miercuri, 19 noiembrie 2014

4 (ochi se tot miră cât ești de frumoasă)

4-ul ăsta care vine spre noi mă nedumerește la fel ca și 3-ul, 2-ul, 1-ul. Poate chiar mai mult, din moment ce-i cel mai mare dintre ei. Te aștept, băi, Patru, am crezut că o să dureze mai mult până să ne întâlnim, dar trebuie că ești nerăbdător și n-ai mai putut îndura. S-o ții sănătoasă, băiete, s-o ții bine!

Marile bucurii ale sufletului meu de mamă sunt de-o simplitate care greu poate fi ghicită. Cum e aia când sun cu 2 minute înainte să apar pe strada noastră ca ei să se adune de pe unde sunt și din orice-ar face și ta-su s-o ridice la geam și ei împreună să-mi facă din mână când ajung în fața blocului, sufletul meu schelălăie de bucurie ca un câine la care s-a întors stăpânul. Cum a fost aia când am dus-o la prima oră de balet și cum mi s-au înmuiat genunchii de emoții și cum am privit-o iar prin ceața caldă și sălcie cum pășește pe vârfuri, în plie-uri și crăcăne-uri, curioasă și sigură pe ea, într-o lume care e doar a ei. Cum a fost aia când a spus prima oară pe r și cum mă gâdilă în coșul pieptului când o aud rârâindu-se. Cum i-am cântat et si tu n'existais pas și-am învârtit-o în brațe, 106 centimetri de floare rară. Cum stăm îmbrățișate dimineața, incomplet trezite, lipite și siropoase- te iubesc-eu-maaaai-muuuult, sufletul meu de copil care nu a auzit niciodată asta de la părinții lui plânge de bucurie dar asta nu e despre Iris, să nu confundăm:p

E mare, băi, ce ne facem?!, îi spun uneori lu' ta-su. Pe el nu-l sperie viteza cu care crește fetița lui mea, pe mine mă amețește. For real. Știți senzația aia de amețeală din interior, din stomac? O simt mereu când văd că i-au rămas colanții mici, când o văd în afara țarcului familial, vorbind cu copiii, inventând jocuri, alergând cu ei (a, mami, tu stai aici, da?, îmi mai spune, încă, din când în când), când e la grădiniță și nu e cu mine (și-o să fie din ce în ce mai puțin timp cu mine).

Ieri îmi dădea toată lumea peste cap cu greutatea celor 3400 de grame, azi îmi spune că il iubește pe Andrei Ghilea de la grădiniță (ocazie să-l aud pe ta-su cu "dar tu știi cine sunt părinții lui Andrei ăsta și ce-i cu el???"). Inocenților!, ne-ar spune ea, dar se mulțumește doar să râdă.

Cine-i bucuria lu' mami?
Eu sunt.
Și iubirea lu' mami?
Eu sunt.
Și fericirea lu' mami?
Eu sunt.
Îi spun mantra asta de când s-a născut, dinainte de a-mi putea răspunde cumva, de pe vremea când nici nu visam cum e să te strângă de gât cu amândouă mâinile, chiar și înăclăite bine de iaurt, o fetiță, cea mai a ta dintre toate fetițele din lume.

Peste 6 zile o să fac uz de toate cunoștințele mele într-ale matematicii, o să mă concentrez și-o să număr, încet, uimită și recunoscătoare, până la 4. Fetița mea de 4 ani (care-și măsoară în fiecare dimineață mâinile să vadă dacă și cât a mai crescut peste noapte), cunoscută acum și sub numele de Păduchele-de-canapea (din cauza migrării nocturne din patul ei în al nostru), ești minunată din orice unghi te-aș privi! 

Eu sunt Iris Florea, tu ești Mami Florea. True.

marți, 18 noiembrie 2014

Superiubirea (3)

Superiubirea nu e prima iubire, nu e ultima iubire, cea mai iubirea. E iubirea pe care ți-o amintești, în ciuda a toate, mereu. Care merge cu tine oriunde, care nu te lasă, care nu moare, care nu cere, care nu dă din picioare când nu-i convine ceva, care rămâne să trăiască și fără cel care a născut-o în tine, care se întinde ca o membrană protectoare peste inima ta, să nu se autospargă cu bătăile ei, să nu se împrăștie și, mai ales, să nu fugă. Există inimi care se sperie de singurătate și fug din piept.

Ziua aia. Mi-o amintesc mai bine ca pe ieri. După ce am scăpat țigara din mână a început să râdă. Ce câcat râzi așa?, protestez eu, dar simt că-mi înflorește un zâmbet cretin pe moacă și un fluid cald îmi inundă organele, se scurge în tălpi și urcă-n valuri spre creieri, colorându-mi obrajii, chestie oribilă, demascatoare, pe care o detest. Râde și mai tare. E frumos de-ți tremură genunchii, mă gândesc să îl descriu prietenei mele. Îmi scot altă țigară din pachet și cât îmi bag ochii în rucsac, el se așează lângă mine pe bancă. Încep să tremur și nu-mi dau seama dacă e o chestie internă sau absolut vizibilă.

Îmi spune că m-a văzut acum câteva zile pe holurile facultății, înconjurată de un grup de colegi, că râdeam de tremurau ferestrele și că de atunci sunetul râsului meu nu i-a mai dispărut din minte. Mă uit cu neîncredere la el, eu știu că atunci când râd arăt ca o iapă care nechează, dar el e acum serios cum e Dunărea în ceață. Mă gândesc că o să termin țigara și o să plec, momentul e prea ciudat pentru mine, dar el se ridică deodată și pleacă fără să zică nimic. Rămân perplexă și țigara îmi cade dintre degete pentru a doua oară.
Mă uit în direcția în care a plecat el, gol. Gol apăsător și-n stomac. Îmi bag pachetul de țigări în rucsac, îl închid, mă ridic buimacă, hotărâtă să mă duc nicăieri, fac câțiva pași până ceva mă atinge pe umăr. Când mă întorc văd o siluetă masculină care are în loc de cap o găleată (găleată!) roșie plină de stă să pocnească cu crizanteme albe și verzi.

Stă să plouă din ochii mei, dar Vita mă strigă și mă scoate din aria cu precipitații: hai odată, te caută cineva!

joi, 13 noiembrie 2014

7 lecții (întru seninătate)

Free your mind and your ass will follow.

Ce lecții mi-am predat în ultima vreme, de ce am nevoie de ele, de ce sunt nașpa când sunt nașpa și cum aș putea să nu mai fiu, de ce le-am învățat așa târziu, de ce e greu și de ce le trimit sub preșul minții mele pentru ca, cu prima ocazie (care vine, mereu vine), să-mi dau IAR seama care le e utilitatea și câtă nevoie am să mi le însușesc și de ce mă grăbesc acum să le scriu ca să nu le uit:

1. Love yourself (fo' real).
Nu știu câți dintre voi râd sau pufnesc pe nări în fața acestei afirmații și a altora de gen. Dar stop for a minute și întreabă-te dacă te iubești. Cum, crezi că da? Uită-te în oglindă și spune-ți asta cu voce tare. E cam... într-un fel, nu?
Eu mie îmi aparțin cum nimeni și nimic pe lumea asta nu-mi aparține. Ar fi chiar nașpa ca tocmai eu să nu mă iubesc, nu?:p Mă iubesc, na. Mă iubesc necondiționat, cum tre să fie orice iubire, și mă iubesc de tot, până la capăt, de ce n-aș face-o?!
Eu sunt gândurile mele. Eu sunt zâmbetele mele. Eu sunt visele mele. Eu sunt amintirile, speranțele, bucuriile. Și mă iubesc. Eu sunt faptele mele. Eu sunt vorbele mele. Eu sunt țipetele mele. Eu sunt încordările, spumele, nervii, grijile, fricile. Și mă iubesc și așa. Crazy shit:p

2. Stop being un complainer și o drama queen.
Gata, I'm too old for this shit saysnordramaqueenever:)).

3. Dacă nu poți spune ceva bun cuiva, just shut up, scurtează convorbirea, orice, numa să ieși.
E foarte posibil ca, uneori, persoana căreia i te adresezi, poate și involuntar, să nu fie lovită de ele, dar tu, chiar tu, să suferi de pe urma unor vorbe aruncate aiurea, cel mai probabil din propriul coș de gunoi intern, lasă-le, ducă-se sau repară.

4. Nu poți sa ierți? Nu poți să mergi mai departe.
Ni s-au întâmplat, ni se întâmplă și crudul adevăr e că ni se vor mai întâmpla încă, chestii care ne vor răni, supăra, nedreptăți, vom întâlni oameni care ne vor face să ne simțim nașpa, care nu ne vor aprecia, care, șoc și groază, nu ne vor iubi, eh, ce să facem, ne împăcăm cu ideea și aia e.
Am înțeles cum vine aia să ierți pe cineva care te-a rănit și e atât de greu s-o faci doar pentru că e atât de bine când reușești, imagine that.

5. Nu mai aștepta să se întâmple lucruri.
Ori le faci să se întâmple, ori le lași naibii.

6. Dăruiește. 
Asta nu mai are nevoie de nici o adăugire, dar o să spun, totuși, că de unde dai, crește.

7. Tu ești faptele tale.
Eu sunt ceea ce fac, faptele mele mă descriu, mă recomandă. Eu nu sunt totalitatea faptelor mele, la fel cum nu sunt nici totalitatea gândurilor mele, dar ceea ce fac mă reprezintă în lume.

Mâinile sunt făcute să se miște, mintea să zbârnâie, picioarele să meargă, simplu de tot. Dacă mâinile și picioarele stau, nici mintea nu merge cum trebuie, simplu, simplu de tot, dar fucking brilliant în același timp. Să ai o pasiune, să te ții de ea, iar ea să ajungă să se autosusțină, nu e minunat?:p Așa ar trebui să trăim toți, mă:p

Ca un PS: Mi se pare că am descoperit cheia întregii lumi de când m-am mutat pe plantația cu fetru, zburd ca o gazelă prin lanurile cu nasturi colorați, adulmec vântul cald de silicon topit, mă-ntind pe spate cu mâinile sub cap pe covor de ațe și mă gândesc că nu mă gândesc la nimic, că sunt senină și adunată-n capul meu, hai și voi, copii!

miercuri, 5 noiembrie 2014

Superiubirea (2)

Când nu uită să apară, mă ajută, la atelier, o fată. E ciudată, acră și bufnită, dar mi-e dragă cum numai amintirea propriei imagini din liceu îmi mai e. Dacă nu i-aș vedea converșii murdari ițindu-se de sub masa masivă cu rol de birou/planșă de colorat/cort/pernă, ba chiar și pat pentru Vica (eu îi spun Vita) când plouă și-i din cale-afară de deprimată, n-aș ști că e aici pentru că nu face aproape nimic. De ce ar face? Are 16 ani.

Când sunt într-o stare ca cea de azi, bruiată, vorbesc puțin spre deloc, cui îi mai arde de vorbit când creierul turuie-turuie-turuie?! Încep să împrăștii tot de prin cutii și sertare, mă uit insistent la borcanul cu nasturi pe care îi cumpăr ca să îi folosesc și sfârșesc prin a nu fi capabilă s-o fac, încep să tai și nu mai cos, încep să mâzgâlesc și nu prind forma și-apoi mă liniștesc și încep să-mi desenez cu degetele cercuri  concentrice pe frunte și de sub ea se trezesc la viață amintirile.

Vin în valuri. Albastre, cenușii sau doar înspumate se lovesc de malul căprui al ochilor mei. 

- Ești un bou!, și râd cum râd oamenii care nu știu că sunt fericiți.
- Ești un fursec!, și râde cum râd oamenii când sunt fericiți.

Sunt mai degrabă fricoasă decât curajoasă, dar uneori dorința mea de a face un lucru este mult mai mare decât frica și-atunci mă arunc berbecește înainte, cu chiloții fluturând de spaimă, dar cu inima umflată de zel, cu ochii semiînchiși, nările încordate, dinții strânși și buzele întredeschise într-o grimasă care nu păcălește pe nimeni că e zâmbet. Fttttttt, gata, a trecut, am aterizat?! Unde, cât de grav e, nu e, e bine, sigur? Mă ridic, mă scutur, am fața de suricată nedumerită, știu perfect mecla asta și-ncep să număr pagubele. Sunt mereu. Dacă sunt prea multe, îmi pierd concentrarea și mă fac că nu există. Dacă sunt prea puține, ceva e suspect.

Așa a fost ziua aia. Aia. Cea mai lipsită de sens zi, o zi rătăcită de celelalte, o zi pe care nu știu cum s-o numesc altfel decât Ziua 1, adică ziua care l-a adus pe unu' pentru că una eram deja.
Ma spălasem pe cap. Nu mai aveam timp de pierdut aiurea cu uscarea părului așa că mi-am strecurat toate cele 47 de kg într-o rochie neagră cu picățele albe luată cu ceva timp în urmă dintr-un magazin cu haine pentru copii, mi-am băgat picioarele în bocancii cei mai frumoși pe care i-am avut vreodată și-am ieșit din casă, roșcată și zăludă. Trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă într-un parc, dar când am ajuns, nu era nici dracu'. Vântul cald de toamnă dezorientată îmi sălbăticise și mai tare coama, îmi amintesc că atunci când m-am zărit în geamul unei mașini, m-am gândit că acest cap al meu părea el singur o întreagă ființă, cutezătoare și arogantă, iar corpul meu, slujitorii ei spășiți.
M-am așezat pe o bancă și-am început să cotrobăi în rucsac după pachetul de Kent. Îmi aprind o țigară, trag fumul în piept, închid ochii și expir zgomotos. Când am deschis ochii în verdele ochilor lui, am scăpat țigara din mână.