O miercuri în care afară ninge, înăuntru un licurici împletește vise

E miercuri. E a nu știu câta zi de miercuri care te prinde departe de câmpurile muncii. Te-ai întrebat dacă nu cumva au devenit invizibile în timpul în care ai lipsit, poate or fi o nouă generație de câmpuri, accesibile oricui, dar nu ție. Ai avut îndoieli, te-ai îndoit pân' te-ai curbat, de tine, de ei, de toate. Stima de sine ți-a intrat la apă. Te gândești că ești good for nothin', că nu poți, că nu vrei suficient, că nu meriți. Până într-o zi când un licurici cu părul de culoare roșu încâlcit îți spune don't be stupid, tu ești altfel, nu mai bun, nu mai prost, doar altfel.

Bă, urâtule, s-ar putea să ai dreptate. De fapt, nu toți oamenii au aspirații carieristice. Sunt ei veriga slabă? I think not.
M-am tot gândit la asta, la cei care mi-au zis că eu voi ajunge cineva (dar iată că n-am ajuns), la oamenii care au crezut în mine (pe vremea când îmi păsa not de lucrurile astea), la încrederea investită în mine, la visele pe care și le-or fi făcut ai mei cu mine, la dezamăgirea lor, la dezamăgirea mea, la prietenii care sunt acolo și la sufocantul sentiment că tu ai rămas în urmă, la bani, la limite, la griji, la Iris, la exemplul care aș fi putut fi pentru ea (dar nu sunt), la anii care au trecut și la alte lucruri de genul ăsta care-ți trag de colțurile gurii în jos, îți încurcă mințile și-ți sapă în piele. Te încurcă părerile celorlalți despre tine, te încurcă presiunea socială, te încurcă perspectiva sărăciei și-a nevoilor primare nesatisfăcute.
În ziua în care am înțeles că nu am o carieră, dar că nici nu mi-am dorit-o, un val de ușurare m-a izbit în freză. Aha. Nu am, chiar nu am aspirații de genul ăsta. Nu-mi doresc o carieră, nici nu cred că sunt echipată pentru asta. Sigur, nu-mi doresc nici să mor de foame dimpreună cu tot neamul meu, dar să urc treaptă după treaptă până la un nivel satisfăcător sau până unde mă duce vântul ambiției și-al norocului, nu e de mine. Poate e din cauză că am un neuron în minus, poate e din cauză că mă plictisesc repede și mă nefericesc rapid schemele astea, poate nu mi-am găsit vocația, poate-s cu capul în nori și de la altitudinea aia văd totul în ceață, poate îmi scapă imaginea de ansamblu, poate greșesc punând prezentul pe primul loc și mă încăpățânez aiurea să uit că există și viitorul, pentru că eu vreau să trăiesc acum, să fiu acum, să am acum. Nu sunt un looser social, sunt un om care-și dorește să trăiască liber, să muncească liber, fără țarcuri sau în țarcuri suficient de mari încât să nu le vezi împrejumuirile:p, adică fix acel job mic care să-ți asigure una, alta, dar care să nu-ți fure din viață.

Acestea fiind spuse, mai adaug că mă opun universului, calului, prafului stelar, ghionoaiei și cine-o mai fi guvernând perioada asta. Mă opun letargiei, mă opun depresiilor, mă opun mucilor și tuselor nesfârșite. De fapt, nu că mă opun universului, dar îi spun, pe șleau, că altfel nu merge, mai du-te, mai lasă-mă, mai uită-te goddamnit și-n borcanele cu goodies și-aruncă așa, în silă, și-ncoa! Hai c-ai fost amuzant, dar mai mult nu, buh-bye now!

P.S.: Și Roxana caută un job. Un angajator sigur o caută pe ea, hai să-i ajutăm să se întâlnească:p

Me, myself and I (1)

Am o babă în bloc care îmi tot aduce hainele ei vechi, de pe la 1800 or so, pe motiv că ea s-a îngrășat și nu-i mai vin, păcat de ele să nu le poarte cineva, că tare mai sunt bune, dar oribile :))

Nu întrețin și nu încurajez genul ăsta de apucături, nu sunt prietenoasa blocului sau ceva, pur și simplu, din când în când, habar n-am de ce, femeia asta ne bate încet la ușă și cu vocea ei mică, de miloagă convinsă că ne face o mare bucurie, ne pune pleașca în brațe și pleacă senină spre casa ei aflată în diagonală cu a noastră. În urma ei, eu sau beau-ul, în funcție de cine a fost ghinionistul în ziua aia, sau chiar amândoi odată, rămânem proști, cu o expresie de silă înlocuită rapid de una dementă, de râs. Și dă-i și râzi. Ahahaha, ce cojoc ți-ai tras, nebunule! Ahahaha, ce fustă ai tu, nebuno!

Într-una din zilele astea norocoase, de un sacou oribil, văd că era prinsă o broșă, I loooove broșele (nu le port niciodată, dar ce, tot true love e:p) și-atunci mi-au sclipit ochii și emisfera mea, cea responsabilă cu sehașurile, a început să pâlpâie: cine știeeeee ce-o mai avea baba asta, daaaaaaacăăă are bijuteriii vechi (aici deja au început să piuie toate alarmele, iubesc, iubesc bijuteriile vechi), dacă are pălării, bonete, fuste, poșete vechi, dar ultra-mega cool, ce mă fac, ce măăă faaac? Oh, god will help me, dacă e ceva în casa aia ce tre să ajungă la mine, va găsi sigur o cale! :D

Povestea de mai sus merge la fix ca preambul pentru ceea ce numesc eu evoluție (și dacă tre să poarte un nume, să-i zicem) vestimentară. Și în ultimul timp, deși poate nu e atât de vizibil pentru multă lume, urc niște trepte pe această scară. Iar pentru că, de fapt, toate sunt legate de toate, evoluția asta se ține de mână cu dezvoltarea personală, cu știu-cine-sunt, așa cum mă vezi, mă văd. Dar, oh, nu vrem să intrăm în păienjenișul ăsta, așa mai bine cotim elegant la dreapta. Iată la ce mă refer, pentru mine evoluție e:
- să porți fuste. chiar și tutu skirt (sigur, nu din alea de poartă toddlerițele).
- să refuzi să mai cumperi încălțăminte ieftină, de calitate îndoielnică.
- realitatea e că ai degeaba 30 de poșete, dacă sunt ieftine. se vede, you know (prin ieftine nu mă refer la faptul că sunt cumpărate dintr-un sh:p).
- ciorapii (adică șosete. se zice ciorapi și la dresuri?!:p) lungi, peste genunchi, texturați, din lână, sunt cool.
- hainele trebuie să fie mărimea ta. nu aproape, nu pe lângă, nu cât de cât (acum, na, dacă vrei cu orice preț să îmbraci cu pulover lung XL, deși tu ești M, pentru că îl simți so you, please do, mai știu eu pe cineva).
- o geacă scurtă de piele și una de blug tre să aibă toooată lumea. lucrez la asta.
- culori. let there be colours.
- rochiile reprezintă latura mea ... sensibilă. cred că am fugit atâția ani de ele, pentru că fugeam de această latură:p

Îmi plac hainele. Cre că înțeleg limbajul lor, trebuie să am doar curajul să le ascult. Mă simt vie, reală, importantă, minunată, de fiecare dată când mă las pradă unei combinații... mai puțin boring. Cred că atunci sunt eu, the real me, aia mișto:p Concluzia mea, și asta e pe făcute, nu doar pe vorbite, e că pentru fiecare lucru ieftin pe care ni-l cumpărăm (și I mean ieftin, nu care costă puțin), ne scădem din valoare (nu, nu-i nimic superficial în asta). Știu, sună nasol, dar asta e realitatea, acum ce facem, ne câcam în ea sau o luăm de braț și-i spunem mai zi?!:p Ziceam că pe făcute. Da, păi, am aruncat/donat încălțăminte, haine și poșete care nu se regăseau pe lista cu permise, așa cum simt/știu acum. Chiar dacă nu erau purtate (sau poate cu atât mai mult), chiar dacă arătau bine (dacă nu-mi mai aminteam anul când le-am purtat ultima oară, însemna că trebuia să ne despărțim) și voi continua să fac asta până când voi avea o garderobă curată, nu ticsită, cu haine din povești diferite, care nu se înghit unele pe altele. În modă (și accept faptul că, în ceea ce mă privește, poate fi mult spus modă) funcționez după instincte, ele sunt bune, io stric tot:p

Asta e prima postare din cele câte vor urma unde eu, EU, sunt luată în vizor, analizată, curățată, cârpită, aerisită, I need that! Hai că într-o zi, când voi ajunge acolo unde acum doar cu mintea hălăduiesc, o să vă arăt și vouă imagini doveditoare!