vineri, 8 mai 2020

Acolo unde înflorește liliacul

   Familia Bujor avea numai fete. Vorba vine, fete. Șase femei de vârste diferite locuiau împreună în casa de pe strada Porumbari. Era singura casă până-n susul dealului, unde strada se bifurca aproape în silă, împărțind aiurea case pe o parte și pe alta.
Noaptea intra pe poartă, se întindea pe tufele de frăguțe de lângă gard, apoi se târa  pe aleea îngustă, se urca-n liliacul din fața casei și-n dreptul ușii se oprea o clipă sau două, poate ca să-și facă curaj să intre.
Nu puteai ști niciodată dacă e cineva acasă. În cele mai multe dintre seri, nici măcar madam Vica nu era. Bine, pe madam Vica nu o găseai tu, când voiai tu, nu, te găsea ea, când voia ea. Dar dacă era marți, și era!, atunci gemenele Paula și Petra erau la etaj, trântind pe rând ușile dulapurilor, zbierând una la alta că n-au cu ce să se îmbrace și asta numai din cauza ta, ba a ta, ba nu, a ta, ba taci dracu', tu ești dracu'. Era o adevărată plăcere să le asculți, dacă erai un psihiatru care nu se mai sătura de studii de caz pentru cartea pe care n-o mai publica în veci. Gemenele nu erau întotdeauna nasoale, dar concurau încă de la naștere pentru titlul de Cea mai plângăreață arătare din Scobeștii de Sus. Marțea se întâlneau cu alte optsprezeciste ca să decidă în ce bar merg vineri și, practic, să facă o etalare de uite-ce-am-eu-bine-că-tu-nu. Erau, comparativ cu celelalte, oarecum bogate. 
*

   Madam Vica era sora bunicii mele. Frumoasa, intuitiva, șmechera mea bunică. Am iubit-o mereu cum iubesc copiii mici când habar n-au ce-i aia iubire. Te-ai fi așteptat ca iubirea asta să ajungă, în timp, la un soi de maturitate și să învețe minime noțiuni de temperare și manifestare. Dar nu. De fiecare dată când mă întorceam acasă, mă întorceam pentru ea și nerăbdarea creștea așa tare în alea câteva ore de bâțâit picioare în tren, că mă apuca sughițul. Ca și cum dorul meu de ea evada din inimă și încerca să iasă afară să-și urle nerăbdarea. Eram, desigur, un coșmar pentru oricine avea ghinionul să stea lângă mine.

Când aveam vreo 6 ani îmi plăcea să mă ascund în dulapul ei cu haine. Fâșâitul poalelor rochiilor ei. Mirosul ăla de lavandă, ceară de mobilă și stropi de ploaie. Uneori mă lua și somnul acolo și mă trezeam cu fața ei rotundă aplecată spre mine, râzând și ciufulindu-mă- pisică pisicită, iar mi-ai boțit mătăsurile?, ce pedeapsă să-ți dăm noi ție?, și eu simțeam că aș putea să mă piș pe mine de râs, de fericire, cine știe ce era aia de simțeam eu?!. 
Pedeapsa era groaznică. De Protecția copilului, nu altceva. Limonadă cu mentă proaspătă și zmeură zdrobită, frigănele stropite cu miere, moi și dulci, ca un nor dintr-o țară îndepărtată a dulciurilor, care sigur că exista și m-aștepta pe mine să mă încoroneze regină.

Nu mai știam pe nimeni care să aibă o bunică ca a mea. Eram nesuferita de pe strada Porumbari care se lăuda prostește cu bunica ei, dar pentru mine era așa ... ca și cum... dacă ea era așa grozavă, poate că eram și eu? Măcar un pic? Spuneți-mi, mă vedeți? Sunt grozavă? Cred că eram grozav de plictisitoare, asta da.

Când aveam 13 ani bunica n-a zâmbit o zi întreagă. Mă uitam pe furiș la ea, cum stă la masa din bucătărie cu capul sprijinit în palma dreaptă, privind în gol sau în ea, complet absorbită și nedumerită. Aerul din jurul ei părea că circulă pe vârfuri, lingurile din sertar se strângeau una în alta si eu simțeam că genunchii mei devin răcitura ei din ajunul Crăciunului. 

N-am vorbit niciodată despre ziua aia, dar eu am știut că aia a fost ziua când Dumnezeu s-a hotărât să nu mă mai iubească. 2 ani mai târziu bunica mea perfectă s-a dus să-l întrebe what the fuck, dude. Sau poate eu eram asta.

*
   Părinții mei au murit într-un accident de mașină înainte ca eu să învăț să spun ma-ma. Tatăl meu era băiatul din flori al bunicii mele, așa că părea cumva logic ca și eu să am nume de floare. Problema era că, de fapt, aveam două. Dalia Bujor. Da. Ei, după un timp nu-ți mai pasă.

Amintirile mele despre casa din strada Porumbari încep, evident, cu bunica Mălina, care s-a ales peste noapte cu o nepoată care nici nu stătea bine în picioare. Sigur că nu a fost ușor pentru ea, dar eu am crescut cu ești bucuria mea mică și grăsuță și cu bale la gură, da, chiar tu ești!, cu adormit în brațele ei - și ea mirosea mereu puțin a lavandă, puțin a câmp stropit de ploaie-, cu poveștile ei amuzante, inventate pe loc, cu mâncărurile ei anti-răceală, anti-frică. Nici o clipă, cât am locuit cu ea, n-am simțit altceva decât că sunt în cel mai bun loc al vieții mele. 

Singura referire la bunicul meu era oh, da, era un bărbat minunat, dar n-a putut să rămână". Nu știu dacă asta însemna că murise, bunica avea un fel al ei uneori unde dialogul nu avea nici o șansă. Am lăsat lucrurile așa, nu e ca și cum însemna ceva pentru mine un bărbat care ar fi putut să îmi fie bunic, dar nu mi-a fost pentru că nu a putut să rămână. 

Dar cu părinții mei era altceva. Când eram mică mă priveam în oglindă cum spun pe silabe întâi ma-ma, apoi ta-ta.  Ma-ma. Ta-ta. O durere ascuțită îmi înțepa ochii, mă speriam așa tare de ea că fugeam la bunica, tremurând, bunica, bunica, am văzut un gândac mare. Și bunica venea cu mătura boscorodind:
gândac negru, gândac mare
zbori de-aici că ți-o iei tare! 
Poate că bunica era și vrăjitoare. Eu gândaci nu am văzut niciodată în casă, dar știu că bunica știa ce văzusem

   După ce am terminat clasa a patra bunica a făcut un consiliu de familie. Nu pentru că avea nevoie să se sfătuiască cu vreuna dintre celelalte femei ale casei, ci pentru a le comunica decizia ei: Dalia merge dintr-a cincea la școală la Cluj. 
Liceul de arte era foarte bun, Elena era deja studentă în oraș, așa că, din punctul ei de vedere, toate erau aranjate. 

Elena a început să râdă, dar nu cum râd oamenii când sunt bucuroși, invers.
- N-o să devin mama nimănui, nu fără ceva sex înainte, cel puțin. 

Purta o rochie bleumarin cu nasturi de sus până jos. Bretonul perfect drept asprea trăsăturile ei și ochii prea machiați o făceau să pară mereu obosită, dar ea era frumoasă, nu așa cum sunt zilele de început de vară, călduțe și colorate, ci cum e noiembrie, aspru, vântos, imprevizibil. Stătea cu ambele picioare atârnate peste marginea scaunului, sprijinită într-o rână și când a început să râdă pantoful din piciorul drept a căzut fără să priceapă ce i se întâmplă pe parchet. 

Madam Vica aducea cafele pentru toate și pentru un moment nu a știut cât o enervează sau cât o amuză această situație, așa că pe fața ei era o grimasă dubioasă, dusă până la jumătate. 
  - Elena, nu te mai da rotundă atât! 
 
 Elena s-a făcut că nu aude altceva decât sunetul dorințelor ei, ca de obicei, așa că și-a luat ceașca de cafea și a ieșit pe terasă să fumeze.

*
   Sunt unele seri, fix atunci când ziua și noaptea se întind una spre alta ca niște prietene care nu s-au mai văzut de mult, când îmi place să iau din dulap paharul frumos, cu picior, singurul din set care a supraviețuit stilului meu inconfundabil de a face curățenie, prin a face și mai multă mizerie. Totul se întâmplă cu o lentoare care mă face să râd, deși iau foarte în serios ritualul meu. Îmi torn încet prosecco peste câteva zmeure înghețate. Îmi place asprimea lui. Mi se pare aproape sexuală. Apoi mă așez pe fotoliul meu de la fereastră, întind picioarele pe pervaz și cu acest filtru activat călătoresc încolo și-ncoace. Nu e doar melancolie. E ca și cum aș avea o clipă mică, doar una, să trag cu ochiul la viitor și să văd că, totuși, o să fie bine. Încă o sorbitură. Poate închid ochii și las capul pe spate. Unele amintiri sunt dureroase. Mai iau o gură. Poate simt că merg cu picioarele goale prin iarba din spatele casei de pe strada Porumbari. Încă una. Mă pomenesc zâmbind și-mi pun picioarele unul peste altul, unul peste altul. O zmeură-mi ajunge în gură și deodată  două lacrimi mari se grăbesc la vale. Încotro, fetelor? Nu mai stați? Mai am zmeură. Ele nu mai stau, dar din urmă vine tot neamul.

Dorul e o sită prin care-ți cerni sufletul. Ce rămâne? Ce se duce? Aia ești. 
(...)