fost.

Acum umblă slobodă prin lume. Dac-o vedeți, să-i spuneți că i-a înflorit mușcata. Și că ședințele de chimioterapie nu m-au făcut mai urât decât eram.

joi, 14 noiembrie 2013

Mini-poveste 4: The way you make me feel

Nu dorm. Îmi joacă pe dinaintea ochilor închiși luminițe colorate. De oboseală sau de emoții?

L-am cunoscut într-un supermarket. Avea o plasă pe care-a scăpat-o din mâini. Din ea câteva mere s-au grăbit să alerge spre mine. Le-am întors spatele și mi-aș fi continuat liniștită cumpărăturile dacă n-aș fi auzit în urma mea un râs zdravăn:
- Puteam să jur c-o să te apleci și-o să mă ajuți să le strâng.

- Ce chestie, eu puteam să jur că n-o să fac asta.
Aveam în picioare niște pantofi antipatici, țineau morțiș să-mi roadă din călcâie, primisem preaviz de la locul de muncă, genul pe care nu-l iubești, dar de care ai nevoie când ai atâtea bucurii mici în custodie, avusesem un schimb supărător de replici cu o colegă, mâine ar fi trebuit să merg cu gașca de 5 prietene din liceu să-mi caut o rochie pentru nunta uneia dintre ele, ultima care dovedea că nu era, desigur, o fată bătrână ca mine. Nu sunt de fel o fată prietenoasă, dar în ziua aia aș fi putut fi arestată pentru posesie de priviri criminale și nici măcar eu nu m-aș fi arătat șocată de întâmplare. Deci nu, nu eram conectată la mufa socializării sau a minimului bun-simț, nicidecum la cea care unește 2 oameni ce se cunosc absolut întâmplător, ci la cea fuck off-toate mi se întâmplă numai mie-drop dead. 
- Noi doi o să ne mai întâlnim, aud suprapunându-se peste sunetul pantofilor mei târâți în silă.
- Da, sigur,  de-aici mă duc direct la coafor, să fiu pregătită. 
Nici nu cred că i-am văzut fața. Din ziua aia nu-mi aduc aminte decât schimbul ăsta de replici, absolut nimic despre cum arăta el.
Viața mea a continuat să fie, n-o trăiam, doar existam, așa cum fac mii și mii de oameni. Îmi lipseau atâtea că nu știam în ce direcție s-o apuc, așa că, why bother. Se terminase preavizul și-n ciuda convingerilor mele, de vreo 2 luni, nu că nu vroia nimeni să mă angajeze, dar nici la ochi nu erau curioși să mă vadă. Oh, fuck you!, îmi trimit ai mei bani. Sigur, nu pentru a mă lăfăi prin restaurante-baruri-cafenele-și-localuri, așa că eram atât de plictisită că-mi era și silă să mai respir. 
Diseară era marea nuntă. Mireasa s-a asigurat că o să mă bage în seamă cel mult vreun pomicultor înnebunit după compot, pentru că, în rochia aia, eram o piersicuță grozavă. 
Ceremonia a fost minunată. Mă gâdilau prin stomac armate de drosophile îmbătate de siropoșenia din aer, mirii erau atât de frumoși (sigur, eu nu mi-aș fi făcut niciodată cocul ăla, dar na, nu m-a-ntrebat nimeni) că te înjunghiau în ochi cioburile unor lacrimi care se spărgeau de gene, eram fericită pentru ei, nefericită pentru mine, dacă n-aș fi știut că eram vizibilă pentru zecile de oameni cu care împărțeam aerul și momentul, m-aș fi luat în brațe și mi-aș fi plâns pe umeri. Să nu plângi cu sughițuri că te ia mama dracu! Ah, prea târziu, el îi spune ei: 
Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că esti, a-ntâmplării că sunt.
Și am plâns. Sigur, era de preferat să nu ies așa în evidență, dar cum să nu plângi?!
Petrecerea a fost ca toate petrecerile nuntești, lume multă și pestriță, oameni de la țară mirosind a lucernă și-a dinți stricați uitați prin gură. Eu fugeam de ei, ei fugeau după mine, v-am zis eu că rochia aia o să-i atragă. S-a dansat mult, s-a băut și s-a dat voia bună de-a dura printre invitați, ba chiar, așa cum stăteam pe marginea petrecerii, se vedea ca una reușită.
Spre dimineață, căutând telefonul în poșetă ca să chem un taxi, îmi dau seama că nu e acolo. Mă uit nedumerită în jur, nu-l folosisem toată seara, și-l văd pe masă. Ok, nu știu ce caută acolo, îl iau și-l văd deschis la mesaje, cu textul the way you make me feel. Ăăăă, oookaaay, ce-i asta?!? Ridic privirea, nu se uita nimeni la mine, nu-mi făcea nimeni cu ochiul, de fapt, toată scena era ca și cum eu nici nu eram pe-acolo. Ă, super, vreo glumă, ceva. Îmi iau singurătatea de braț și, ca două doamne, ieșim să așteptăm taxi-ul.
Afară, noapte neagră, fără stele, și cam frig. Îmi dau seama că n-am mâncat nimic și că aș mânca niște cartofi prăjiți și cu ochii. Aud pași în spatele meu și mă întorc.
- Se pare că n-ai fost degeaba la coafor, pentru o piersică, ești cam frumoasă!

Și apoi au urmat cartofii prăjiți de la Mc, râsetele până când soarele ne-a băgat degetele-n ochi, ochii lui ca două caramele cu lapte, prima dimineață de dragoste, prima vacanță, vrei să fii a mea așa cum te simt a mea?/vreau să fii al meu așa cum te simt al meu, plimbările, gătitul la 4 mâini, glumele, the way you make me feel/noo, the way YOU make me feel

Și peste câteva ore o să fim căsătoriți. Fericirea-i un lucru mărunt.

miercuri, 13 noiembrie 2013

Mini-poveste 3: Love at first sight stinks

L-am ales. Eu l-am ales. Nu el pe mine. 
Îl văzusem în dimineața aia în Mega Image, se uita pe eticheta unei pâini și-n timp ce făcea asta degetul mare de la mâna dreapta se plimba pe celofan în sus și-n jos, ușor, abia perceptibil. Mi s-a făcut gaură-n stomac când am văzut. 
Nu sunt o fire organizatorică, n-am nici o atenție pentru detalii, obișnuiesc să nu remarc ce-i în jurul meu, dar cumva, în dimineața aia, deși sunt și mioapă și uitucă (ochelarii iau mereu altă cale decât mine,) am avut ochi pentru asta. M-am despărțit cu greu de imaginea degetului plimbător și-am ridicat privirea. U-uuuuuuuuui, cum stătea cocoțat așa mândru pe gât, față de mine, capul părea la înălțimi amețitoare. M-am întors cu spatele și-am început să râd ca o idioată. Ahaha, probabil că de-acolo sus nici nu mă vede! Ahaha, dacă m-ar lua în brațe probabil că... Ah, să mă ia în brațe, cum o fi!... Mă întorc repede și ia-l, dobitoaco, de unde nu-i! 
Damn it, degetele mele în părul lui încurcat, palma mea mică în palma lui mare, buzele lui pe ceafa mea și de-a lungul coloanei, mâinile lui pe harta erogenă a corpului meu!... eram cu mintea plecată pe planeta asta sexuală, în timp ce pe planeta asta cu Mega Image mergeam aiurea printre rafturi, când mă pomenesc zicând cu voce tare whaaaaat thhheee fuuuuuck?!. Mă agățase de nas un miros dezgustător de transpirație care m-a orbit parțial și m-a făcut să mă clatin pe picioare.

Și iată-l.

marți, 12 noiembrie 2013

Mini-poveste 2: Întâlnirile de la 5 dimineața

Interiorul cabinetului său era aproape complet negru. Pășeai în el ca-n adâncurile cele mai întunecate ale ființei tale. Renumele său, uriaș pentru acele timpuri, nu s-a construit singur, dar parcă împotriva voinței lui, în ciuda lui. Nu-l bucurau laudele, recunoașterile, premiile, nu era niciodată prezent să și le ridice, ba dimpotrivă, de câte ori îi ajungeau la ureche note din răsunetul succesului său, se irita și-n ziua aia era și mai morocănos decât de obicei.
Era greu să-ți dai seama câți ani are. Oriunde între 40 și 60 de ani putea fi încadrat. Avea ochii tăciune, alungiți, umbriți de sprâncene dese, încâlcite, frunte fermă, colțuroasă, pe care, în foiala lui interioară cea mai vibrantă, firele de păr încă preponderent negre se întindeau ca niște șosete la soare. Se îmbrăca întotdeauna la fel. Avea zeci de costume cu zeci de cămăși, toate la fel. Costumul negru, cămășile albe. Pantofii de 2 feluri: negru lucios, negru mat, calitate superioară. Negrul lucios al pantofilor nu vestea o dispoziție bună, nu că s-ar fi putut spune despre el că are vreodată o dispoziție bună, dar când era încălțat cu aceștia, era cumplit.
Cum cumplit de speriată eram eu când am ajuns prima dată în fața ușii cabinetului său. N-am apucat nici să trag aer în piept că am și auzit intrați!. Îmi simțeam inima bătându-mi în gât, în ciocănituri aproape dureroase. Părul mi se înfășurase în eșarfa verde și mi se părea că răstorn toată liniștea orelor 5 ale acelei dimineți geroase cu zgomotele produse ca să mă smulg din strânsoarea ei. Eram prima programare din acea zi. Se uita la mine într-un fel pe care nu pot să-l descriu, ca și cum mă diseca pe viu și mă mângâia în același timp. Ochii săi aveau un luciu care s-a stins treptat pe măsură ce întâlnirile noastre s-au îndesit. Dar în ziua aia păreau să ardă de-a dreptul. După vreun sfert de oră mi-a spus puteți pleca, ne vedem mâine la aceeași oră!
Nu scosesem nici un cuvânt. Ajunsă în stradă mi-am dat seama că nici măcar nu salutasem. Gerul mă plesnea peste față și mă uitam nedumerită în jur, de parcă eram nouă pe lume. Aveam 31 de ani și mi se dăduse speranță.
Când am intrat a doua zi în cabinet el stătea întors cu scaunul și-așa a rămas toată ședința. Nu știu cât a durat, mi-e greu să-mi amintesc acest detaliu. Mi-a spus dezbrăcați-vă și plimbați-vă prin cameră, o să ajungeți undeva! Am avut senzația că mă sufoc când l-am auzit. Un curent rece mi-a trecut de-a lungul coloanei și-un tremur ciudat mi-a cuprins tot corpul. Mi-am descheiat nasturii rochiei și-am lăsat-o să cadă pe covor fără să mă gândesc s-o așez frumos pe fotoliu. Încremenisem. Tot!. Sutienul, chiloții și dresurile s-au culcat uimite pe rochie. M-am dat jos de pe tocuri și-n secunda următoare m-am simțit mică ca un bebeluș și m-am pornit să plâng. Plângeam în cascade, plângeam încet, plângeam zgomotos, plângeam fără sunet sau fără lacrimi, plângeam cu vocile fiecărei vârste prin care pășisem. Când am ajuns la capătul lacrimilor, cine știe cât timp trecuse, am început să mă plimb în cercuri mari prin cabinet. Am călătorit prin mine, m-am văzut cum trebuie că mă văd toți ceilalți oameni, reală, normală, frumoasă, dar mai ales vie. Nu știu ce le-a făcut asta, dar fiecare moleculă din mine s-a trezit la viață și-a pornit zglobie să dea de veste tuturor celulelor că trăiesc și că, de acum, asta o să se vadă.

Nu mă mai paraliza gândul că voi muri. Următoarele ședințe au fost de desțelenire. Sămânța bucuriei că trăiesc era plantată. Da, voi muri, într-o zi chiar voi muri, dar înainte de asta voi trăi.

luni, 11 noiembrie 2013

Mini-poveste 1: O scrisoare netrimisă

Mi se pare că ești absent. Ca și cum ți-ai duce adevărata viață în altă parte și aici vii doar să dormi. Noi nu vorbim, nu facem planuri, nu comentăm filme, nu facem nimic împreună. Mai suntem împreună? Dincolo de faptul că suntem soț și soție, noi mai suntem împreună?! Cel mai tare mă disperă că mă faci să mă simt așa și să țip, să vorbesc aiurea,  să fiu o scârbă. Și eu nu sunt așa, mai poți să-ți amintești că nu sunt așa?! Nu știu ce-o să se aleagă de noi, dar sigur nu mergem în direcția cea bună.
De ce nu intri pe ușă val-vârtej să-mi spui "Iubito, lasă tot și hai să fugim un weekend doar noi doi, vreau să te strâng în brațe într-un pat în care n-am mai făcut-o, vreau să-mi înfig degetele în părul scurt de la ceafă și să te trag spre mine, hai, vino, o să ne alergăm goi prin camera de hotel și jur că nici o femeie în ochii mei nu-i mai frumoasă"? De ce tu doar taci și momentele frumoase sunt doar în mintea mea? Nu le intuiești, nu mă simți? Nu mă mai vezi... aș putea să-mi pun o oală în cap și tu n-ai observa cât sunt de caraghioasă, pentru că, nu că nu mă vezi, tu mă vezi neutră, nu sunt pentru tine nici, nici.
Eu am făcut asta? Tu ai făcut asta? Noi împreună am făcut asta? Cine dracu' a făcut asta?

Mototolise hârtia și privea de mult în gol. Când a sunat telefonul, un val de căldură i-a inundat obrajii și din ochi a început să plouă.
- Alo?
- Da, spuneți.
- Soțul dumneavoastră a avut un accident. Suntem pe autostrada Soarelui, kilometrul...
N-a mai auzit. A apucat cheile de pe masă, și-a pus trench-ul roșu peste pijamalele în carouri, s-a urcat în mașină și-a început să plângă cu lacrimi bolovan și muci. La radio Anouk urla never gonna be, never gonna be nobody's wife. Mă-ta!, i-a scăpat printre dinți și și-a șters mucii cu mâneca trench-ului.
Intrase pe autostrada Soarelui și nimic. Cât putea vedea cu ochii, nimic. Nimic neobișnuit. Ce câcat?!
Își scoate telefonul, trecuseră 14 minute, apelul era cu număr neafișat. Ce câcat?!
Oprește mașina de tot. Se uită în oglindă. Pe geam. Se dă jos și începe să râdă isteric lovind cu papucii de casă zăpada de pe marginea drumului.

Iubitule, e vineri, lasă tot și hai să fugim un weekend doar noi doi! A apăsat send message și-a așteptat.
Bine, nebuno, du copilul la mama, eu rezerv camera noastră, tot a nins așa frumos la Sinaia!

vineri, 8 noiembrie 2013

Cum ne-am petrecut prima vacanță

Prin vară, când aș fi întrebat și ascultat cu sufletul la gură, până și pietrele, despre cum e la grădinița (de pietricele), am auzit din gura unei mame și vaaaai, stai să vezi cum o să fie în vacanță, cum o să-ți dorești să se termine mai repede, numai să plece odată de acasă, cu figurile ei cu tot!. Mi-a rămas în cap pentru că m-a șocat și mi se părea imposibil să ajung să gândesc vreodată așa (și-mi spuneam, în intimitățurile minții mele, ce nenorocită-i asta!:p nu e).

A venit prima vacanță. Ca nuca-n perete, dar mă rog, a venit, să fie primită. 
În ultima zi când am luat-o de la grădiniță, un gând s-a rupt de celelalte și-a venit să-mi nea-nea-nea-nea-na-na în față: oh, shit, iar trebuie să-i fac de mâncare!. M-am scuturat de el, i-am arătat limba și l-am trimis în mă-sa. I can do this și ce-am putut încă!
Am fost în parcuri din afara cartierului, am fost la țară, am fugit mână-n mână după umbrele noastre, am adunat frunze, ne-am plimbat cu tramvaiul, am fost la cumpărături pe-ntune'ic, am văzut cum steieie se țin după noi, am dormit nas în nas sau fund în fund la prânz, ne-am trezit și-am rânjit hienește una la alta, ne-am tăvălit în ț'ubecuri și ne-am pupat și-mbrățișat like there is no tomorrow, am gătit, eu i-am făcut ei ursuleț cu pară și goji, ea mi-a făcut mie inima fondantă, am comunicat și ne-am înțeles minunat, iar azi, în ultima zi de vacanță, am mâncat amândouă la masă, față-n față, ca-n zi de sărbătoare, friptura perfectă. Zău că e!

Happy friday! Încăpățânați-vă să trăiți azi, mâine nu există!

PS: Nu uitați de provocarea de pe facebook! :D

joi, 31 octombrie 2013

Lupta cu sistemul. Episodul 1: gustările din grădiniță

Ce faci când nu poți fi de acord cu (hai să nu zic întregul meniu) gustările de la grădiniță?
     1. Poți să le accepți. Ca pe un lucru care nu stă în puterea ta. Ca pe unul cu care ești sincer și profund împăcată. Ca pe un lucru absolut firesc, ba chiar și necesar în viața și stomacul copilului tău.
     2. Poți să nu le accepți. Să-ți iei copilul de acolo și să cauți pentru el orizonturi mai sănătoase.
     3. Poți să încerci să schimbi situația. 

Ghiciți voi acum ce am ales eu. În ce m-am băgat, poate chiar împotriva voinței mele, dacă pot spune așa, din cauză că nu pot, deci nu pot accepta ideea ca Iris să aibă 2-3 gustări pe zi compuse din jeleuri, biscuiți și cele mai infecte ștrudele și rulade (știți chestiile alea penale care se găsesc prin gări sau pe lângă școli, într-o gheretă, înfoliate aiurea și care-ți provoacă arsuri gastrice numai cât citești lista de ingrediente?!). 
Grădinița asta este una de stat. Asta înseamnă că se plătește doar meniul, consumabilele, opționalele, diversele distracții, gen teatru. Adunați, nu-s chiar 2 lei. Nu e o grădiniță grozavă, nu îndeplinește toate condițiile, pe care eu, în naivitatea mea de mamă, le suceam în minte înainte de începerea grădiniței. Dar le bifează pe cele pe care le-am crezut esențiale. Nu am verificat eu fiecare grădiniță în parte, ca să pot fi sigură, dar din discuțiile cu alte mame, asta e mai apropiată de ceea ce mi se pare mie important (cum ar fi să nu fie o singură educatoare la 40 de copii sau să mănânce mâncare de catering).

So, meniul. Plin de amidon, făinoase, carne de pui. Nu știu după ce principii a fost conceput, iar persoana care s-a ocupat de el are în mod cert studii de nutriție fix la fel ca și bunică-mea. Nu că eu aș avea, pe bune, n-am, nu-s nici pe departe vreun specialist sau așa ceva. Ghinionul a fost să am un neuron în plus și să pricep niște chestii elementare, pe care să le respect din convingere și din dragoste pentru copil. Doar atât.
Nu mai detaliez, să spunem că prânzul e cât de cââââât decent, îți mai rămâne cina, îi dai copilului acasă ce nu primește acolo și aia e. Dar gustările, doamne, gustările!... 

În ziua în care m-am dus să o iau pe Iris și-am găsit-o bucuroasă și nerăbdătoare cu un ștrudel (dar i se spune așa doar pentru că trebuia să poarte un nume, altfel nu, n-are nici o treabă cu ideea de ștrudel, haha, cu mere) bălos, infect, oribil, imens, din fericire nedesfăcut, strâns cu drag la piept, mi-a venit să plâng. De ciudă, de silă, de nervi. Când m-am uit pe etichetă și-am văzut înșiruirea de margarine, E-uri și câcaturi, mi-a venit să vomit și mi-am dat seama că nu trebuie, la naiba, să accept așa ceva, nu trebuie! 
- Iris, nu vrei mai bine să mergem să cumpăram migdale în locul acestei gustări? Nu e bună pentru tine, mami (voce calmă, serioasă, aveam nevoie să colaboreze:p).
 - Ba da, mami, hai!
Și ăsta a fost începutul. De atunci au urmat niște discuții cu educatoarele, asistenta și administratorA. Le-am întrebat cine a conceput meniul, cum s-a stabilit că e necesar ca niște copii să mănânce atât de multe dulciuri, de așa calitate îndoielnică, de ce s-a ajuns la concluzia că fructele sunt mai scumpe decât aceste dulciuri, de ce nu se fac checuri și alte dulciuri de casă, din moment ce au bucătărie proprie și, într-un final, cum fac să schimb toate astea:p Răspunsurile au fost halucinante. Am ignorat faptul că se uitau la mine ca la o ciudată, că li se părea oarecum amuzant și ireal ce spuneam eu și-am aflat că:
- pentru 10 lei/zi nu se poate mai mult, mai bun. Știu cazuri concrete că se poate.
- meniul a fost conceput de asistentă, administratorA, directoare și un nutriționist. Nutriționistul există doar în închipuirea lor.
- bucătăreasa nu are timp să facă dulciuri.
- există o firmă care a câștigat licitația și care se ocupă cu furnizarea alimentelor. Nu i-am aflat numele, dar nici nu știu dacă contează.
- Danone (că le dă danone la gustare, din cînd în când :/) este cel mai bun iaurt de pe piață, la cel mai bun preț.
- fructele sunt mai rar întâlnite decât aceste dulciuri și chiar nu pricep de ce.
- doamnă, dar dulciurile conțin glucide, copiii au nevoie de glucide! Reacția mea a fost să râd. Un râs amar, dar râs.
- într-o zi am întrebat dacă primesc donații în alimente. N-au primit niciodată, nimeni nu a donat niciodată, dar nu vede de ce nu s-ar primi, sigur că se pot primi. 
Ok, păi vă pot aduce eu mere și nuci, de exemplu, să le mai dați copiilor și gustări din astea. 
Aaaa, ce chestie, nu m-am gândit niciodată la asta, da, ar fi foarte bun, nucile sunt bune pentru copii, bla, bla
Păi așa facem, vă aduc. 
Daaar, stați așa, doamnă, cine sparge nucile?, mă întreabă asistenta, că_cu ea vorbeam.

M-au ascultat. Nu m-au înțeles, dar m-au ascultat. Nu m-au trimis, cu copil cu tot, la naiba. Nu vor înțelege niciodată, pur și simplu, nu sunt înzestrate suficient ca să poată înțelege. Am priceput asta. Vor accepta schimbările dacă le vor fi impuse, no more. Urmează să ajung să vorbesc cu directoarea mare (grădinița asta fiind sora mai mică a uneia mai mari), dar până atunci, am nevoie de ajutor, dacă știți pe cineva care a schimbat ceva în vreo grădiniță, dacă cunoașteți legi, persoane sau abordări care mă pot ajuta, please let me know! Când voi ajunge în fața ei, vreau să am acte, studii, dovezi, informații, bugete și meniuri :D

Până atunci, fac și io ce mă duce capul. În zilele când are gustări poții (că i-am zis Irisului că sunt niște prostii pe care noi nu le mâncăm :D), îi las educatoarei/asistentei câte un baton Nutribon sau cutiuța cu fructe/legume/nuci/semințe. Le mănâncă separat, în cabinetul asistentei de obicei, ca să nu vadă ceilalți copii, asta e, nu am ce să fac și mă bucur că au acceptat acest compromis, pentru că, să răspund și la întrebarea asta, nu vreau să schimb grădinița, pentru că nu am cu ce s-o schimb (în plus, Iris pare ok aici).

miercuri, 30 octombrie 2013

Me, myself and I (1)

Am o babă în bloc care îmi tot aduce hainele ei vechi, de pe la 1800 or so, pe motiv că ea s-a îngrășat și nu-i mai vin, păcat de ele să nu le poarte cineva, că tare mai sunt bune, dar oribile :))
Nu întrețin și nu încurajez genul ăsta de apucături, nu sunt prietenoasa blocului sau ceva, pur și simplu, din când în când, habar n-am de ce, femeia asta ne bate încet la ușă și cu vocea ei mică, de miloagă convinsă că ne face o mare bucurie, ne pune pleașca în brațe și pleacă senină spre casa ei aflată în diagonală cu a noastră. În urma ei, eu sau beau-ul, în funcție de cine a fost ghinionistul în ziua aia, sau chiar amândoi odată, rămânem proști, cu o expresie de silă înlocuită rapid de una dementă, de râs. Și dă-i și râzi. Ahahaha, ce cojoc ți-ai tras, nebunule! Ahahaha, ce fustă ai tu, nebuno!
Într-una din zilele astea norocoase, de un sacou oribil, văd că era prinsă o broșă, I loooove broșele (nu le port niciodată, dar ce, tot true love e:p) și-atunci mi-au sclipit ochii și emisfera mea, cea responsabilă cu sehașurile, a început să pâlpâie: cine știeeeee ce-o mai avea baba asta, daaaaaaacăăă are bijuteriii vechi (aici deja au început să piuie toate alarmele, iubesc, iubesc bijuteriile vechi), dacă are pălării, bonete, fuste, poșete vechi, dar ultra-mega cool, ce mă fac, ce măăă faaac? Oh, god will help me, dacă e ceva în casa aia ce tre să ajungă la mine, va găsi sigur o cale! :D

Povestea de mai sus merge la fix ca preambul pentru ceea ce numesc eu evoluție (și dacă tre să poarte un nume, să-i zicem) vestimentară. Și în ultimul timp, deși poate nu e atât de vizibil pentru multă lume, urc niște trepte pe această scară. Iar pentru că, de fapt, toate sunt legate de toate, evoluția asta se ține de mână cu dezvoltarea personală, cu știu-cine-sunt, așa cum mă vezi, mă văd. Dar, oh, nu vrem să intrăm în păienjenișul ăsta, așa mai bine cotim elegant la dreapta. Iată la ce mă refer, pentru mine evoluție e:
- să porți fuste. chiar și tutu skirt (sigur, nu din alea de poartă toddlerițele).
- să refuzi să mai cumperi încălțăminte ieftină, de calitate îndoielnică.
- realitatea e că ai degeaba 30 de poșete, dacă sunt ieftine. se vede, you know (prin ieftine nu mă refer la faptul că sunt cumpărate dintr-un sh:p).
- ciorapii (adică șosete. se zice ciorapi și la dresuri?!:p) lungi, peste genunchi, texturați, din lână, sunt cool.
- hainele trebuie să fie mărimea ta. nu aproape, nu pe lângă, nu cât de cât (acum, na, dacă vrei cu orice preț să îmbraci cu pulover lung XL, deși tu ești M, pentru că îl simți so you, please do, mai știu eu pe cineva).
- o geacă scurtă de piele și una de blug tre să aibă toooată lumea. lucrez la asta.
- culori. let there be colours.
- rochiile reprezintă latura mea ... sensibilă. cred că am fugit atâția ani de ele, pentru că fugeam de această latură:p

Îmi plac hainele. Cre că înțeleg limbajul lor, trebuie să am doar curajul să le ascult. Mă simt vie, reală, importantă, minunată, de fiecare dată când mă las pradă unei combinații... mai puțin boring. Cred că atunci sunt eu, the real me, aia mișto:p Concluzia mea, și asta e pe făcute, nu doar pe vorbite, e că pentru fiecare lucru ieftin pe care ni-l cumpărăm (și I mean ieftin, nu care costă puțin), ne scădem din valoare (nu, nu-i nimic superficial în asta). Știu, sună nasol, dar asta e realitatea, acum ce facem, ne câcam în ea sau o luăm de braț și-i spunem mai zi?!:p Ziceam că pe făcute. Da, păi, am aruncat/donat încălțăminte, haine și poșete care nu se regăseau pe lista cu permise, așa cum simt/știu acum. Chiar dacă nu erau purtate (sau poate cu atât mai mult), chiar dacă arătau bine (dacă nu-mi mai aminteam anul când le-am purtat ultima oară, însemna că trebuia să ne despărțim) și voi continua să fac asta până când voi avea o garderobă curată, nu ticsită, cu haine din povești diferite, care nu se înghit unele pe altele. În modă (și accept faptul că, în ceea ce mă privește, poate fi mult spus modă) funcționez după instincte, ele sunt bune, io stric tot:p

Asta e prima postare din cele câte vor urma unde eu, EU, sunt luată în vizor, analizată, curățată, cârpită, aerisită, I need that! Hai că într-o zi, când voi ajunge acolo unde acum doar cu mintea hălăduiesc, o să vă arăt și vouă imagini doveditoare!

joi, 24 octombrie 2013

2y11m: încă puțin și schimbă prefixul:p

Și-apoi o să facă 3 ani și la fel de bine ar putea să se mărite imediat după, că eu tot năucă m-aș uita la ea. Când s-au întâmplat toate astea? Când?

E un copil sensibil pe o parte, curios pe cealaltă, e amuzantă, îi spun tot felul de tâmpenii și ea știe că glumesc, dar verifică totuși- ai gumit, mami?.
E atât de frumoasă când râde, sunetul râsului ei e de departe muzica mea preferată.
E încăpățânată și îndărătnică (și mie-mi tot vine să arunc vina în cârca grădiniței pentru atâția nu-uri și nuveau-uri care-au năvălit peste noi), când nu vrea ceva, nu vrea și punct, nu există cale de sucire, negociere, nimic (așa se face că într-o seară am plecat la cumpărături cu ea în pantaloni de pijama). Totul obții de la ea dacă ești calm, cald, coerent, dacă ți-ai pierdut un pic cumpătul (tot din cauza ei:p), adio! La fel, prea multă băgare în seamă o inhibă și enervează, de asta nu suportă să fie luată în brațe și pupată așa, forțat (numa' educatoarea nu vrea să priceapă asta și se tot bagă în sufletul ei).
Nu mai vrea să îmbrace altceva decât colanți și dresuri (blugii și orice alți pantaloni sunt so no, no, no), vrea să le facă pe toate singură și e foarte mândră că poate.
Vorbesc cu ea ca și cu un adult. Sigur, am diminutivat și eu pe ici, pe colo, am alintat-o în feluri imposibil de redat și m-am prostit în încercările de-a o face să râdă, dar, în rest, explicații sincere, serioase, chiar și cu cuvinte (dacă altfel nu se putea) de care nu mai auzise, n-am putut, n-am avut chef și răbdare să inventez rahaturi, iar când n-am știut să răspund (cum face ariciul, de exemplu) i-am spus că nu știu și că oricum nu le știu pe toate, să se obișnuiască cu ideea:p).

S-a tăiat la un deget (din vina mea, if you must know), ocazie s-o aud spunând că o doare sângele:p

Ești cea mai gozavă, mami, și cea mai sănătoasă!, mă lingușește ea într-o zi.

- De unde ai venit tu așa drăguță și amuzantă și minunată?, o jumuleam și-o întrebam io retoric într-o seară.
- din fage'ie (sufragerie), mami :D

- Cine-i iubirea lu' mami?
- Eu cu tine.

Nu știu un' se duce timpul ăsta, de ce se grăbește așa, mi-am dorit, nomal, s-o văd mare, dar nu știam că asta vine cu prețul uitării unor momente de bebelușie care făceau sensul vieții mele la vremea aia. Mă uit la poze de-atunci și mă doare dorul de Iris bebeluș (mai mult ca sigur că asta e capcana în care cad mamele care au un copil măricel de-ajung să mai facă unul :D).

marți, 22 octombrie 2013

Rețetă

Se ia o zi din calendar. 
Una la nimereală. 
Să fie gen ziua de 22 octombrie. 
Se adaugă 35 de ani de când s-a născut omul care ți-a dat titlul de soție, dar mai ales de mamă. 
Se dirijează căldura din ținuturi mai calde spre orașul vostru. 
Se duce copilul la grădiniță și se uită repede că iar a fost o dimineață în care a plâns strângându-te de mână să nu pleci. 
Se colorează frunzele în culori imposibil de redat cu acuarela sau canon-ul. 
Se ia drumul pieței și se cumpără verde, roșu, galben, gri. 
Se râde la soare cu deștele încleștate pe sacoșe. 
Se gătește agitat, dar cu bucurie, cina pentru prieteni. 
Te miri de plin și de cald. 

Dacă n-ar trebui să unesc culorile cumpărate astfel încât să rezulte un humus fenomenal, salată de vinete (cu maaaayoo), pește și salate și dressinguri și încă-nu-știu-ce-dulce, știu eu un copac din parcul mare de lângă noi căruia au început să-i cadă frunzele, de azi, una câte una, sub el aș sta și m-aș uita în sus și în mine, ca proasta:p

miercuri, 16 octombrie 2013

Revelația că cea mai frumoasă femeie e mama:p

N-am pomenit așa ceva. Cine o fi femeia asta care-i lovită-n moalele inimii de fiecare dată când remarcă orice mic-mic semn de creștere a copilului? A fost acolo când a fost evacuată din cămăruța de sub inimă. A fost acolo când piureul portocaliu a mânjit mustățile irisești. A fost acolo când s-a zgâriat în cioturile incisivilor. Când a văzut-o în rochie. Când a plecat primul weekend de lângă ea și când s-a întors. Când i-a tăiat prima oară părul. Când a făcut prima baie în cadă. La vaccinuri. La făcut găuri pentru cercei. În prima zi de grădiniță și-n celelalte.

Femeia asta e cea mai frumoasă versiune a mea. Femeia asta a stat cu ochii beliți pe net, căutând și încercând să asimileze toate informațiile necesare despre alimentație, siguranță, haine, joacă, dezvoltare, etc, în zile și nopți când somnul era o nevoie imperioasă, pe care o ignora pentru că pur și simplu nu era timp pentru somn, era timp să te documentezi, să știi, pentru copilul tău trebuie să știi, nu doar să simți. Femeia asta s-a lăsat în voia emoțiilor și nu i-a păsat nici o secundă că înainte de Iris nu era așa și oamenii care o cunoașteau dinainte ar putea fi șocați, intimidați, debusolați, frustrați. Femeia asta a învățat să spună te iubesc. Femeia asta a învățat să spună nu, clar și răspicat, lucrurilor despre care știa că nu sunt ok pentru ea. Femeia asta e mândră, furtunoasă, empatică. Femeia asta se remarcă prin ciudățeniile ei nou-căpătate, dar nu știu câți se prind că a constatat cu mândrie că aceste achiziții au făcut-o, de fapt, mai bună, dacă nu chiar normală.

E ciudat cum atunci când ajungem să dăm viață moștenitorilor noștri (de gene, că despre asta-i vorba), ne dăm și nouă o altă viață. Nu vreau să go back la viața dinainte, la cum eram înainte, nu cred că mi-am dorit vreodată asta, sunt fericită, mândră și recunoscătoare pentru toți anii ăștia, mi se pare în continuare pretty much amazing să treci de la 2 liniuțe pe un băț de plastic la cum e să ții de mână o creatură perfectă cu care să alergi râzând prin ploaie.

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Grădi related

Hai că au trecut 4 săptămâni. Săptămânile 2 și 3 a stat acasă pentru că înhățase o răceală altoită dubioasă, care nu se putea decide nici să stea și ea ca orice răceală care știe ce vrea de la viață, nici să plece, ca orice răceală cu bun-simț. Mda, aceeași răceală care se activează, ea știe de ce, în fiecare miercuri.

Well, da, dacă sunteți niște matematicieni la fel de buni ca și mine, veți conclupardon conchide (am promis profului de drept civil că nu voi folosi cât voi trăi barbarul verb a concluziona:p) că avem o săptămână ca un buchet de flori de câmp multicolore culese în grabă, despre care voi nu știți ni-mic. Așa-i că v-ați ros unghiile până la cot de curiozitate? Stop it că vă zic acum tot:p

Săptămâna asta s-a început, cum altfel, plângând. În fiecare luni se pare că o luăm de la capăt, mereu. Am lăsat-o urlând și dând din picioare, spunându-i educatoarei du-te, du-teeee de-aaaaițțți!. N-am apucat să ajung acasă (după un drum luuuuung, de vreo 4 minute) că mă sună educatoarea să-mi spună doamnă, v-am sunat să vă spun că nu mai plânge, s-a calmat imediat, știți, v-am văzut așa... emoționată. Emoționată, meee? Mno:p Apropos, femeia asta ne are pe amîndouă în grijă, cum mă prinde, cum mă îmbrățișează:))
A doua zi am lăsat-o deja să doarmă acolo. În ziua aia e posibil să fi exasperat educatoarele, ambele, pe una o sunam, celeilalte îi trimiteam mesaje (ca să nu trezesc copiii) :D Am supravițeuit toate, deși Iris n-a dormit nici în ziua aia, nici în următoarele 3, făcându-le probabil părul creț în sprâncene doamnelor.
Mai plânge. Când o las și când vine ora de somn (pentru că refuză să doarmă acolo). Nu cred că e extrem de voioasă acolo, dar nici că îi displace total. Mănâncă, merge singură la baie (bineînțeles datorită wc-urilor și chiuvetelor minuscule). Fac gimnastică, dansuri și engleză, desenează și lucrează pe caiete speciale, li se spune povești, învață poezii, construiesc, se joacă. Cred că e un loc bun pentru ea.

Achiziții:
- în a doua zi, în parc fiind, după ce am luat-o, am auzit-o cântând la-la-la-la-la. Cum și ce? Ea nu-l zicea pe l :p
- în altă zi mi-a arătat educatoarea caietul ei, în care am văzut cum desenase ea un măr. În 2 culori, galben/portocaliu și roșu. Mi s-a părut so wou :D
- vineri, în timp ce eu o credeam desenând plictisită, ea era de fapt asistenta marelui magician Mario:p Aveau spectacol de magie la grădiniță și pentru că îi lăsasem aparatul meu uneia dintre educatoare, am putut să văd că, nu știu cum, domnișoara mea timidă, plângăcioasă și reticentă cu străinii, a pășit în fața tuturor, lângă marele magician și l-a ajutat la executarea numerelor. Me so proud:p
- îmi povestește frânturi din ce face acolo și îi văd încântarea. Din păcate (sau din fericire?) nu-mi povestește totTOT:p).

Aș spune că am evoluat, că ne-am făcut mari. Sper să fie bine. Nu au dispărut lucrurile cu care nu sunt eu ok (gen dulciurile sinistre din magazine, de care uneori reușesc s-o scap, alteori nu), educatoarele nu excelează în profesia lor, dar cred că nici nu greșesc teribil și iremediabil și, în general, cred că mama nu ar trebui să tacă și să accepte lucrurile venite dinspre ele ca pe niște adevăruri implacabile, ci să întrebe, să spună, să schimbe, să ceară, să explice, să se implice, chiar dacă asta îi poate aduce titulatura de mama ciudată-exasperantă-enervantă:p Ciudații sunt cool, așa să știți!

miercuri, 9 octombrie 2013

Întoarcerea la sine, poveste imaginată

Fie ce-o fi! Trusa asta de machiaj o să o pună iar în lumina reflectoarelor pe roșcata aia antipatică. N-am mai văzut-o demult, cre că s-a împlinit anul. Aș fi crezut c-o să-mi lipsească, dar până azi, când o aștept să mi se arate în oglindă pentru că am nevoie de ajutor, nici nu m-am gândit la ea.

În ziua când m-am despărțit definitiv de ea, ziceam eu, n-a fost chiar o sărbătoare. Ochii carameloși îi scăpărau, între gene îi dansa lumina aia orbitoare, de ghețar. Obrajii, altfel alb-de-manager s-au pigmentat în hărți minuscule rozalii pe care lacrimile ajungeau acuma să se piardă. Nările încordate, nervoase, de femelă învățată cu jugul șuierau aproape inaudibil. Părul arămiu, uscat, se zbătea sălbatic într-o coadă care părea să aibă multe de spus. Pe inelarul mâinii stângi îi juca verigheta pe care zicea c-o urăște, deși continua să o poarte. Dinspre umeri pornea în jos, până spre rotundul genunchilor, o rochie verde brotac al cărei scop ziceai că nu e acela de-a o acoperi, ci de a o ține laolaltă să nu se împrăștie. Tremura. Cu cât încerca mai tare să ascundă asta, cu atât tremura mai tare.
Ai fi zis că o femeie atât de capabilă ar ști să se recunoască învinsă, dar ea nu, și mi se pare într-un fel firesc, era regină (pe tabla ei de joc), cine abdică de bună-voie, așa, pur și simplu?! Eu știam c-o să piardă, de asta i-am dat și timp, dar timpul nu-i o ață doar cu un capăt, așa că dac-ai apucat să tragi de ea, ajungi cât ai clipi la celălalt capăt. Ea a ignorat, s-a opus, a certat, a blestemat, a amenințat, a dat din picioare, a plecat, s-a întors, a ordonat, a calculat, a investit, a amânat, a închis ochii, a strâns din dinți, a fluturat din nări a repulsie, a criticat și... s-a subțiat.
Cu cât mă măream eu, cu atât se micșora ea. La început, schimbările erau la nivel de celulă, dar în timp, cei 4 centimetri în plus de pe coapse s-au topit, talia s-a subțiat, am apucat să o văd arătând fabulos, înainte să devină de greutatea unei păreri.

În ziua despărțirii, sătulă de amenințările ei, după ce îi spusesem că putem, vreau să rămânem prietene, i-am spus see you never!, neștiind că și never ăsta e de întâlnit de mai multe ori în viață. Mă uitam, nu fără o strângere de inimă, la imaginea ei atât de puternică, deși atât de ușoară. Scrâșnea din dinți, tremura, părul scăpase din lațul negru și parcă se ridicase isteric la bătaie.
Când am auzit primul oa! (posibil ca până atunci, până în ultima clipă, să fi crezut că povestea asta e doar a ei), am apucat să-i mai văd o dată ochii ca două caramele, acum de ciocolată amară, cu sprâncenele îngrămădite într-un unghi ascuțit. N-aveam ce face, din ziua aia, copilul era viața mea. Cariera putea să dispară, să-și ia o vacanță, să-și caute alt sclav, nu mă mai interesa.

Azi, acum, uite-o, o văd zâmbindu-mi, are cearcăne, dar în ochi îi joacă lumina aia care spune I'm back, I'm SO back!. Nici nu încerc s-o temperez, mă uit râzând la ea, cum se adună, câtă siguranță are în mișcări, cu ce rapiditate și-a prins părul și cu câtă nerăbdare se mișcă prin fața mea. Hai, fată, că mi-a fost dor de tine!:p

luni, 7 octombrie 2013

Două povești din parc

Nu sunt nici eu vreo măicuță calmă, caldă, zâmbitoare, în fiecare zi, la fiecare tură de parc, ba chiar dimpotrivă, sunt destul de aricioasă, încruntată și neprietenoasă. Sunt zile când merg strict pentru plăcerea ei, și zile când îmi place și mie. Pentru că nu mai e ca anul trecut, când nu aveam răgazul de a observa celelalte specii din ecosistemul ăsta, acum aud, văd, mă strâmb și judec. Judec, ah, detest asta!

Personaje: Bunica, bunicul (gen 50+), nepoata mare (vreo 6 ani), nepoata mică (vreo 4).
Fata mai mare se așează pe un tobogan pe care se așezase ploaia înainte, așa că se udă pe pantaloni, o vede bunic-su, îi spune ești obraznică, treci acasă!, și gata cu parcul.
După fata mai mică, absolut rezonabilă după toate criteriile posibile, se ține Iris ca scaiul, așa că nu ratez nimic:
- Urcă toaaaate treptele la topogan, unaaa câte unaaa (accent, printre dinți, pe vocale), vezi să nu cazi (fetița urca încet, înceeet), te duc acasă dacă nu, nu te mai aduc niciodată în parc! (fetița nu făcea altceva decât să urce treptele alea).
- nu sări, nu alerga, te duc acasă, ai grijă!
- vino încoa să-ți pun căciula (era cald de-ți venea să vomiți), na, acum ești și transpirată, ți-am zis eu că mergem acasă dacă nu ești cuminte!
- nu te dai jos din leagăn, aștepți să se oprească, că nu te-am urcat ca să te dai jos cînd vrei tu!
- dar te rooooog, mamaie, spune daaa!, zice fetița.
- nici un da, treci acasă!.

Felul ăsta bombănitor, certător (în avans, să nu carecumva să apuce vreodată să facă ceva), de lipitoare în curul copilului, care nu mai apucă să respire alt aer decât al tău, amenințările (ridicole, nefondate, dar agresive), nu-urile de toate felurile, la tot pasul, dirijatul (hai acolo, stai acolo, fă aia, aia nu), ordinele, absența oricărei manifestări afective (că doar nu ne pupăm în public, ar fi rușinos!), nu sunt, nu sunt excepțiile.

Asta da:

Într-o zi, în parc, unde credeam că în afară de mine și de fică-mea nu mai e nimeni, aud niște hohote zdravene, sănătoase, gâlgâitoare de râs. Nu-mi dădeam seama de unde vine veselia asta (destul de neașteptată, nici până atunci, nici de atunci încoace n-am mai văzut așa tablou), așa că mă ridic: în dreapta nimic, în stânga, o bunică, 2 nepoți- fata de vreo 7 ani, băiatul de vreo 4. Râdea femeia asta în așa hal, era atâta fericire între cei 3, atâta bucurie simplă, brută, ea le făcea poze cu telefonul, râdea și de ei și de ele, iar când râdea, râdea cu tot sufletul afară! M-a emoționat tare momentul ăsta, de asta îl și aștern acum (cu întârziere), în fața ochilor voștri:p

miercuri, 25 septembrie 2013

2y10m: noi două suntem prietene

Observă tot. Reține lucruri și nu știu de unde. Își amintește întâmplări mai vechi și pomenește despre cum era când era ea bebeiuș (îi place să se uite la poze cu ea din epoca aia). E atentă la semafor și ne spune când s-a făcut ioșu sau vede, îi plac rochiile ei și pantofii mei cu toc, e sensibilă și jucăușă, bucuroasă de vizite și plimbări. O atrag instrumentele muzicale. Toate. Sper să țină minte asta moș Crăciun.

- De unde ai cumpă'at codițele mele, mami?

A căzut pe spate de pe scăunelul din baie și s-a lovit, inevitabil, la cap. În următoarele secunde, vizibil și simțibil, sub ochii noștri îngroziți (pentru că eram, la naiba, amândoi în baie) și mâinile mele tremurânde, creștea un cucui (cât un munte, dacă m-ai fi întrebat atunci), dar care se simțea moale la atingere. Am murit pe rând, când eu, când el, în alea câteva minute până s-a mai calmat un pic, am ieșit pe ușă și-am ajuns la spital. Mi-e silă să povestesc ce-a urmat aici, dar mă rog, într-un final a văzut-o un chirurg și un pediatru, care ne-au zis că totul pare ok, mai ales că n-a avut nici una din simptomele nasoale în caz de traumatism cranian (vomă, leșin, pierderea echilibrului, sângerări, etc) și că nu putem face altceva decât să o urmărim și să fim atenți la orice schimbare de comportament sau dispoziție. Apoi am fost și la neurolog. Recomand asta fără nici o reținere sau îndoială oricui trece printr-o situație de genul ăsta, dar mai ales dacă e vorba de un copil. O femeie doctor, și insist pe cuvântul femeie, ne-a întâmpinat oarecum distant, dar zâmbind. Totul părea bine. Am reușit să-i facem si encefalogramă și ne-am liniștit, avea un traseu cerebral foarte bun.

- Mi dod di tine și di țâțili tai și di buic.

Mi-e greu să mă prind ce fire e, deși aș fi tentată să spun că e una liniștită, are un soi de încăpățânare care ar fi aproape încântătoare, dacă n-aș fi și eu ținta acesteia:p Îmi place că-și impune voința, îmi place entuziasmul ei, îmi place că se bucură de compania oamenilor, că s-a legat prin prietenie de Cami (e așa de mișto să le vezi cum aleargă una spre alta râzând, cu brațele întinse a îmbrățișare, deși nu se mai văzuseră de 30 de secunde), dar parcă i-aș da mai multă încredere în ea, mai multă independență și-aș face-o mai receptivă la nou.

- Unde sunt pupicii mei?
- În guda mea, mami.

Odată cu începerea grădiniței, mi-am dat seama, că greul abia începe, că e ușor să ai grijă de un bebeluș, foarte ușor, foarte simplu, dar să ai grijă de un copil care pășește în exteriorul lumii de acasă, în afara ochilor tăi, care are nevoi din ce în ce mai multe și mai complexe, pe care trebuie să-l ajuți să înțeleagă lumea și multe alte provocări la care nu mă pot gândi decât fugitiv din cauză de amețeli interioare, asta, asta e greu de-adevăratelea și încep să mă prind cum vine aia cu copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari.

Ieri fică-mea asta grozavă mi-a spus că noi două suntem petine, mami, cred că asta face totul posibil pe lume!:p

duminică, 22 septembrie 2013

Prima săptămână de grădiniță

Dacă mă întreabă cineva, spun spontan că nu mă interesează și nu mă încălzește deloc cum trăiesc alții experiențe identice cu ale mele. Dar realitatea e că n-ai cum, ți se bagă pe sub piele orice asemănare, te unge orice consolare și te încurajează orice mic progres înregistrat de alții înaintea ta. Poate cu atât mai mult în chestiile legate de copii.
Pentru nu știu ce motiv, nu prea am citit înainte despre intrarea în colectivitate, așa că am fost lovită în plex de emoții, de frici, de reacțiile ei. Vă sfătuiesc să nu faceți ca mine, în mod sigur aș fi salvat niște lacrimi dacă m-ar fi dus capul să citesc un pic despre ce înseamnă grădiniță:) 
Două fraze am reținut din ce am apucat să citesc, pe fugă și-n diagonală, săptămâna asta:
  •  Copiii care reușesc să spună ce simt se adaptează mai repede și simt că părinții îi ascultă și îi înțeleg și 
  • Părinții nu își vor cunoaște cu adevărat copilul până când nu îl vor vedea cum se comportă în societatea celor de vârsta lui, cum interacționează cu alți copii.
Dacă la ea este frica de abandon și de necunoscut, la mine este teama de separare (cu ramificațiile ei: frica pentru siguranța ei, fizică și emoțională). Sunt oameni, n-am fost scutită să le aflu părerile nesolicitate, care nu înțeleg (ori pentru că n-au trăit așa sau deloc experiența asta, ori pentru că pur și simplu le lipsește coarda asta, habar n-am) cum vine asta- să suferi și să plângi când îți lași copilul la grădiniță, că ce, nu-l lași în armată, nu-l trimiți în război sau la moarte. Vă scutesc de expresiile licențioase care-mi țopăie pe limbă când îi aud și vă spun frumos, școlărește, dacă vreți să știți, dacă nu, închideți repede pagina asta, că durere se cheamă chestia aia pe care o simți în coșul pieptului, te doare efectiv ruperea de copilul tău. Dincolo te bucuria faptului că a crescut, de realizarea faptului că grădinița e (sau ar trebui să fie) un loc care să contribuie la dezvoltarea lui, într-un fel în care tu, ca părinte, poate n-o poți face, e durerea, cu prietenele ei bune, frica și grija. Noroc că sunt toate sub puterea Domniei-Sale Iubirea, altfel era pur și simplu ceva ce nu se putea face. Cum am mai zis (și asta îmi vine în minte de fiecare dată când sunt întrebată de ce o mai duc, dacă plânge atâta), dragostea de mamă nu e dragoste de sine, să alegi să ții copilul lângă tine, să-l lipsești și să-l ajuți să sară peste unele trepte ale evoluției lui, să-l ții cu tine doar pentru că ție ți-e frică, ție ți-e greu (să-l vezi plângând, să-l știi în afara ochilor si ocrotirii tale, etc), nu mi se pare o versiune sănătoasă a dragostei. În plus, să nu o duc la grădiniță, pentru mine ar fi ca și cum nu aș accepta că a crescut, că-i pot satisface toate nevoile și că m-aș crede absolut suficientă pentru ea. Că-mi convine sau nu, nu sunt:p Cred că adaptarea nu poate fi ușoară pentru mulți copii, iar ea, care n-a avut bunici (atât de disponibili), care nu a stat cu altcineva, în afară de (măcar unul dintre) noi, normal că resimte tot, cu o apăsare mai grea. Înțeleg asta, aș vrea să-i fie mai ușor, aș face orice să-i fie mai ușor, dar nici n-ar trebui să mă simt mizerabil pentru că nu pot face să nu mai fie așa greu.  

Ce (cred că) înseamnă lacrimile ei? Nu le văd ca pe o măsură a vreunei suferințe speciale trăite acolo, ci ca pe reacția normală la schimbare. E o schimbare imensă, mediu nou, oameni mulți și noi, reguli, și, cel mai cel, moțul, nu e mami. Mami nu e, deși a fost aproape 3 ani, mereu cu ea. Mami nu e, mami unde e, de ce nu e, vine înapoi, de ce m-a lăsat aici, oare cum se simte ea dacă eu mă bucur și mă distrez, oare nu tre să plâng după ea, mi-e dor, mi-e frică, cine e doamna asta, e urâtă, nu-mi place, eu cu mami mâncam, cu mami mă jucam, cu mami dormeam, mami era mereu acolo. Pff.
E un proces, îndelungat din păcate, în care fiecare zi contează, cheia e să bunghesc ce-a contat în ziua aia, ce-a fost bun la ziua aia, să o fac să comunice, bune, rele, chestiile importante, să înțeleg, separat de ce îmi spune educatoarea, cum i-a fost ziua, ce-a înțeles din ea, ce i-a plăcut, ce nu, ce pot eu schimba, cum o pot ajuta și că mereu-mereu, absolut întotdeauna, mami se întoarce. Pentru că, dacă există și o singură zi, în care să am certitudinea că ea a fost tristă și nenorocită, total, de când o las și până o iau, fără măcar un singur lucru pozitiv, fie el cât de mic, înseamnă că nu, ori nu e locul, ori nu e momentul și-atunci încheiem acest capitol. Sper să nu fie cazul, să nu văd semne ale celor care nu se pot adapta.

Prima zi a trecut cum știți. N-am trăit de când mă știu o zi așa și, de fapt, toată săptămâna, am târât după mine o piatră de moară. O duceam cu zâmbetul pe buze (nu că aș fi fost io bucuroasă, ci pentru confortul ei), plecam cu sufletul chircit, o lăsam plângând, o zi plângeam, o zi nu, alergam să o iau la prânz, simțeam că nu am aer până nu ajungeam și-acolo mi se tăia de tot respirația pentru că o găseam plângând, am somatizat și-am zăcut, dar am supraviețuit. Și ce dacă există persoane care bagatelizează trăirile mele, care le cred exagerate, nepotrivite sau mai știu eu cum?! Și eu trebuie să mă adaptez. Și pentru mine este o schimbare imensă. Și eu sunt speriată. Și mie mi-e greu.
În ziua a 2a a fost relativ ok și, pentru că n-avea cum să fie chiar ușor nici pentru mine, m-am agățat de faptul că ea îmi spunea că i-a plăcut și că vrea la grădiniță. 
În a 3a zi m-am trezit fără toiagul ăsta, bombardată de nu veau a gădiniță, nu mi pațe, veau să ămân acasă, veau a mami, toate asezonate cu bărbie tremurândă și ochi cu mărgăritare sărate în ei. Huuuuh?! Păi și io ce fac dacă copilul îmi zice din astea? Îi acord credit? Îl ignor? Îi măsor cuvintele pe scara seriozității și-a manipulării? Îi demontez fricile? Îi amintesc chestiile mișto? Pfff, că simplu mai era când era bebeluș!
A răcit, așa că a devenit și mai greu. Totuși, pentru că starea ei generală era bună și pentru că educatoarele mi-au spus că niste muci nu înseamnă nimic, am dus-o și-n a 4a zi. N-a fost o zi chiar grozavă pentru ea, tot a plâns, am găsit-o încălțată cu pantofii, cu rucsacul și geaca în brațe așteptându-mă plângând:( Toată ziua spusese cui se apleca s-o aude să-i deschidă ușa că ea știe să se ducă singură acasă.
Iar ziua 5, după ce o lăsasem plângând teribil, după ce m-am bocit și am schelălăit și eu once again, după ce m-am perpelit și îndoit și răsucit, când mă duc s-o iau, o găsesc stând la rând la baie, calmă și neplânsă. Refuzase să mănânce prânzul, ziceau alea că n-a fost chip să fie convinsă să stea în sala de mese, dar a mâncat cu mine tot (ocazie cu care am văzut și eu că e, chiar și pentru una ca mine, mâncare ok, normală). Educatoarea a zis că nu plânge încontinuu, că participă la activități, că nu e tristă și amărâtă și că așa e la ea adaptarea, mai grea, dar se adaptează, să nu-mi fac griji. Cum o fi asta, să nu-ți faci griji?!

Nu neg, nu cred că sunt un actor atât de bun încât Iris să nu fi simțit/văzut/auzit ceva din toate trăirile mele, dar nu m-am manifestat în fața ei în toată splendoarea mea de lupoaică părăsită, am vorbit cu ea, am încurajat-o, i-am prezentat părțile pozitive, i-am spus toate textele motivaționale la care mă puteam gândi pe moment, n-am plâns de față cu ea, n-am boscorodit educatoarele când știam că mă poate auzi, nu mi-am arătat fricile mele adulte și nici n-am vrut să transform despărțirile noastre, când o lăsam acolo, într-o telenovelă, pentru ea zâmbeam, mă bucuram de fiecare flecușteț pe care mi-l povestea și-o încurajam să-mi povestească ce-a făcut. Cred că înțelege. Cred că știe că sunt aici, lângă ea, mereu, că nu plec ca să nu mă mai întorc. Trebuie, însă, să asimileze, și pentru asta e nevoie de timp și de asigurări repetate.

O să fie bine.

marți, 17 septembrie 2013

1st day of kindergarten. happy, my ass

6 rochii întinse pe canapea, morman de chiloți noi și dresuri. Nu mă interesează unde stai tu, nu vezi că_copilu' meu merge mâine la grădiniță? Adu papucii, am uitat să-i scriu numele pe talpă. I.R.I.S. Fără puncte deasupra iilor, cu inimă. Dă-mă dracu', am înnebunit!:D Da' relaxeză-te, ce, n-au mai fost copii la grădi? Da' relaxeză-te tu. Sau fuck you, mai bine. Cam asta era starea (mea) în noaptea dinaintea primei zile de grădiniță, plus ghemul ăla amestecat de frici și griji și toate alea.

Dimineață ne-am dus toți 3 să cumpărăm flori doamnei. Iriși. Când m-a întrebat femeia aia de acolo dacă e primul an, m-am pomenit că-mi vine să plâng aiurea. Opaaa, o să cam doară!
Am intrat. Puhoi de oameni și de copii. Copilul meu calm, încântato-nerăbdător. Eu... eu. 
Am stat vreo oră pe-acolo. Unii părinți îi lăsau și plecau, alții se fâțâiau de colo-colo, ca și mine. Nici nu-i lăsam, nici nu-i luam. Vreo 3 băieți plângeau de rupeau. Plângeau cu sughițuri, muci și tuse. Educatoarea trecea din când în când pe lângă ei să le culeagă mucii. Am auzit gata, dragule, mami o să vină înapoi, hai să-ți arăt o mașinuță, hai să te îmbrățișez să prinzi putere?. Nu. Am auzit plângăcioșii pleacă acasă, n-avem nevoie de ei aici. A început să mă doară stomacul. Mă uitam la a mea, cum stă timidă-chircită pe-un scăunel și, poate prevăzând ce-o să urmeze, mă durea mai tare.
Când au intrat în sala de mese pentru micul-dejun (ceai de fructeolaie, pâine și cașcaval) pe noi, ultimele rămase, ne-au gonit. Gonit. Lasă-ți tu copilu' acolo și pleacă sărind într-un picior de bucurie dacă poți! În afara grădiniței nuș ce s-a întâmplat că m-a lovit un tsunami. Interior:p N-am mai plâns așa din ziua în care s-a născut, poate era momentul:p
Am plecat cu greu de acolo, n-aveam cap și n-aveam coadă, nu aveam chef de nimic, toate ațele care ne-au ținut legate atâta timp mă strângeau și mă trăgeau înapoi, nu știam și nu credeam că poate fi posibil să stau fără ea aproape 4 ore. Uitându-mă mereu la telefon (să văd dacă am ratat apelul de la grădiniță și cât mai e ceasul) și în aparatul foto să-i mai văd fața:p, bântuind cu o prietenă (fetele noastre sunt colege), vorbind mereu despre ele, numai cu ele în gând, într-un final s-a făcut 12 și ne-am dus să le luăm.

Ușile grădiniței închise. Nu-și terminaseră prânzul, așa că accesul părinților era interzis. La un moment dat mă uit prin bucățica de geam care nu era acoperită de jaluzea și-o văd pe Irisuca mea stând pe scăunel și mâncând, m-am bucurat că părea liniștită. Dar, ce să vezi, după un timp, pe bucățica aia de geam apar deodată ochii ei plânși. Eu uitându-mă la ea, în spatele ușii închise. Nu mi-a deschis nimeni. Nu vreau să descriu nimănui cum a fost să stau minutele alea, să-i văd ochii plânși, s-o aud țipând mami, mami și să nu pot să intru la ea. Când s-a deschis în sfârșit ușa, ea era plânsă, răgușită, tremurândă, sughițandă:( Plânsese aproape tot timpul:(

- Ce-ai făcut, mami, la grădiniță?
- Am pââââââns.
- Dar de ce, mă, mami?
- Pentu că voiam a mami.

Ne-am pupat de-un milion de ori, m-a întrebat de-un milion de ori dacă vine mami înapoi după ea, mi-a zis de un milion de ori că i-a fost dor de mine și-a repetat toate astea până a adormit. I-am spus că inimile de pe papuci sunt acolo ca să-și amintească că mami și tati o iubesc, că venim mereu după ea, meeu, mami?, mereu, mereu!.

- Ți-a plăcut la grădiniță, mami?
- Da.
- Mergem și mâine dimineață?
- Da.

Și asta a fost pentru mine de ajuns. O să fac cum vrea ea. Dacă ea vrea să se întoarcă acolo, înseamnă că nu a fost atât de nasol (cum a fost pentru mine:p), că a găsit jucării, copii sau chestii care să-i placă. S-a uitat dimineață cu drag la papuci și i-a pus singură în rucsac, și-a ales rochia, am îmbrăcat-o, și-a luat un pește și o pisică și, încântată, mă, a mers și azi. God help us, la grădiniță azi plângeau mai mulți copii, mai tare!

luni, 9 septembrie 2013

Pe tabla asta de șah, eu sunt nebunul

M-am plâns oarecum, dar mai mult mie, în mine, de lipsa de sprijin de care m-am bucurat în ceea ce privește creșterea copilului sau, varianta mai personală, păstrarea intactă a neuronilor în această grea și minunată aventură. Nu m-am gândit prea mult la asta înainte de naștere, dar nu credeam că se poate așa, credeam că bunicii cu ajutorul lor sunt incluși în pachet și că ei abia așteaptă să fie solicitați, ba chiar stau și pândesc înlăcrimați pe la geamuri aștepând un of sau un vai sau un oa mai puternic, ca să vină să-ți ia greul și să-ți dea nervi.

Nu. N-au fost. N-am avut. Multe luni nici nu mi-am dat seama dacă am sau nu nevoie. Câteodată, din când în când, parcă totuși mi se încâlceau și mie ochii în cap de oboseală, îmi amintesc de primele zile cu ea singură acasă când nu mâncam pentru că nu avea cine să-mi facă/aducă ceva de mâncare, iar eu de asta nu eram în stare, îmi amintesc și de zilele cu dureri crâncene de spate când îți dorești să mori numai ca să poți sta o clipă întinsă. Aș fi preferat, sigur că da, să nu le fac chiar pe toate singură, pentru că, deși poți, poți cu rezervele de putere și de voință pentru cine știe cât timp în avans. Și te poți trezi aproape de aniversarea de 3 ani a copilului încrâncenat, găunos, incapabil să comunici fără să acuzi/cerți.

Am eu vreo vină pentru starea asta de lucruri, pentru lipsa lor de ajutor, pentru nepăsătorul tu ai făcut-o, tu să te descurci? Da. Am. Am avut și am prea multe reguli, prea multe pretenții (dar nu vă grăbiți să le considerați absurde). Pentru fiecare trebuie să ei mai făceau un pas înapoi. Trebuie să o speli pe mâini înainte să-i dai ceva să mânânce (mai ales dacă a scormonit în nisip/noroi/blană loloasă)- pac!, un pas în spate. Trebuie să mănânce sănătos, nu pot să-i dau cârnați la 9 luni, chiar dacă-s făcuți de tine, tâng!, step back. Trebuie, trebuie, trebuie să. Și gata, distanță stelară, dar mai ales afectivă, înregistrată. Noi, singure. Atunci și acum.
Am obosit. Am obosit să fiu paznicul ăsta. Am obosit să mă lupt cu ei. Am obosit să controlez tot, să spăl tot, să verific tot, să mă îndoiesc de toate (nu fără motiv, but still). Mă doare intersecția unde se-adună sprâncenele să se încrunte la lume. M-am săturat de ochi dați peste cap (ce expresie:p), de bodogăneli, de incapacitatea lor de a pricepe niște chestii atât de simple și, până la urmă, de lipsa lor de considerație față de mine.
Eu știu că am dreptate, eu știu că nu greșesc, că ăsta e normalul adevărat. Dar asta nu contează, nu are nici o importanță. Pentru că, in the end, nu știu dacă nu cumva, în urma mea, nu rămâne decât era nebună, se lupta cu morile de vânt, toată lumea știe că plozii cresc oricum sau un copil care să-și cumpere pe furiș dulciurile pe care eu i le-am refuzat din prea mult drag și prea clară convingere sau doar niște reguli prea stricte de care copilul să fugă o viață.

miercuri, 4 septembrie 2013

Doamnă educatoare,

Dumneavoastră nu o cunoașteți, nu știți nimic despre ea, cum nu știți nimic despre cum i se adună dimineața cârlionții în partea din față a capului, în cercuri jucăușe. Nu știți nimic nici despre cum sună râsul ei în somn sau ce mare caldă, grecească ascund ochii ei. Nu v-a complimentat niciodată felul de a găti cu mormăielile ei încântate și nici nu v-a prins de gât să vă spună iubețc pi tini, bucățica miea. N-ați auzit-o plângând niciodată și nici n-ați fost acolo să-i ștergeți sângele când și-a spart buza prima oară. Nu v-a spus niciodată să'u-mâna pe'tu masă după ce s-a ridicat de la măsuța la care pictase și nici n-ați fost cu noi când înțelegea să stea cu firele pe cap ca să iasă ok encefalograma. Nu știți că-i place să doarmă învelită oricât de cald ar fi și n-ați văzut nici cum îi fug colțurile gurii în jos când se supără. N-ați văzut-o reușind să se urce singură în leagăn și nici n-ați fost acolo să o prindeți înainte să cadă. Nu știți despre ea că, dacă țipi, îți taie toate punțile de comunicare și înțelegere și că felul ei caraghios de a râde te gâdilă pe dinăuntru. Nu ați văzut-o făcând primii pași și nici cum îi râdeau ochii când și-a pus prima mască de iaurt pe față.

O cheamă Iris (ea o să se prezinte Isis Foia) și e mai mult decât lumina ochilor și sufletului meu. Ea a înflorit în ăștia 2 ani și 10 luni, dar și eu am crescut lângă ea. Să o las să plece de lângă mine e ca și cum mi-aș deșuruba inima și-aș pune-o pe pervaz, la soare- oricum se usucă de dorul ei. Dar pentru că dragostea de mamă nu e dragoste de sine, am cumpărat pentru ea o rochie cu buline, iar pentru mine o mască cu un zâmbet încurajator pe ea și împreună vom veni să vă cunoaștem. Promit să nu plâng (decât după ce ies din incintă:p), să nu vă spionez (în fiecare zi:p), să nu mă îndoiesc de calitatea educațională și umană cu care-i așteptați pe copii (mai mult decât mă îndoiesc de bunici:p), dar trebuie și dumneavoastră să-mi promiteți că dacă va plânge, n-o veți uita singură într-un colț, că mă veți suna dacă ea va dori să mă audă și că, deși nu cred că e posibil să vă aducă vreodată în pragul acestei nebunii, nu veți ridica niciodată palma, bățul, rigla sau orice alt instrument, s-o loviți, nici în glumă, nici în serios, nici cu rol punitiv, orice ar fi făcut, nicicum. 

Ok, mamelordinlumeaîntreagă, we can do this!:))

vineri, 30 august 2013

Raza de soare

A fost odată ca niciodată o rază de soare care-și făcuse prieteni pe pământ: oamenii, florile, iarba, copacii, animalele, toți se bucurau să o vadă, iar ea le răspundea cu aceeași căldură.

Dar într-o zi, un nor mare și cenușiu s-a pus în calea ei și ea n-a mai putut să-și vadă prietenii. S-a întristat groaznic. A încercat să-l îmbuneze pe nor, i-a făcut complimente legate de statura lui impunătoare, l-a rugat frumos, i-a promis că va veni la cursurile lui de ursuzenie și pentru o clipă a părut că-l înduplecă, dar nu. A încercat tot ce i-a trecut prin cap și totul a fost zadarnic. 

Când a văzut că nimic nu clintește norul din calea ei, s-a dus la tatăl ei, Soarele, să-l roage să o ajute. 
După ce a auzit ce i se întâmplase, Soarele i-a spus fiicei lui:
- Draga mea, dacă o să ai încredere în tine și dacă o să te gândești la toți prietenii tăi, cărora precis le e dor de tine și te așteaptă, sigur o să prinzi putere și vei reuși așa să gonești norul urâcios.

Și-a încercat. S-a gândit la toate florile care n-au mai văzut-o de atâta timp, s-a gândit la pisica cea roșcată cărei îi plăcea să se întindă ca să o mângâie pe burtă, s-a gândit la roșiile din grădină care o așteptau să vină să le dea cu roșu în obraji, s-a gândit la merele din livadă și la toate fructele care nu puteau crește fără ea, s-a gândit la codițele încurcate ale fetiței pe care o îndrăgea cel mai mult, cum i se lipeau de obraji când se bălăcea în cazanul cu apă de ploaie încălzită de ea, s-a gândit la toți și la toate și-a început să împingă cu putere și cu dorul celor 3 zile de când nu-și mai văzuse prietenii și-atunci, ca prin farmec, norul s-a risipit de-ai fi zis că nu fusese niciodată acolo.

În spatele bucuriei cu care fusese întâmpinată fiica lui, tatăl Soare zâmbea mândru scărpinându-se în barbă. Ce fetiță grozavă, Raza mea de soare!
***
M-am pomenit într-o seară că îmi iese povestea asta din gură (nu cu atât de multe cuvinte) și Iris a fost captivată. Habar n-am dacă mi-a zis-o și mie cineva când eram mică, dacă există vreo carte care să cuprindă și o astfel de poveste pe care s-o fi citit cândva și, sincer, ideea mi se pare mult prea drăguță ca să nu fi trecut prin capul nimănui niciodată, așa că dacă știți ceva despre asta, please let me know!:)