luni, 31 august 2009

Legături de sânge

De neamuri mă simt îndepărtată, separată, de parc-am proveni de pe planete diferite. Nu vreau, nu caut să mi-i apropii pe toţi. Alăturarea cu unii dintre ei mă face ori să roşesc, ori să neg tot. La mine, legăturile de sânge trec toate, întât şi-ntâi, prin filtrul sufletului, ca în oricare altă relaţie.

Dacă eşti un ţăran, cu 3 clase primare terminate, care ascultă manele cu burta ieşită din tricou şi-ţi sfârâie călcâiele pe cel mai nou hit al lui guţă, dacă nu ştii să vorbeşti şi respectul e pentru tine o noţiune vagă, nedefinită şi crezi că ţi se cuvine totul şi ţi se pare normal să te ajut sau să-ţi răspund la telefoane, mai bine mă uiţi definitiv, ai dezlegarea asta de la mine.

Dacă eşti un om care locuieşte la ţară, simplu şi cald, cam analfabet (but hey!, toţi am fost odată:), dar te caracterizează un bun-simţ fermecător şi o bunătate în stare brută, ai toată preţuirea mea şi mă va durea sincer orice necaz va cădea asupra ta.

Dacă eşti superficial, grandoman, mincinos şi uiţi să dai banii împrumutaţi înapoi, dacă nu apreciezi ajutorul şi-l iei ca pe-un merit firesc, dacă n-apuc să ies bine pe poartă sau pe uşă, că tu deja eşti cu mâna pe telefon să mă bârfeşti cu sor-ta că iar aveam nu-ştiu-ce cercei în urechi ori mai ştiu eu ce tâmpenii, dacă vii la nunta mea şi stai ca o vită-n popuşoi după care te duci acasă şi mănânci borş de toate felurile doar pentru că te roade invidia până la os sau pentru că pur şi simplu eşti un obosit-retardat-full-of-shit, dacă nu avem nici măcar un singur punct comun, dacă faci vreo nefăcută gratuit, din rea-voinţă, dacă te crezi grozav pentru că tocmai ai mai fraierit pe unul ori dacă crezi că suntem la fel doar pentru că suntem rude, am o veste minunată: pentru mine nu exişti, nu-mi pasă dacă te însori sau te scarpini în cur, dacă te-ai umplut de bani sau dacă-ţi bei toţi banii, îmi eşti indiferent şi sper să nu migrezi niciodată spre oraş(ul meu)! Aşa, fiecare în mediul lui, cu viaţa lui, e perfect!

Despre familia mea, cea directă, nu cea extinsă, ar trebui să scriu un post separat. Dar n-am să fac asta de silă. Cu ei, cei 5 membri, lucrurile stau altfel. Pentru că sunt ai mei. În ciuda diferenţelor enorme dintre noi, de la vârstă la gândire. Sunt într-una din perioadele alea în care îi privesc cu ochi critic, aşa cum aş face cu un străin. Dacă n-aş fi avut certitudinea că ăsta este un prag, peste care au trecut măcar alte două persoane apropiate mie, m-aş fi simţit oribil şi-aş fi crezut despre mine că-s mai mult decît o ciudată. Acum că ştiu asta, faptul că-i văd pe părinţii mei ca pe nişte oameni, întâi şi-ntâi, cu bunele şi cu relele lor, unele dintre ele greu de înţeles şi de digerat, din cauza atâtor diferenţe dintre noi, îmi oferă totuşi un soi de stabilitate, de normalitate care mă-nvaţă să iau lucrurile şi oamenii fix aşa cum sunt. Şi trebuie amintit cam cât de greu este să-l iei pe omu' drag din viaţa ta fix aşa cum e, fără să îi prezinţi variantele şi teoriile tale şi fără să mai încerci să impui, să explici, să determini.

joi, 27 august 2009

O gunoieră la dezintoxicare

S-ar putea să am şanse să mă vindec. Oricum, sunt chiar pe drumul pe care trebuie să fiu.

Sunt deja zile întregi de când aştept decizia Ecosal-ului prin care sunt înştiinţată că trebuie să plătesc suplimentar pentru ridicarea gunoiului, pentru că, nu ştiu exact cum am reuşit, dar am depăşit sigur norma admisă:) Renovarea asta mi-a arătat o altă latură de a mea, nu că nu aş fi fost conştientă de dânsa, dar am crezut că am ascuns-o atât de bine că poate o fi dispărut de tot.

Eh, odată meşterii plecaţi, cu treaba mai mult sau mai puţin terminată bine, cu vistieria familiei golită, am trecut la nivelul următor, cel al aşezării fiecărui răhăţel la locul lui. Mă, voi sunteţi conştienţi cam câţi răhăţei strângeţi de-a lungul vieţii? Deci eu sunt şocată! Sunt o gunoieră, strâng şi depozitez toate prostiile exact ca o babă care nu mai are alte bucurii să-i coloreze viaţa. Sau, mă rog, eram.

Cum ziceam, de câteva zile tot ce fac e să aşez lucrurile pe căprării, domenii, destinatari.
Aşa au ajuns la maică-mea 2 saci care pocneau din toate încheieturile cu maimuţoi de pluş, mai mici sau mai mari, la care nu am crezut că voi fi vreodată în stare să renunţ, oricum nu fără lacrimi în ochi şi unghii roase de ciudă; două sacoşe cu puşculiţe, văzuţe, bentiţe, creioane şi mai ştiu eu ce rahaturi; trei traiste imense cu cărţi, 80 % dintre ele din colecţia Biblioteca pentru toţi copiii, iar restul scursuri de genul Teiul sălbatic, care oricum nu-mi aparţineau:); alţi saci cu haine, pe care nu ştiu de ce naiba le ţineam. La maică-sa pe lângă toată mobila veche au mai ajuns şi toate covoarele, farfuriile, cănile, paharele şi farfuriuţele pe care, iarăşi nu înţeleg de ce le-am lăsat să-mi ocupe locul ... pantofilor, de exemplu:) La sor-mea, care încă îşi plimbă picioarele prin Franţa- tricouri, maieuri, pantaloni de pe vremea când aveam pătrăţele pe burtă. Aseară, dintr-o singură cămară mică-mică am aruncat 5 saci imenşi cu nu ştiu câte alte cutii. Şi încă n-am aruncat jurnalele-agendele-caietele, asta pentru că nu le pot arunca pur şi simplu, trebuie să le dau foc. Nici la încălţăminte nu mi-am băgat încă nasu' (cum sună asta!:). Nici la poşete sau eşarfe. Sau cercei, mărgele.

Ce naiba e asta? Ce specie ciudată asta umană! Cumpără, strânge şi depozitează cu disperare lucruri inutile. Dacă n-am fi renovat apartamentul, cu siguranţă n-am fi renunţat la atâtea lucruri, dar pentru că le-am scos din matca lor, imediat le-am văzut inutilitatea. Eu nu mai fac asta. Nu mai vreau să mă ataşez de lucruri, nu ele-mi fac viaţa mai frumoasă. Am început programul de dezintoxicare. Mai grav e că am descoperit că mai am un singur pulover de iarnă. Sper să nu fie, în cazul ăsta, prea lungă:)

PS: Nu, asta nu înseamnă că nu mai merg la shopping. Dimpotrivă:)
______________

marți, 25 august 2009

Uită-mă, dar nu de tot!

Unii oameni nu-şi mai doresc să scurme liniştea trecutului.
Pentru ei, primul pas făcut înainte e cel care contează şi-şi doresc cu orice preţ şi fac tot posibilul să trimită ceaţa şi uitarea peste tot ce-a fost, cu siguranţa că tot ce-i mai bun şi mai frumos în prezent sau măcar în viitor îi aşteaptă, iar în trecut rămân doar resturi, gunoaie şi mortăciuni.

Unii bărbaţi îngroapă tot când ies dintr-o relaţie, şi-n ritm de Aleluia îşi văd în continuare de viaţă, uită zile de naştere, numere de telefon, adrese şi toate zilele de-aici încolo sunt noi, totul e de la zero, nimic din ce a fost nu mai e important, nu mai există. La ei, memoria are şi rol de a proteja creierul şi de a nu-l suprasolicita cu informaţii inutile, astfel că ea goleşte singură coşul de gunoaie.

Eu nu pot să uit, frate! Pe mine mă scurmă şi mă-mpunge trecutul tot timpu' de la spate. Una-două mai am câte un flash. Dacă, de exemplu, ascult o melodie, imediat mă paraşutez cu 10 ani în urmă şi mă şi văd cu bocancii în picioare şi părul vâlvoi la vreun concert, chef, ceva. Da, e-adevărat, nu reţin eu toate detaliile, dar oameni, feţe, discuţii chiar... n-am treabă! Mi-aduc aminte cu precădere stări, nişte stări bogate în emoţii şi revin în memoria mea la cel mai mic semn şi de fiecare dată fără să mă anunţe şi mereu mă iau prin surprindere. Mi-aduc aminte şi cred că asta e, îmi aduc aminte pentru că vreau, pentru că mi-e dor, pentru că nu vreau să uit şi mă străduiesc să nu uit, tot ce m-a făcut să râd sau să plâng, persoanele importante şi momentele importante.
Eh, să ne revenim, nu asta-i problema: oamenii uită sau nu uită, oricum ar fi, îşi văd de ale lor, normal, ce să facă?! Dar cum naiba pe nimeni nu gâdilă deştele să sune un fost coleg sau fost iubit, sau fost profesor sau fost orice?

Poate că de fapt nimeni nu uită, doar vor să lase impresia asta. Şi e păcat! Nu aşa se face. Am zis!

joi, 20 august 2009

Homo casnicus, o specie fericită!

Nu mai suport întrebările de genul: Şi, cu ce te ocupi?, Unde munceşti?, În ce domeniu îţi desfăşori activitatea? şi adăugirile voit răutăcios-compătimitoare, gen A, nu munceşti, adică nu faci nimic, adică respiri aerul de pomană, vai, nu-mi vine să cred şi, preferatele mele: Păi zi-mi ce ştii să faci că poate găsim ceva şi pentru tine sau Hai, că la cum te duce capu' sigur se găseşte ceva, hai, zi, zi, zi, ce ştii să faci?

Aseară una dintre mătuşile mele, mare soprană-regizor-textier şi mai-ştiu-eu-ce-business-woman mă întreabă acelaşi lucru. Eu, senină, radioasă, clipind rar şi sarcastic din gene, răspund: Ştiu să fac ce vreau. Auditoriul compus dintr-un unchi, două mătuşi, o mamă, doi nepoţi minori, o mamă de mătuşă şi o bucată de câine au avut reacţii dintre cele mai variate, de la indiferenţa tipic câinească la ochii încruntaţi ai mamei personale (care-ar fi vrut ea să mă pună la punct pentru impertinenţa mea şi lipsa de recunoştinţă manifestată aşa batjocoritor, da' şi-o fi amintit brusc că nu mai am 15 ani, ce naşpa pentru ea!:), de la râsul zgomotos al unchiului (care, între noi fie vorba, mă preţuieşte maxim) la şocul mătuşii-soprană pe care-am auzit-o înghiţind în sec.

Acum, ca să fie clar, nu sunt eu oaia neagră a familiei, nu ţin morţiş să ies în evidenţă cu replici care să deranjeze, darrrrr, când pui întrebări de genul ăsta tocmai în scopul de a intimida pe cineva sau de a-l face să se simtă prost-inferior-uatevă' şi te mai dai şi rotundă că tu ai, tu poţi, tu ştii, dar adaugi un Casă de piatră!, un oftat, un Ce frumoooooasaă ai foooooost, tu trebuia să te faci fotomodel! şi un Îţi rămân datoare cu un cadou, dar acum nu am bani, că ştii şi tu cum îs afacerile, te trântesc de nu te vezi. Pentru că eu ghicesc oamenii şi unii sunt atât de transparenţi că mă bufneşte râsul numai cât deschid gura cu intenţia (cică) de a face un bine, şi, cum altfel, de a-şi demonstra superioritatea, deşi, ştiţi şi voi, în familii nu există secrete;)

Dacă cumva mai avea cineva curiozităţi de genul ăsta, sper că le-am stins acum pe toate. Altfel, scriu, citesc, mă joc, sunt măritată, fericită, proaspăt tunsă şi-mi place să fac ce vreau, când vreau, cum vreau, pentru că, nu-i aşa, sunt o femeie întreţinută, o casnică veritabilă (casnică vine de la căsnicie?:) şi asta chiar îmi ocupă tot timpul:) În momentul în care voi vrea altceva o să mă pricep să-mi folosesc resursele şi, dacă vreţi, o să vă trimit tuturor şi scrisori de înştiinţare cu acte doveditoare că nu MAI frec menta, nu MAI respir aerul degeaba, nu MAI ard gazul de pomană. Până atunci, fuck off, darlings, da?

PS: Nu s-a născut încă angajatorul care să mă merite pe mine!:)

miercuri, 19 august 2009

Alice face minuni

Seara spiriduşii livrează cadouri pentru copiii cuminţi.
În seara asta a fost rândul meu:)

Draga de Alice a făcut să sporească starea mea de fericire şi acum, cu mărgelele MELE superbe la gât, cu cerceii MEI superbi la urechi vă scriu aceste rânduri ca să... vă fac în ciudă că voi n-aveţi:)

PS: Alice, numai dacă m-ai fi văzut cum casc ochii a mirare şi sar din pat să apuc săculeţul din mâinile beau-lui şi cum încep să râd ca un copchil prost şi să învârt mărgelele pe toate părţile ca şi cum mesaje magice mă aşteptau pe mine să le descifrez... ce frumos, ce frumos, ce frumos! Mulţumesc din toţi porii pentru bucuria asta şi te asigur că de mult nu m-a mai încântat ceva atât de tare şi de curat! Ştii că au şi parfum?:) Ti pup!

luni, 17 august 2009

Pe vremea când


... nu aveam nevoie decât de o pereche de bocanci ca să ajung unde vreau credeam că oamenii speciali sunt cei care nu se căsătoresc niciodată, care găsesc şi au atâta frumuseţe în singurătatea aleasă de ei încât orice alegere care i-ar fi făcut să fie catalogaţi drept oameni comuni le este definitiv străină şi asta pentru că ei altfel văd, altfel simt.
... clipele fericite erau direct proporţionale cu numărul prietenilor credeam că mai vie şi mai importantă ca atunci n-o să fiu niciodată.
... măsuram timpul în fire de nisip şi calculam cât mai e până în 2099 nu-mi imaginam că fericirea o să ajungă să ştie şi adresa mea.

Acum toate sunt altfel şi mă pot lipsi de lucruri inutile. As my hair:)

PS: Îmi cer scuze cititorilor mei că sunt neinteresantă în perioada asta, dar, cum a spus un mare clasic în viaţă, cu ochi verzi şi picioare nervoase, sunt fericită şi asta îmi ocupă tot timpul:)

vineri, 14 august 2009

O doamna in casa groazei

Eu fiind doamna si da, am acte sa dovedesc asta:) Chiar ieri am fost la politie sa-mi ridic noua carte de identitate. Ca arat in poza aia ca un indian cherokee e partea a doua:)

Nu stiu, inca nu mi-e clar, dar cred ca am fost trasa in piept; m-a prostit sa ma marit cu el fara sa-mi spuna ca o sa locuim in casa groazei. La inceput nu conta, poate ca nici eu nu eram atenta la detalii de genul asta, dar in timp gluma a inceput sa se ingroase si-am descoperit ca: wc-ul canta, din pacate nu melodios, nici in surdina si cu precadere noaptea; curentul refuza sa circule prin firele care duc in dormitor si in baie iar electricienii n-au reusit sa se prinda care-i faza si nu-i amuzant sa bajbai cu lanterna dupa haine sau periuta de dinti; toti muncitorii care ne-au calcat pragul si-au blestemat zilele pentru ca si-au stricat bormasinele si alte scule in pereti; televizorul caraie din cand in cand de zici ca o gasca de pitici betivi bat toba in interiorul lui; toti peretii din casa, fara exceptie, sunt sui si cu denivelari; balconul e in vale; peretele exterior sufrageriei se surpa; parchetul scartaie; usile, desi noi, arata de parca le-am primit de pomana, odata pentru ca 2 dintre ele au fost montate de niste inapti complet aiurea si-odata pentru ca sunt incarcate de glet-amorsa-ciment-uateva'.
As vrea eu sa cred ca astea sunt singurele probleme cu apartamentul asta, dar sunt sigura ca ori am omis din greseala cateva, ori inca nu mi s-au dezvaluit toate.

Desi cred ca n-o sa mai apuc ziua cand renovarea asta va lua sfarsit, daca totusi traiesc pana atunci sigur ma omoara curatenia de dupa.

marți, 11 august 2009

Simptome de la mare


Am fugit la mare weekendul asta.
Duminica cand ne intorceam am descoperit ca ne transformam. Eram imprastiati toti 5 in 2 masini. Economie, da:) O persoana din cealalta masina, nu dau nume ca sa-i protejez identitatea, se caca imprastiat din metru in metru. Sa fii in situatia asta nu-i amuzant, pentru tot restul grupului da:)
Pe mine ma durea-ustura-gadila in gat. Atat de grav ca nu puteam nici sa fumez. Asta ma panica. Ajunsi acasa, cu chiu cu vai, dupa ce am trecut printr-o furtuna cum nu mi-a fost dat sa vad vreodata in cei 27 de ani de existenta, transformarea continua. Gatul meu era sub orice critica, beau-ul incepuse sa stranute, ne curgea nasul si o stare de oboseala ciudata a pus stapanire pe noi. A doua zi, ieri adica, simptomele prezentate mai sus s-au intins spre toate cele 5 persoane, si in plus, la nepotul meu aflat si el la mare cu Chiriloii.

Intrebarea mea e simpla: avem gripa porcina?:) Sau tre' sa ma rezum sa vad litoralul romanesc doar in poze?

vineri, 7 august 2009

Fluturi de vineri

Cica termenul asta de iubire e unul inventat de romantici, de poeti si de muze. Cica nu exista. In realitate exista doar un acord cu propria-ti existenta si o intelegere cu cel care vine sa-ti completeze aceasta existenta iar daca tu poti fi gol si intim cu el iar el la randul lui nu se sperie si alege sa ramana langa tine, atunci se cheama ca ati ales sa va implicati intr-o relatie si ca da, unii numesc asta iubire. De fapt, iubire e atunci cand gasesti o persoana langa care poti fi tu insuti.

Eu ca de obicei sunt pe undeva pe la mijloc in toata povestea asta si cateodata chiar cochetez doar cu una dintre variante;)

Pe scurt, nu cred in iubiri in care iti ascunzi eu-ul; sa nu poti fi tu insuti fix asa cum esti (nu cum vrei sa te vada altii, nu cum ti-ai dori sa fii, nu cum si-ar dori altii sa fii) mi se pare o ingrozitoare si proasta piesa de teatru, care oboseste si-ti mananca din peretii sufletului, subtiindu-i, facandu-i instabili, tematori.
Nu cred in iubiri in care unul (doar) primeste tot si celalalt (doar)da tot, desi sunt de acord ca intr-o relatie unul investeste mai mult, sau se implica mai mult, sau se manifesta mai zgomotos, sau e ori pare mai activ, mai atasat; in concret, asa trebuie sa fie, numai ca o data la cat-timp-o-fi rolurile trebuie sa se inverseze, neaparat, chiar daca pentru scurt timp.
Nu cred in iubiri care mor. Nu. Nu cred ca azi iubesti si maine deziubesti, ca odata terminata relatia, fie ca a fost sau nu alegerea ta, gata-i si iubirea. Daca chiar ai iubit o data, desi isi schimba coordonatele si intinderile, iubirea ramane. Stinsa, abia palpainda, ca un vis, o parere, o amintire ea ramane si ne insoteste in toti anii vietii noastre.
Nu cred (desi o, God!, cat am mai crezut ca asta cred:) intr-o singura iubire. Poate o singura iubire de un fel, o singura iubire de alt fel... Sufletul uman e facut sa se regenereze, totul e sa ai rabdare cu el si sa-l asculti cand spune ca se vindeca, dar are nevoie doar de timp pentru asta.

Nu cred in iubiri fundamental egoiste, in iubiri care te fac sa ucizi sau sa te sinucizi, in iubiri perverse, murdare, hade ori dintre doua fiinte din regnuri diferite:) Nu iubirea te face sa ai un comportament ... deviant, ci alte si alte sentimente, porniri, curiozitati.

Sau poate nu stiu eu nimic:)
___________________________
Si eu zic ca se poate! MJ Tribute