luni, 20 decembrie 2010

Retrospectiva de iarnă

Iac-așa, de la Ionuca, o ultimă leapșă:
- în 2010, după cum bine știți,  am fost aproape tot timpul însărcinată
- urmare a acestui fapt, în aprilie m-am lăsat de fumat
- tot în aprilie, de ziua mea, ateriza pe capul nostru o bucată ochioasă și loloasă
- în iunie sărbătoream un an de căsătorie bântuind prin Sighișoara
- în iulie aflam sigur că Iris e Iris, nu Vlad:)
- la sfârșitul verii mergeam la mare unde-mi etalam imensa-mi burtă
- în septembrie spuneam adio unei persoane care nu avea ce căuta în viața mea și decideam să fac blogul un pic privat și-așa a rămas
- în octombrie, grație Irinei, aflam că în sfârșit vin Bonjovicii la mine, ceea ce m-a bucurat nespus
- cel mai tare, însă, mi se pare faptul că am supraviețuit operației de cezariană și, mai ales, celor 4 nopți petrecute în lagăr spital. Nimic nu mă mai poate ucide acum:)
- apoi, mare minune, am descoperit că păpușile adevărate miros a lapte și a cald, că atunci când zâmbesc topesc totul în tine și că mă uit în ochii ei ca în fântâna adevărului și a fericirii pentru că nimic nu mi se pare mai important, mai frumos și mai al meu:)

Pe 2011 îl aștept aproape cu bagajele la ușă pentru că în afară de sănătate pentru noi, voi și tot neamul nostru, nu-mi doresc altceva decât să umblu mult, să pierd vremea prin București și să cunosc niște feti, iar prin vară s-o tulim într-o primă vacanță-n 3 în Barcelona.
Vă invit pe toți să faceți leapșa asta, dacă nu pe bloguri, atunci măcar în gând și vă doresc zile frumoase și liniștite de sărbători!

marți, 14 decembrie 2010

19 zile de iriseală

Iris e în continuare cea mai frumoasă și cea mai a mea. În primele zile (mai ales în spital) treceau minutele/orele în care dormea ea fără ca eu să închid un ochi pentru că nu mă puteam opri din holbat. Mă uitam și mă minunam că e. Că punctul din burtă are acum mâini și picioare, că zâmbește și se întinde. Mă distrez cu ea, mă face fericită fiecare zâmbet al ei și am norocul să fie un copil liniștit.

Nu e ușor. Nu încetezi dintr-odată să mai fii ce erai înainte și nu te invadează subit și definitiv valuri calde de mămiceală, făcând din bestia egoistă care erai înainte o mamă dedicată, bună de dat exemplu. Nu încetezi să-ți mai dorești ore de somn nefragmentate și poate-ai vrea să ieși sau doar să zaci în brațele unui beau, să faci orice-ți trece prin cap fără să te țină ceva. Nu se mai poate. Toate astea, așa cum erau, sunt pierdute definitiv. Par niște pierderi masive. Și sunt, au importanța lor. Dar când mă uit la ea, orice altceva începe să pălească.

Eu am avut mari restanțe la somn, eram atât de obosită că nici nu-mi mai dădeam seama că sunt, mergeam pe pilot automat și mi se părea că aia sunt eu, că așa am fost mereu. Abia când am fost la pediatru cu ea mi-am dat seama după insistențele și repetițiile doctoriței că e cazul să dorm și eu când doarme ea și, lucru de care  parcă uitasem, să mănânc conștiincios, că laptele ăla nu vine singur, din cer. La câteva zile de la întoarcerea din spital m-am cântărit, aveam cu 12 kg mai puțin, ceea ce mi s-a părut încântător:)

duminică, 12 decembrie 2010

O părere mică, subiectivă, asumată

Pe mine să mă lăsați să clocotesc în răutatea și-n lipsa mea de înțelegere. Lăsați-mă să fiu eu dobitoaca aia care nu vede cum stau lucrurile de fapt. Și lăsați-mă să spun că n-am nici un fel de compătimire pentru personalul medical. Acum cu atât mai puțin, după experiența nașterii într-un spital de stat din România. Realitatea e că mă doare-n cur dacă și-au luat sau nu salariile, dacă le sunt sau nu suficiente, dacă și cât de des fac grevă, dacă își permit să plece în concedii sau dacă mor de foame, ei și neamul lor. Mă lasă rece. Pentru că nu merită. Pentru că jupoaie pacienții. Pentru că te tratează cu curu', cu ciudă, cu scârbă. Pentru că dacă nu ai venit de acasă cu sacoșica cu seringi, calmante, chestii, nu exiști. Pentru că le dai bani ca să le cumperi omenia și ei tot jigodii sunt. Pentru că se plâng că nu au bani, dar nu fac nimic dacă nu le dai, și tu le dai, și le dă și ăla și celălalt și ei tot se plâng, deși seara își golesc buzunarele de bancnote. Pentru că nu i-a trimis nimeni forțat prin spitale să presteze în folosul comunității. Pentru că bagă la înaintare dăruirea și dragostea lor pură și imensă pentru copii (exemplu clar și recent) dar îi uită o noapte întreagă în saloane. Pentru sentimentul de atotputerniceală care-i învăluie pe toți, de la infirmiere la anesteziști, toți se cred prea importanți, prea grei, prea șmecheri, prea tari ca să se coboare la rangul de om....

marți, 7 decembrie 2010

Cum se naste o floare

Nu stiu cum sa incep povestea asta. Nu stiu daca sa incerc sa ma detasez de ea si sa prezint totul la rece sau, dimpotriva, intim si direct, asa cum am trait-o. Hai sa vedem ce iese.

Joi. Dupa o noapte fara ganduri, ne trezim (de tot) pe la 6 dimineata (eu de pe la 4.30, pentru ca Iris isi manifesta entuziasmul foarte clar prin impunsaturi ferme in coaste, stomac si ce mai gasea prin jur), cautam juma de ora biletul de internare, cand ne hotaram sa plecam fara el, il gaseste beau-ul undeva pe jos. Pe la 7 iesim din casa. Imi era frig sau tremurau emotiile-n mine? Nu mai stiu. In fata spitalului mi s-a pus un nod cat o piatra de moara in gat. Ne-am ratacit pe holurile spitalului. Ma gandeam sa ma intorc acasa, sa m-apuc sa inventez metode care sa nu ma puna pe mine si-un spital judetean in aceeasi propozitie. Aerul era cald, in rest totul glacial. Ne indruma cineva catre Internari. Nu l-au lasat pe beau sa intre. In mine plangeam suvoaie. O acritura de femeie (infirmiera, femeie de serviciu sau dracu' gol) imi spune sa ma schimb, sa imi pun camasa aia a lor (in dungi colorate, ca de clovn, despicata si rupta) si-am avut senzatia ca am incetat sa fiu femeie, sa fiu om, eram doar un corp umblator, manevrat de un papusar nevrotic.
Asa echipata, insotita de beau si de femeia aia care-mi behaia la ureche sa-i punem numele Ecaterina (era sf. Ecaterina pe 25) furandu-mi ultimele minute cu beau-ul, urcam cu liftul pana la etajul 1 (sau 2?) la Blocul de Nasteri. In mine plangeam suvoaie cand l-am lasat pe beau la usa. Aici m-am simtit mai animal decat isi poate cineva imagina. Am avut dreptate sa ma tem de actiunile premergatoare operatiei, ele, nu operatia, nu durerile, au facut din experienta asta una cu brrrr in fata. Am stat intr-o sala pe unul din paturile cu cearsafurile patate pana la 10.38 cand m-am ridicat sa ma indrept spre sala de operatie, nu inainte de a-i mai da un bip beau-lui. Pana atunci mi-am umplut timpul cu bocitul, nu mai plangeam in mine suvoaie, plangeam de-a binelea, ca de sfarsit de lume si de mine. La capul patului aveam geanta cu ce credeam eu ca am nevoie si, desigur, traista cu cele trebuincioase operatiei: seringi, fire de sutura, comprese, pansamente, leucoplast, manusi si nu mai stiu ce rahaturi inscrise pe lista data de doctorita. Daca nu le-as fi avut, rapanoasele alea de asistente m-ar fi coborat la rangul de euglena, asa frumos am vazut eu ca stiu sa se poarte.
In sala de operatie, lume multa, agitatie. Tineam niste bani intr-o mana pe care mi se sugerase sa ii dau anestezistului. Am facut-o si pe-asta. Mi-a fost scarba de mine, dar am facut-o. Acul prin care curgea licoarea magica care urma sa ma rupa in 2 jumatati, una care ramane sa simta si alta care se duce sa doarma, a fost aproape de nesimtit si m-am simtit usurata cand m-au intins pe masa. In scurt timp s-a facut cald de la mijloc in jos si inainte ca anestezia sa se instaleze complet am stiut (stiut, nu simtit) cand bisturiul mi-a atins pielea.
La 10.55 auzeam primul oracait. Din secunda aia si pana la sfarsitul operatiei am plans in continuu. Dupa, doctorita mi-a spus ca am emotionat-o foarte tare. Iris a luat de la mine gropita din barbie si ... sexul:) Restul, nobody knows. Nu stiu ce-as putea sa spun despre clipa cand mi-au aratat-o, e atat de a mea clipa asta incat simt ca mi-as bate joc de ea daca as incerca o descriere. Au asezat-o langa obrazul meu, era calda, moale, alba, pufoasa si cu gura mare:) Apoi, i-au aratat-o si beau-lui. Desi nu i-am vazut reactia, stiu sigur ce era in sufletul lui.
Operatia s-a terminat dupa mai putin de o ora. In timpul ei le auzeam pe doctorite si pe asistente vorbind despre salarii si bonusuri, din cand in cand cineva ma mangaia pe frunte, imi mai punea masca cu oxigen si-mi spunea sa nu mai plang (ma gandeam ca ar fi chiar o idee buna sa ma opresc pentru ca toate lacrimile mi se scurgeau in urechi si nu era placut, dar cum ma baga cineva in seama, cum incepeam mai tare...). La sfarsit am avut senzatia ca picioarele mele sunt desprinse de mine si ca asa, independente, se duc in lumea lor, ceea ce mi-a provocat o ameteala si-o greata tare neplacute.
Am fost transportata la Terapie Intensiva, o camera cu 4 paturi, unul dintre ele ocupat de o amica care fusese operata cu o ora inaintea mea (da, mare coincidenta sa ne nimerim amandoua). Aici urma sa-mi petrec restul de zi si toata noaptea. Dupa vreo ora cred l-au lasat pe beau sa vina sa ma vada. Abia ma potolisem cu plansul, era numa' bun sa incep iar. Mai ales ca ma simteam chiar incurajata de lacrimile lui:) Asta a fost un moment ... din ala, de pastrat, de netransmis, fierbinte si viu si foarte al nostru.
Cand a inceput sa se destrame minunea cu anestezia au inceput si durerile. Dureri, usturimi, arsuri. Calmante care le calmau si calmante care parca le inteteau. N-am reusit sa dorm deloc. Eram atat de obosita, de coplesita si de usurata ca am scapat ca nu puteam dormi. Mi s-au bagat 2 somnifere (diazepam) in perfuzie la un moment dat. Nimic. Ma straduiam sa ma misc, sa ma intorc de pe o parte pe alta, dar mai degraba mi-as fi tras o ranga in gura decat sa mai incerc iar si iar asta. Intr-un final, pe la 3, am reusit sa adorm vreo ora jumate. M-am trezit in urletele unei femei care nastea normal si m-am chircit in mine de durere auzind-o. Si-am tot auzit-o cateva ore bune.

Vineri. A inceput prost. La prima ora urma sa fim mutate in saloanele unde ne asteptau deja bestiile urlatoare. Pentru asta noi trebuia, ajutate, sa ne ridicam din pat, sa stam un pic la marginea patului pana se limpezeste imaginea, dupa care sa ne ridicam usor si sa ne instalam in carucior. Toata operatiunea asta se facea intr-o ordine, nu asa, orisicum. Amica mea, fiind prima operata, urma sa plece prima. Apoi eu si celelalte 2. Cand mi-a venit randul, doar pe jumatate ridicata, m-am prabusit alb-vanata inapoi pe perna cu ameteala-greata-durere de cap imensa. Imi cazuse tensiunea. Mi-au pus iar perfuzia. L-am sunat pe beau sa-mi aduca o cafea, pentru ca da, ma, in tot spitalul nu exista un strop si pentru mine, trebuia neaparat sa-mi fie adusa. Dupa cateva guri incepeam sa ma simt mai bine, dupa ce ma apucase disperarea ca toate au putut sa se ridice din prima, numai eu nu, ce ma fac, daca, daca si daca... A doua incercare a fost cu noroc, cu chinurile de rigoare am reusit si eu sa ajung in salonul unde ma astepta bestiuta.
Aici, din cand in cand, destul de des, veneau asistente sa ne intrebe cum ne simtim, daca avem nevoie de vreun calmant sau altceva, daca pot face ceva pentru noi, noi, mamele, si nici una care sa ii vada pe copii sau care sa ne dea un manual cu instructiuni de folosire, alaptare, adormire si linistire a bebeloilor. Asta in conditiile in care spitalul asta era declarat prieten al copilului. Prietenul pulii, daca e sa ma intrebati pe mine, din moment ce atitudinea era una de ignorare, de nepasare. N-a venit nimeni sa ne invete cum se alapteaza, cum se schimba sau cum se infasa un copil in carpele alea odioase. Fiecare s-a descurcat cum a putut, sperand ca face ceea ce trebuie. In parte, ne-am descurcat, dar toate am platit pentru asta.
Ziua s-a scurs tinand aproape non-stop in brate o bucatica din mine, din noi. Mi-era drag sa ma uit la ea, iar ea imi zambea asa misto ca nu mai contau durerile care ma faceau sa ma tarai prin camera ca o baba handicapata. Eram vecina de salon cu o Jenica si o Gafina. Trimiteam sms-uri si mms-uri. Si, desigur, imi venea sa plang de cate ori il vedeam pe beau. Dincolo de durerile astea insa nu mai era nimic. Nici o depresie, nici un gand negru.
Noaptea, dupa ce am adormit-o si-am asezat-o in patutul ei, l-am tras langa patul meu hotarata sa dorm si eu putin. Abia am reusit o ora. Ea era linistita, isi vedea de somnul ei, iar eu auzeam de fiecare data cand ridica o manuta, cand clipea, cand respira si somnul meu se speria de-atata liniste si bine.

Sambata. Of. Zilele astea parca au fost toate ca una. Una lunga si urata. Sambata oboseala a inceput sa isi spuna cuvantul. Eram surmenata si nu aveam ce sa fac ca sa nu mai fiu. In plus, traiam pe propria-mi piele incantarea de a alapta. Eram incantata pana la sange si le blestemam pe asistentele astea atat de prietene cu copilul, ca l-ar fi lasat sa moara de foame, decat sa ne dea dracu' niste lapte praf, pe care de altfel, il si cumparasem.

Duminica. Apogeul. Am facut ce-am facut si-am avut o cadere nervoasa. Dupa ce dormisem vreo 8 ore in 3 zile, dupa ce m-am lovit de atitudinea seaca a asistentelor si refuzul pediatrei de a-i da lapte praf (die, bitch!), dupa reprize de plans imposibil de controlat, care faceau taieturile operatiei sa usture ca dracu', m-a calmat doar gandul ca a doua zi, luni, as putea ajunge acasa. Asta a facut atat de bine psihicului meu ca in noaptea aia am reusit si eu sa dorm vreo 3 ore.

Luni. Nici ma-sa cand a nascut-o n-a asteptat-o cu atata nerabdare pe doctorita, cum o asteptam eu:) Desi mi se spusese ca ea face parte din categoria doctorilor care externeaza dupa 5 zile de la operatie, eu eram dispusa sa fac orice (orice!) sa plec atunci acasa. Inca o noapte in spital si-as fi innebunit sigur. N-a fost cazul sa ma dau de 3 ori peste cap. Totul era ok cu operatia, ma trimitea acasa. Eu si restul chiriaselor de pe palier plecam acasa. Eram ca un card de gaste pregatite de migrare, asa mergeam pe holuri si pe scari.
N-am mai avut chef sa ma schimb, asa ca am plecat din spital ca o nebuna scapata de la azil, in halat, pijamale si papuci de casa, dar cu un buchet de trandafiri in mana:) Era o zi superba, ca de primavara si eu ma simteam renascuta. Azi doar oja de la picioare e aceeasi. In rest, totul e schimbat si nimic in rau.

Concluzii. Eu am fost proasta. Nu m-am pregatit cum trebuie pentru nastere. Chiar daca in cazul meu a nascut doctorita:) Se putea sa fie si bine, se putea sa stau in rezerva (nu-mi dadeam seama cat de important e sa stai in niste conditii decente fara sa te oracaie la cap inca 3 bebelusi), se putea sa gasesc pe cineva in interiorul spitalului care sa imparta in numele meu bani in stanga si-n dreapta scutindu-ma pe mine de multe neplaceri. Acum, asta e, o sa am ce sfaturi sa dau cui o fi interesat. N-as mai trece pentru nimic in lume prin asa ceva, si uite ca am ajuns sa spun ca nu cezariana in sine e de speriat, dimpotriva, ora aia e chiar misto comparativ cu ce e inaintea si inapoia ei:)

miercuri, 1 decembrie 2010

Floarea mea de iris

O floare de 3.400 gr si 49 cm, cu ochi migdalati (desi mai mult inchisi acum), frumoasa foooooc si cuminte cum nu mi-as fi imaginat vreodata.

Eu sunt ok acum (luni am fost externata), desi, va spun (si-o sa va spun pe bune si detaliat la un moment dat) toata experienta asta... oh, daca n-ar trebui povestit (si subliniez, trebuie povestit) as vrea sa nu mi-o mai amintesc niciodata, cel putin parti din ea.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Ultimele gânduri din burtă

Mă uit în oglindă și-ncerc să mă obișnuiesc cu gândul că cineva o să îmi spună mamă. 
Sunt la câteva ore distanță de o întâlnire care o să-mi schimbe definitiv viața. 
Oare n-o să mi se oprească inima când o să o văd pentru prima oară? 
Am un ghem mare și cald în coșul pieptului când mă gândesc la ziua de mâine. 
25 noiembrie. O lună până la Crăciun. Sună bine 25. 
Încep să mi se răcească picioarele, revin la temperatura dinainte de sarcină. Cu toate astea, de la burtă în sus ard în flăcări.
Nu pot să nu-mi înfoi sufletul de nerăbdare când mă gândesc că o să scap de burta asta așa greu de manevrat și de usturimile de pe suprafața ei.
Sper să nu plâng (și) mâine.
A trecut repede timpul, foarte repede se duc 9 luni (aproape 9, în cazul nostru).
O să-i văd fața. Cât o fi din mine, cât din el? Sănătoasă să fie, nimic nu-i mai important. 
Maică-mea o să mă vadă în spital, ratează momentul de a-și fi văzut mezina cu burtă, pentru că ea vine vineri, ce ironie, ce noroc! 
O să mă dau cu ojă roșie la picioare, bine, o să mă dea beau-ul.
E ciudat, nu mă văd dincolo de ziua de mâine.
Am picioarele reci și ochii umezi.
See you on the other side.

marți, 23 noiembrie 2010

The day after tomorrow

... the day when 2 becomes 3.

Îmi tremură degetele și lacrimile în colțurile ochilor. Mă dusesem la doctor să aflu dacă ne internăm luni, marți sau miercuri și-n loc de asta aud da, deci nu mâine, poimâine. Sunt blocată. Deci da, Iris, ne vedem jooooi. Oh, my God!

luni, 22 noiembrie 2010

Aș vrea

... să merg cu trenul. Să tot fie vreo 5 ani de când m-am urcat ultima oară-ntr-unul. Da, mă duceam pentru prima oară la mare cu beau-ul. Vacanța asta a rămas în memoria noatră ca fiind una atât de nasoală că ne umflă și râsul amintindu-ne.

Dar acum, mă uitam în gol pe geam (între timp s-a și întunecat) și m-a apucat un dor de ducă, undeva departe, nu undeva anume, vreau să adorm în huruitul ăla (mai huruie trenurile, nu?), vreau (deși nu se mai poate) să fumez o țigară pe hol, la geam, să urmăresc copacii, dealurile și vacile, să răsară și să apună soarele la geamul compartimentului meu, să întind pe măsuța aia mică 2 sendvișuri cu orice și salată verde, să deschid o carte sau un album de poze vechi, să râd de cât de inspirate mi se par rândurile sau cât de aiurite fețele, să mă prefac că dorm când vine controlorul (sau cum îi zice), să cobor într-o gară să-mi iau o revistă și să-mi tremure inima de teama că o să plece trenul fără mine și, dacă tot visez cu ochii deschiși ... cușeta să fie matrimonială.

Îmi place să plec la drum cu mașina și-n mod clar îmi place să zbor, dar trenul ... are așa un aer nostalgic de vremuri în care nu se putea altfel, de vacanțe la mare sau la munte... și azi îmi trec prin fața ochilor
- imagini cu mine pe la 15 ani fumând prima țigară la Bușteni, era Kim și eram sigură că n-o să mai fumez niciodată, mă iubea un băiat mișto pe care îl iubeau 2 colege, eu nu, și care-mi cumpăra mie gogoși și lor nu, eram atât de inocentă (sau proastă, merge și-așa:) că mi se părea grozăvia de pe lume să beau martini la o masă dintr-un bar, ca oamenii mari.
- imagini cu mine la o vârstă nedefinit de mică, mă ținea în brațe sau de mână maică-mea, mă uitam pe geam, era iarnă, frig și-n apropierea unei gări era o apă înghețată pe care cineva scrijelise (cu patinele?!) un cuvânt care a răsunat în tăcerea de pe hol ca un clopoțel, când am început, încet, pe bâjbâite, să citesc: p... u... l... și un a astupat de mâna maică-mii. Mult timp n-am înțeles de ce nu m-a lăudat nimeni c-am citit un cuvânt întreg.
- imagini cu mine și cei mai ochi verzi (duși pentru prima oară la mare în anul ăla) pe la 18 ani, mergeam la Neptun ca să descopăr că cel pe care îl iubeam de-mi plesneau ochii-n cap, mă înlocuise, la o zi după ce-mi spusese că-i nașpa rău că nu pot merge cu el la banchetul de sfârșit de liceu, cu una mai creață sau mai blondă sau mai la-ndemână, nu mai știu cum a fost exact. Deși a fost un dus și-un venit rapid, ziua aia a fost mai plină decât un concediu întreg și n-am uitat nici acum fețele celor 2 spectatori din gara din Constanța, care se uitau și ne făceau tot felul de semne și invitații, iar noi le-am răspuns cu un sărut improvizat (era mare distanța ca să vadă ei cât de greu ne era să nu râdem cu toți dinții) și ne rugam să plece dracu' trenu' mai repede ca să nu urce ăia peste noi.
- imagini cu mine și altă zăludă cărând 2 genți imense plus 2 rucsacuri pentru 4-5 zile de Costinești:) Asta e încă o vacanță care-mi confirmă faptul că am noroc și întâlnesc oameni frumoși. Sau poate doar așa era atunci, pe la 20 de ani.
- imagini cu mine, beau-ul (asta a fost prima noastră vacanță) și o gașcă, mergeam la Predeal de Crăciun, ne dădeam cu sania și-mi pocnea curu' la fiecare căzătură, beam vin fiert cu mere și portocale la cota nu-știu-care și ne hlizeam la capetele de animale împăiate de pe pereți...

Hai că mă trezesc, cineva trebuie să spele vasele! Looooliiiii? :)

Google, my buddy (2)

Am zis că nu mai fac asta niciodată. M-ați crezut? Oricum, pentru voi o fac, eu m-am amuzat destul. Iată, așadar, minunatele aterizări pe blogul meu, de pe vremea când putea ateriza aici oricine.



Și-o declarație pentru toți sado-masochiștii:  Eu nu învăţ niciodată. Îmi place să muşc! Sunt soi rău.

Fără categorie, da' cu multă sensibilitate: Da-mi mie fata shih-tzu iese de-o ciorba, ghicesti daca ma mai iubeste?, am visat ca am pupat o balena, ce pot sa gatesc din carne de porc pula taiate felii de friptura, cum sa-mi invat copilul s-a scrie (O, nu, please don't! Ce-ai putea să-l înveți tu? Punerea cratimei în mijlocul curului?)

miercuri, 17 noiembrie 2010

Numărăm invers

Cum a fost ultima perioadă? Păi am avut de toate, mai puțin depresiile alea (mult spus depresii, deși știu că atunci când e vorba de exagerat, nimeni nu-i mai priceput ca mine:) care vă plac vouă mult (și mie mai ceva).
A fost o perioadă a contradicțiilor. Cu cât burta se umfla mai tare, cu atât creștea cheful meu de a mă plimba de dimineață până seară. Pentru că nu mă mai satur, într-o zi am luat la rând toate farmaciile din oraș în căutare de anumite produse, de am crezut că o să văd cruci verzi în fața ochilor pentru tot restul vieții. Nici nu mai pomenesc că a doua zi nu mă puteam da jos din pat din cauza durerilor de spate și picioare, că mă scuipați în ochi pentru inconștiență. 
Apoi a venit perioada foarte enervantă în care eu eram în călduri. Beau-ul se învelea noaptea cu pilota până-n gât, io-mi fluturam șuncile prin răcoarea de dincolo de pilotă. Transpiram și-nnebuneam de cald mai ceva ca vara, m-aș fi tăvălit pe gresie în curu' gol numai să scap. Din fericire, am depășit momentul. După, a venit perioada în care eu muream de sete și toată apa Dunării nu părea că mă poate sătura. Încă n-am depășit momentul ăsta.

Acum, liniștită cu decizia mea în legătură cu nașterea, aștept să treacă timpul, să scap de dureri (ca să dau de altele, dar măcar schimbăm registrul), să nu mai obosesc după primul pas, să nu mai simt greutatea burții mele imense și, desigur, să văd dacă moaca domnișoarei Iris coincide cu cea din vise. Că tot pomenesc de ea, copchila asta parcă nu doarme deloc. Azi-noapte sigur n-a dormit, era prea ocupată cu rostogolitul pe toate părțile, nici măcar mâna lu' ta-su nu mai avea efect. Sugar, calm down, mai avem 6 zile și scăpăm de zodia scorpionului și de ziua de naștere a unei persoane cu care n-ai vrea s-o împarți pe a ta (nu de alta, dar meriți una doar a ta:). Apoi, eu sigur voi fi acolo să te întâmpin, ca să mă recunoști, eu o să fiu aia amețită, întinsă pe masa aia, care râde ca proasta și tremură când te ia în brațe pentru prima oară.

marți, 16 noiembrie 2010

Judecător (și judecat)

Când am citit postarea asta, m-am gândit, așa cum am și comentat, că toți suntem judecători și mă tem că nu-i așa simplu să nu mai fim. Nu știu dacă ne naștem cu abilitatea asta sau dacă începem să o deprindem de la (cine altcineva, dacă nu) proprii părinți. Nu sunt ei primii care ne judecă, pe noi sau pe prietenii noștri? Poate fi numită judecata părinților ca fiind altceva? Poate. Dar e același lucru cu ceea ce vom ajunge să facem mai târziu. Deși Dreaming Jewel descrie situații care nu pot decât să mă dezguste (dar care îți oferă cel puțin posibilitatea să închizi tv-ul, radio-ul, fereastra, orice sursă poluantă), eu m-am orientat către ceea ce e mai aproape de noi, mai intim, și nu știu de ce mă văd oscilând între a crede că e mai potrivit/mai ușor/mai la îndemână/mai permis să faci asta cu apropiații tăi sau, dimpotrivă, complet aiurea să-ți judeci aproapele ăsta. 
Așa cum cred că există persoane scârboase, demente cărora le place să scurme în morminte, să spurce, să anuleze dumnezei, să arunce cu otravă și rahat în alții, la fel cred că există și persoane care cer (și merită) să fie judecate, de asta spun că uneori am senzația că împart vina de a judeca fix cu victima judecății mele. Prietenele mele sunt un bun exemplu în acest sens. Meritau să fie judecate, la fel cum meritau să le trântesc ciocănelul sentinței fix în moalele capului. Dar ar fi trebuit să nu-mi bat capul cu așa ceva, să nu încerc să explic cuiva care nu înțelege elementarul, să nu încerc să schimb ceva ce (după toate criteriile) se-arăta greșit, să nu impun valori și principii care nu aveau terenul propice să prindă rădăcini, nu era treaba mea, nu eram în misiune, chiar și cerute sfaturile mele ajungeau să iasă pe cur dupa ce intrau (cu greu) pe-o ureche. Câteodată pierderea judecătorului e mai mare decât a victimei, pentru că, de vreme ce victima nu înțelege ce i se impută, rămâne greutatea de a fi înțeles o situație doar în cârca judecătorului. Și, în final, cum e, îi judecăm cu predilecție pe cei care sunt altfel decât noi sau pe cei care ne seamănă?

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Eu știu

Știi cum e să te doară oase-tendoane-piele, să te usture ochii, să te târâi în pat, să găsești nu poziția perfectă, nu există în ultima perioadă a sarcinii, ci măcar pe cea care să te-ajute s-adormi un pic și când în final te cufunzi în stare onirică  să-ți dai seama 
1. că te trezești pentru că ai amorțit și trebuie să-ți schimbi poziția, ceea ce înseamnă că o iei de la capăt cu durerile de oase-tendoane-piele, usturimile de ochi și chinul chinului de-a mai găsi ÎNCĂ o poziție de care să nu fugă somnul (și asta DOAR de câteva ori pe noapte)
2. că te-ai înșelat dacă ai avut impresia că odată cu tine se culcă și creierul tău. E ciudat, dar în momentele în care trebuie să mă întorc de pe o parte pe alta și mă trezesc invariabil de fiecare dată, mă minunez de zumzetul din creierul meu, de gălăgia pe care o fac gândurile mele, neostenite și agitate ca un grup de liceeni în așteptarea trenului care îi duce la mare. Orice-aș face eu, ele sunt acolo, învârt rotițele, bagă în foc, numără zile, își pocnesc degetele, se ling pe bot și dau din picioare,
zi, știi?

joi, 11 noiembrie 2010

Rugați-vă să NU îmi crească aripi!:)

Am ales eu sau m-a ales ea pe mine? M-am întrebat ieri asta. Azi n-o mai fac. Azi las toate gândurile să se sedimenteze. Cumva, ce mi-a sunat inițial ca o sentință, mi-a devenit spuma de liniște de care aveam atâta nevoie. Am hotărât, așa rămâne, facem cezariană. Cel mai devreme pe 29 noiembrie. Cel mai târziu pe 5 decembrie. 

De ce n-am putut să aleg nașterea normală?
-      Sunt, deși poate părea dubios, pudică; zona dintre picioarele mele vreau să rămână a mea. Și a apropiaților mei (glumesc, mă cred amuzantă azi). Ideea de pelerinaj la vaginul meu îmi surâdea la fel de tare ca o clismă făcută cu tinctură de ardei iuți.
-      Nu puteam să mă imaginez acolo, în sala de travaliu, schelălăindu-mă cu orele, iar dacă nu puteam face asta ca un exercițiu de imaginație, era clar că nu aveam ce căuta în situația asta.
-      Am certitudinea (nu știu de unde) că psihic și fizic nu sunt genul de femeie care să nască normal.
-      Faptul că nu aveam o reprezentare clară a ceea ce urma să se întâmple și că totul ar fi fost nou și pentru prima oară pentru mine (indiferent câte povești și câte încurajări aș fi primit) mă bloca și mă speria mai tare decât durerile în sine (și da, zic asta, pentru că n-am nici o idee despre ce înseamnă durerile facerii).
-      Lipsa controlului, lipsa siguranței, incertitudinea (nu știi când începe, când se termină), posibilitatea de a se interveni cu forceps sau vacuum sau chiar posibilitatea de a se ajunge la operație după ore de chin, necunoscuții care-ar mișuna pe lângă mine făcându-mă să mă simt ca o vacă la abator, epiziotomia și multe altele au fost toate motive care au dus la decizia asta, dar nici unul n-a fost mai presus de credința mea că pur și simplu, eu nu sunt femeia aia care să nască normal. Mi-ar fi plăcut să fiu (eh, plăcut e mult spus), dar adevărul e că nu-s. Asta-i. 

Sigur că cezariana vine și ea cu pachetul ei de avantaje și dezavantaje. Eu le-am analizat, am discutat (în parte) și cu doctorița, mă oripilează unele aspecte, mă sperie actele premergătoare operației, anestezia, durerile de după și ... cam tot ce presupune operația de cezariană, mai ales că până la venerabila-mi vârstă nu am mai trecut prin nici o operație sau zile de spitalizare. Dar sunt împăcată cu ideea. Feels so good.

Și Iris are 3200 grame. O purcică:) 

A, și cică am slăbit. 2 kg. Weird:) 

Later edit: Fantaaaastic, maică-mea (anunțată telefonic, că m-a mâncat în cur) nu e de acord cu cezariana! Auzi, tu nu faci ce vrei aici, ia mai gândește-te că n-ai să faci asta, o să fii handicapată toată viața după, îi strici horoscopul copilului (?), bla bla bla. Ei na, hai să ne întoarcem la momentul când eu aveam 14 ani și tu-mi interziceai să mă duc la ziua vecinului de la parter, vrei? Hai, că e același lucru, tu decizi, tu știi mai bine, cumva ai făcut să fie vorba (iar) despre tine, despre curul tău, despre copilul tău. Bă, e extraordinară femeia asta, auzi, nu faci tu cezariană că vrei tu, ca și cum o anunțam că plec la mare cu banii din alocație ... da' câtă nesimțire pe mine să-i nesocotesc ordinele și cum am crezut eu că decizia asta e numai și numai a mea. Cum de-am îndrăznit să n-o convoc la ceas de seară la marea sfătuială și cum mi-am permis să cred că eu pentru mine știu cel mai bine și ce-o fi fost în capul meu de m-am așteptat la sprijin din partea ei (sau măcar să-și țină părerile pentru ea, că mie-mi ajung gândurile mele)?!

luni, 8 noiembrie 2010

Întrebare-ntrebătoare

E firesc să mă gândesc la moarte de cel puțin 200 de ori pe zi? Așa se întâmplă oricui în perioade din astea?
Pentru că mie mi se pare că o să mor. De când a murit unchiul meu mi se pare extrem de ușor și de posibil să mi se întâmple și mie. Mai ales acum când mă așteaptă un așa mare moment cum e nașterea. Nu cred că el, săracul, s-a trezit în ziua aia și a avut marea revelație că o să moară. De fapt, sunt sigură că s-a prins târziu, când era deja pe altă lume, că nu s-a mai trezit din anestezie în lumea pe care-o cunoștea. 
Pentru că totuși eu cred în semne, le caut. Dacă e un semn că Loli vrea cu orice preț să stea numai la mine în brațe? Dacă toate visele astea înseamnă ceva? Dacă toate pregătirile mele și faptul că le vreau pe toate cumpărate, spălate, aranjate reprezintă tot un semn? Mai mult, mă macină o chestie (și chiar mă amuză): cu ce m-or îmbrăca ăștia când oi muri?:) Și, dacă mor și nu știu că mor? Dacă mor și nu apuc să văd pe cine vreau să văd? Dacă mor și nu apuc să zic ce am de zis? Nu-s tâmpită că mă gândesc la toate astea? Dar de ce am gândurile astea?

vineri, 5 noiembrie 2010

Me. Help. Now.

Nu pot să încep altfel decât prin a mărturisi că eu o iubeam cu adevărat. Îmi plăcea să o mângâi, să o miros. Mă mândream cu ea. Mi se părea nu doar frumoasă, ci deosebită de-a dreptu'. Credeam că n-o s-o pierd niciodată, că suntem făcute să rămânem împreună o viață. Asta până când a căzut victima dezgustătoarelor vergeturi. S-a împotrivit, s-a zbătut, dar a fost învinsă.

Ce mă fac acum? Țin să precizez că m-aș masa și cu găinaț de pasăre măiastră, deci orice (orice!) a funcționat la voi, o să fie numai bun de încercat și pe pielea mea. Oh, pielea mea...

Revelația de la ora 2

Mă trezesc, îmi târâi fizicul impresionant până în camera în care ar trebui să mă mut, la cât de des calc pe-acolo și realizez că motivul trezirii mele la 2 ore după ce m-am culcat (definitiv până dimineață, credeam eu) nu e ăsta. Ce să fie, ce să fie? A, da. Aveam mâncărimi de toate felurile în toate locurile. În special pe burtă. Băi, și mă mânca, nu glumă! What to do, what to do? Îmi aduc aminte că undeva prin sufragerie am rătăcită o sticluță cu ulei de migdale. Îmi târâi picioarele înspre (fără efect, nu s-a trezit nimeni să mă întrebe ce am:), o iau, o storc bine de ultimele picături, mi le înșir pe burtă într-un soi de masaj și cu ochii semi-cârpiți descopăr că burta mea e ... în colțuri. Se pare că prețioasa chiriașă stătea cumva perpendiculară sau oi fi prins-o în plin act de întindere, habar n-am. Mă gândeam ce să fac. Ok, e 2 in ză morning, nu mi-e somn, nu m-aș uita la tv și n-aș deschide nici laptopul. Dacă o trezeam pe Loli, nu mai scăpam de ea, dacă îl trezeam pe beau ... well, nu m-ar fi ajutat în nici un fel. Așa că mă întorc în pat. Mă uit pe geam- nici o mișcare, părea că nici câinii nu mai latră la 2 dimineața. Mă întorc de 2 ori pe stânga și de 3 ori pe dreapta, mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete și-ntr-un final îmi dau seama că nu sunt eu de vină, ci moș Ene care fugise de la datorie. L-am înjurat, l-am blestemat, l-am invocat și până la urmă am reușit să adorm. Nu știu dacă mi-a luat o oră, două sau doar câteva minute, cert e că azi mă simt mahmură.

marți, 2 noiembrie 2010

Luna a opta, un coșmar

Sunt slăbită emoțional. Sper ca la sfârșitul celor 9 luni să mă regăsesc pe mine. Nu că aș fi fost perfectă, dar mă obișnuisem cu mine, cu ceea ce învățasem despre mine timp de 28 de ani.
După 2 luni (a șasea și a șaptea) în care m-am lăfăit în energie și în bine, m-am trezit în luna a opta ca într-un coșmar pus pe repeat. 
Visez mult, prea mult, tot. Pentru cât de prost dorm asta e o mare mirare. 
Adorm greu, mă trezesc de fiecare dată când mă întorc de pe o parte pe alta, nu că aș vrea asta, dar îmi amorțesc oasele, carnea și ochii în cap. 
Mă dor oasele bazinului, burta parcă stă să pocnească, a, nu, stați, deja a pocnit, cu toate uleiurile și unturile și câcaturile, pielea a simțit nevoia să pocnească, s-o ia dracu! 
Cred că și când respir mă mai îngraș oleacă, acum vreo 2 săptămâni aveam 75 de kg, acum am sigur o tonă. 
Poate din cauză că m-am mințit pe mine, am fost pedepsită și mi-a crescut nasul (care, fie vorba-ntre noi, nu era chiar mititel).
M-au dezamăgit toți oamenii din viața mea. Și sper să uit asta.
Cel mai tare mă enervează oamenii care raportează totul la ei. Și mă deprimă cei cu care nu am punți de comunicare.
O să vină maică-mea și-aș vrea să nu.
Mi s-au ascuțit simțurile: îi aud pe toți vecinii din bloc cum se pișă, cum cad frunzele, cum se scarpină câinele de la 2 sau cum se întorc tocurile de la 3 sâmbătă noaptea din club; de mirosuri nici nu mai pomenesc. Iar glandele lacrimale funcționează ca artezienele vara, le detest, aș vrea să le amputez.
Am mâinile umflate, mărite și dimineața mă trezesc cu dureri de degete, ori dorm cu zgaibele încleștate ori nu știu ce naiba.
Mi-e cald și în casă și afară. Iar dacă mi-e cald, mi-e rău. Păcat că din cauza durerilor de spate-șold nu pot merge prea mult pe jos.
Psihic, sunt o handicapată, o instabilă.
Îmi doresc să se termine odată, dar nu mai devreme de 23 noiembrie (mă scuzați, nu vreau să fie scorpion:), so help me God!

luni, 1 noiembrie 2010

20/20

1. Ești într-o situație unde drepturile individului nu există. Trebuie să alegi între Umilință și Bătaie. Tu ce alegi și de ce?
Nu-mi surâde ideea de a primi șuturi în coaste și pumni în gură, dar dacă sunt într-o astfel de situație, sigur e pentru o cauză nobilă deosebită, iar eroii nu pot fi umiliți.
2. 3+4= 5 este posibil?
Sunt pesimistă, cred că nu.
3.Dacă cineva mâine îți pune pe masă 1 milion de euro și îți spune să omori pe cel mai bun prieten/a, ai face-o?
Banii n-au fost niciodată o motivație pentru mine. Reacția mea la o astfel de propunere ar fi să râd în hohote.
4. Spui întotdeauna adevărul?
Nu întotdeauna, dar suficient de des cât să incomodeze.
5. Ești la un pas să îți realizezi cel mai mare vis al tău. Pentru a reuși trebuie să faci un compromis pe care în mod normal nu l-ai face. De reținut e că de nu faci acel compromis s-a zis cu visul tău pentru totdeauna. Ce faci?
Nu, aș zice că nu aș face. În plus, nici nu cred în definitiv la modul ăsta, așa că, dacă s-a ivit o ocazie să-mi îndeplinesc visul în urma unui compromis, o să se ivească și ocazia de a o face fără el.
6. Ai înșelat, furat vreodată?
Eu zic (și știu) că n-am înșelat, dar cine știe ce părere au cei care-au trecut prin viața mea?!
7. Ce părere ai despre zicala: Creează-i unui om DORINȚA și se va fute pe ele principii, vise, etc?
Măcar să se fută protejat cine o face.
8.Ți s-a făcut vreodată o observație negativă în pat? Dacă da, care a fost aceasta?
Da, maică-mea mi-a spus că ar prefera să doarmă pe cărbuni încinși decât cu mine în același pat. Se pare că o pocneam prin somn :D
9. Ești în situația de a decide într-o situație fără ieșire. Trebuie să ordoni moartea a unui milion de oameni pentru a salva alți 5 miliarde. Dacă nu-i sacrifici pe cei 1 milion, atunci vor muri toți. Care e decizia ta?
Nici una. N-aș putea să hotărăsc eu nimic în situația asta .
10. Ce aplicație/formulă matematică ne poate da răspunsul =123456789?
Da. Să răspundă cel căruia îi pasă.
11. Pentru ce sumă ți-ai închiria timp de o săptămână partenera/ul?
Ca să-l închiriez, ar trebui să fie un bun care să-mi aparțină.
12. Dacă nu ai avea ce mânca, ai da în cap cuiva?
Nu-s motivată. În plus, îmi rămân suficiente resurse după naștere ca să mă descurc binișor o perioadă:)
13. Când ai făcut ultima oară sex și cu cine?
Da. Nici măcar nu știu la ce se referă întrebarea asta:)
14. Îți prinzi partenerul în pat cu o altă persoană, în timp ce fac sex. Cum ai reacționa?
Nu știu, sunt complet imprevizibilă, dar s-ar putea să fie o faptă prevăzută de legea penală:)
15. Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi care ar fi primele 7 lucruri pe care le-ai face? 
 Aș schimba modalitatea de a aduce pe lume copii. Și încă 6 lucruri la care nu mă pot gândi acum:)
16. Dai bani la cerșetori?
Câteodată.
17. Mâine e sfârșitul lumii. Ai 24 de ore la dipoziție. Ce ai face în aceste 24 de ore?
Nu, n-are cum să fie mâine. Eu nu mi-am cunoscut încă fata:)
18. Ești într-o celulă de 2/2 cu încă un partener de 10 ani. În tot acest timp ai fost supus/a la cele mai groaznice chinuri posibile. Într-o zi ți se oferă posibilitatea de a scăpa de toate acestea. Trebuie doar să-i oferi cele mai groaznice chinuri colegului de celulă timp de 2 ani. Ce alegi? Să te chinuie în continuare sau să-l chinui tu pe colegul de celulă?
Dacă sunt deja de 10 ani închisă, e clar că fapta pentru care am ajuns acolo nu e chiar una de admirat, ba poate chiar o crimă. Ceea ce mă califică pentru alte fapte de genul ăsta. Iar după 10 ani de chinuri groaznice, nici om nu cred că te mai poți numi.
19. Într-o zi te sună cineva și îți spune că știe cel mai groaznic secret al tău. Dacă nu-i dai ce și cât vrea, va spune tuturor. Dacă s-ar afla, acel secret ar distruge tot ce ai clădit, ai pierde totul. Ce vei face în continuare?
N-aș putea trăi sub șantaj. În plus, n-am secrete care să mă facă să pierd totul.
20. O părere personală obiectivă despre autorul care ți-a trimis leapșa. Minim 50 de caractere.
Nu știu cine e autorul, dar Oana e one hell of a women :D

Pentru că ar trebui să o dau mai departe la 8 persoane, iar cititorii mei sunt restrânși la număr în acest moment, îi las pe ei să decidă dacă au chef de-o leapșă sau nu. Pam-pam.

duminică, 31 octombrie 2010

Iar mă dau în balansoar. Tot singură.

Rațional îmi dau seama că nașterea normală, fizic și psihic, e și ar trebui să fie pentru toate femeile (pentru care nu există interdicții medicale, desigur) singura alegere, cea mai bună. Probabil că și pentru mine s-ar dovedi a fi așa. Dacă aș lăsa să se întâmple. De ieri cochetez cu ideea nașterii prin cezariană. Asta probabil până la următoarea întâlnire cu doctorița. De câte ori ajung la ea, plec convinsă că o să pot, damn it, să nasc și eu normal, de ce nu?! Cred că ochii ei de vacă blândă (mă iertați, doamnă, nu e o jignire!) îmi transmit așa o liniște și-o încredere în mine, în ea, în tot și în toate că m-aș vedea născând, expulzând fără număr în lume proiecții ale mele, mai deștepte și mai frumoase, fără conștiința durerii și a lucrului făcut în chinuri. Apoi, în câteva zile de la vizită, vraja începe să se destrame, praful îndoielii mi se așterne ca o pojghiță otrăvitoare peste neuroni, vaca blândă devine o inconștientă, o nepricepută care nu dă doi bani pe curu' meu și care, no way, never, n-ar putea să știe mai bine, despre mine, cum trebuie să nasc EU.
Nu cred, adică nu că nu cred, nu accept nici că așa e legea firii, că dacă așa se întâmplă de mii de ani, așa s-au chinuit toate femeile, așa trebuie să mă chinui și eu. Da' de ce? Ce-am făcut să merit asta? De ce să accept că tre să sufăr, să mă chinui și să mă dau de ceasul morții ca să aduc pe lume un copil? Ce păcate și cât de mari ar trebui să fie ca să se justifice o așa pedeapsă? Aș aprecia mai mult femeile care au trecut deja prin asta, aș fi mai atașată de copil, aș crește cumva în ochii mei și ai altora? Probabil că da. Dar e posibil să nu-mi doresc asta, la prețul ăsta.
Părerea mea despre cezariană e că este o operație. Ca orice operație, îți oferă, pe lângă posibilele riscuri/complicații și o anumită siguranță. Știi că la ora x vei fi în sala de operație y unde după z minute (nu ore, ca la nașterea normală) ieși amețită de la anestezie cu imaginea clară a unui copil care nu a rupt tot în tine când a venit pe lume. Știi că o să doară, că refacerea va dura între și între, că e posibil ca lactația să nu se declanșeze prea repede, că cusăturile alea se pot infecta. Sau nu. Se poate să nu fie așa de rău. Prin comparație, nașterea normală are prea multe necunoscute, prea multe variabile și durează, la naiba, prea mult! Plus că o găsesc degradantă.

Și mai e așa puțin.

miercuri, 27 octombrie 2010

I'll be there for you:)

Ieri seara muncitorii care au pus in practica ideile mele (nu multe, nu ma banuiti de o asa creativitate) ne-au spus adio lasandu-mi pe cap mormane care se cereau dezmormanizate, saci care se cereau goliti, praf care tipa sa fie sters... din astea, stiti si voi. Eu, azi, evident, nu-mi doream altceva decat sa dorm. Se pare ca ma oboseste maxim mizeria/dezordinea. Noroc ca ma ajutau (sau eu pe ele) inca 2 personaje. Spre dupa-amiaza casa incepea sa semene a casa si nu a depozit abandonat, praful era si el de domeniul trecutului in camere, se schimbase si mirosul, reveneam la normal.

Apoi, descopar ca la o aruncatura de bat, pardon, la o belire de ochi distanta (thanks, Irina, te pomenesc peste tot:), statea cea mai tare dintre vesti, cea mai bucuroasa dintre bucurii: dragii, scumpii, adoratii, minunatii vin la mineeeeeeee. So, pe 10 iulie 2011, moarta-coapta, racita, ologita si cu siguranta, NEgravida voi fi in Piata Constitutiei. Eu voi fi aia care rade si plange si tremura si canta si nu mai vede nimic altceva in jur :D

luni, 25 octombrie 2010

Ultimele saptamani

C-or fi 5, 6 sau doar 4 ... nu stiu nici eu, nici doctorita. 
Nu mai cred ca o sa mor in plin act de aducere pe lume. Din nefericire, o sa stau si-o sa suport cum oi suporta orele alea, o sa ma gandesc ca o sa am o viata inainte sa ma razbun pe beau pentru toate chinurile alea si-o sa inventez special pentru el metode de tortura la care nu s-a mai gandit nimeni pana acum. O, joy!
Banuiesc ca o sa fiu ingrozita, ca or sa-mi tremure picioarele pe holurile sectiei de maternitate, ca or sa ma usture ochii si gatul din cauza  lacrimilor pe care ma voi stradui sa nu le las sa tasneasca, o sa ma rog si-o sa blestem in acelasi timp ... si dupa toate astea o sa fie deja a doua zi, nimic n-o sa mai conteze, odata ce ma vad trecuta de partea cealalta.
E adevarat, devine insuportabil sa cari burta asta peste tot dupa tine, devine un chin sa te intorci de pe o parte pe alta in pat, nu e amuzant nici sa fii impuns in vezica. Daca la toate astea mai adaugati si o minunata renovare de dormitor cu pachetul ei de praf, zgomot, mizerie, praf, zgomot, mizerie o sa obtineti imaginea clara a unei realitati care m-ar face sa fug daca as putea sa fug, sa tip daca n-as avea toate gaurile imbacsite de praf, sa-mi smulg parul din cap daca as  putea sa-mi bag degetele in pletele-mi gletuite:) Compatimiti-ma, I need that!

sâmbătă, 16 octombrie 2010

De câteva zile...

- spăl, miros și împăturesc haine pentru bebelușa-șefă. Body-uri, costumașe, blugi, bluzițe, rochițe și alte chestii din astea mici-mici și drăguțe-drăguțe, albe, galbene, roz, verzi sau bleu (multe bleu, nu multe roz, am remarcat:). Pentru că nu mai vreau nici pentru noi, darămite pentru ea, să folosesc detergenții clasici (detest mirosul lor), alegerea mea au fost nucile de săpun indiene. Nu știu cum se comportă în cazul petelor, dar voi avea ocazia să testez și asta cu siguranță, deocamdată mă încântă mirosul, e mirosul ăla de haine curate.
- cred că a vrut să nu mă prind, dar vigilenței mele nu i-a scăpat acest mic amănunt: se pare că Bebelușenia-Sa și-a invitat toți prietenii la ea și de câteva zile nu fac altceva decât să întoarcă toată casa cu fundul în sus, să se dea cu capul de pereți (ceea ce nu poate decât să mă bucure, îi place rock-ul:), să se fugărească (ceea ce iarăși e bine, îi place mișcarea, you go, girl!) și, din nefericire pentru proprietara casei (moi, în speța asta), toate activitățile astea se întâmplă cu precădere noaptea (deci e deja un party animal, o, god, dacă a luat ce-i mai rău de la mă-sa?). Da, asta e, altfel nu-mi explic toate înghiontelile, împunsăturile, loviturile, umflăturile gen alien care apar pe suprafața pielii mele. E incredibil cât de puternic și de activ poate fi un bebeluș!
- odată ce am pășit în noua dimensiune, spre luna a opta, cu analizele bune (dar cu anemia de rigoare, totuși), cu vaccinul antitetanos făcut (da, da, m-a durut!) nu-mi rămâne decât să mă feresc de răceli (am supraviețuit unui beau răcit) și să mă rog să mă trăsnească marea iluminare și să știu și eu cum nasc, când nasc, dacă mor (preferabil să nu:).

miercuri, 13 octombrie 2010

Câinii nu știu să zboare

Cică așa. Vrând-nevrând tre să caut un instructor de zbor pentru lady Găgă. Mai are puțin timp la dispoziție, nici măcar 2 luni, în care trebuie să învețe să zboare, pentru că, nu-i așa, sub același acoperiș nu încap și un bebeluș și un câine, ar fi prea mult.
Eu îi înțeleg cumva pe oamenii ăștia care-mi spun las' că dispare potaia din peisaj când apare copilul (deși-mi vine să o pun pe Loli să-i zgârie pe gură, norocul lor că Loli nu m-ascultă), în viziunea lor, pe o scară de la 1 la 2, pe primul loc vine copilul, el trebuie să aibă parte de toată atenția, toată dragostea, toată grija, toate resursele. Nu-i contrazic absolut deloc. Dar ce te faci dacă-ți zic că eu am nevoie de câinele ăsta, cu toți nervii pe care mi-i provoacă când fură lucruri ca să le roadă, pe mine câinele ăsta tâmpit și ochios mă face mai bună, crăcănata asta e atât de deșteaptă, de amuzantă, de sigură pe ea, de tâmpită că simt că nu-i fac ei vreun bine ținând-o cu noi în casă, ci ea ne face nouă un bine, cum naiba să o învăț să zboare, să o dau spre adopție sau să o alung din viața noastră când ea n-a făcut altceva decât să o facă mai frumoasă, mai funny?! 
Desigur, Loli, ca orice câine, nu înseamnă doar ochi (ahhh, și ce ochi!:), înseamnă și mult păr și ieșiri cu ea afară și hrană și drăgăleală de calitate. Mi se pare, însă, prea puțin ce trebuie să facem noi pentru ea comparativ cu ce ne dă ea la schimb. Și nu văd în ce fel ne-ar putea încurca ea odată cu venirea domnișoarei Iris, nefiind niște inconștienți care le-ar culca, de exemplu, în același pat, nu din prima zi:) Cu o minimă atenție din partea noastră, totul o să decurgă firesc și nimeni nu e și n-o să fie în plus, familia Florea numără 4 membri.

marți, 12 octombrie 2010

Ce a schimbat sarcina

În afara aspectului de hipopotam supraponderal și a celorlalte modificări fizice mai mult sau mai puțin definitive, numim (că suntem două:) și:
- modificarea frecvenței și cantității (pe ici, pe colo și a calității, în sensul de mai sănătos) mâncării.
Dacă înainte săream în viteză și fluierând cu țigara-n bot peste micul-dejun, ajungând în weekend să halim prima masă abia pe la orele 15-16, acum până la prânz am deja la bord 2 mese (iaurt, lapte cu cereale, banane, pâine cu unt și dulceață, suc natural pe alocuri și-ntr-o dimineață chiar și fasole făcăluită la ora 7. Atenție, nu toate odată!:) După ce-am trecut de perioada în care nimic nu era bun și totul mirosea urât, am încercat să mănânc cât mai diversificat. Problematic în condițiile în care rămâneam fixată de câte o mâncare și câteva zile numai pe-aia o voiam (așa avem perioada salatei de roșii cu brânză sau  a zacuscăi). Mult timp cartofii prăjiți sau carnea de pui îmi provocau silă, cu lactatele nu m-am înțeles deloc bine în prima parte a sarcinii, în schimb îmi era poftă de ciorba făcută de o amică, tocănița făcută de sor-mea, sarmalele făcute de soacră-mea, salata făcută de o prietenă și tot așa.
- o transformare pe care o bănuiesc a fi definitivă este cea legată de nas și mirosuri. Nu mai suport mirosurile de detergenți și balsamuri (ocazie cu care am și renunțat la a le folosi, în favoarea nucilor de săpun indiene, ceea ce oricum voiam să încep să folosesc pentru hainele domnișoarei Iris) sau a gelurilor de duș/șampon pe care le-am folosit în perioada neagră a sarcinii.
- ritualul îmbăierii, o, ce chin odios! Acum îs ok, dar ce oribil a fost o perioadă, numai cât treceam prin dreptul băii și-mi venea să-mi smulg părul din cap, ca să nu mai am ce spăla vreodată! Mă sufocam sub jetul de apă, mă dureau și burta și toate oasele/fibrele/venele, îmi venea să vomit, să leșin, să mor numai să scap:) Acum, pe ultima sută de metri, deși nu mă mai manifest ca o sălbatică și nu mă mai deranjează mirosurile gelurilor de duș/săpunurilor/șampoanelor (poate și pentru că nu le mai folosesc pe-alea:) mă mișc în cadă ca o balenă înghesuită toată într-un borcan. Aici intervine iarăși dragul meu beau care face ca totul să fie mai eficient și să se termine mult mai repede.
- crescutul în greutate, lungime, lățime, extremități, rotunjimi. Not funny, I'm telling you! Ieri am descoperit că am trecut pragul de 70 de kg, mi-e silă când scriu asta, dar asta e realitatea, nu am ce să fac în sensul ăsta acum. De fapt, tot ieri îmi spunea o prietenă că de la spate arăt ca o puștoaică dementă și doar când mă-ntorc e șocant câtă burtă pot să am:)
- viața socială s-a dus dracu'. Din moment ce am renunțat la țigări, am devenit, se pare, brusc, neinteresantă (mă refer, desigur, la o anumită categorie de oameni). În plus, stările de rău din primele luni i-au cam îndepărtat pe cei care așteptau de la mine un anumit tip de comportament. Evident, în toate schimbările astea, și aportul meu a fost consistent, n-o să zic niciodată că n-am vina mea, dar, iată, așa am știut/putut să reacționez eu. Cu toate astea, consider că s-a făcut în jurul meu o curățenie de care aveam nevoie, dar pe care n-aș fi putut s-o duc altfel la bun-sfârșit vreodată.

Dacă viața mea nu s-a schimbat total, cu siguranță  în punctele esențiale e modificată definitiv. Acum îmi doresc să vină cât mai repede decembrie (cu toate fricile pe care le am, și-s în continuare multe și dese!:), să fie un copil sănătos și eu aptă să îi ofer tot ce are nevoie. Cu restul ne-om descurca noi cumva.

luni, 4 octombrie 2010

Exercițiu de imaginație

Nu mai știu cum era viața mea înainte. Ce-aș fi făcut vara asta dacă nu eram însărcinată? Ce planuri mi-ar fi umplut zilele în perioada asta? Aș fi fumat încă, desigur, asta e o certitudine. Aș fi ieșit mai mult și cu siguranță aș fi zburat cu avionul spre cine știe ce destinație. Aș fi făcut sex în toate serile cu lună plină și-n toate celelalte:) Aș fi zâmbit cu gândul la copii, dar m-aș fi simțit încă liberă și goală de responsabilități. Mi-aș fi luat cizmele la plimbare și-aș fi bântuit sehașuri după sehașuri, apoi, cu traistele pline de minunății pe care să le uit invariabil prin dulapuri, m-aș fi oprit la un ceai colorat și fierbinte și mi-aș fi adus aminte de prima zi de liceu, prima zi de facultate, prima dragoste, prima pierdere și-aș fi spus mi-e cald, mi-e bine! Poate m-aș fi implicat în diverse chestii, poate-aș fi muncit într-un loc care m-ar fi ajutat să albesc mai cu spor, spre satisfacția persoanelor care-mi vor binele. Aș fi venit la București să cunosc fetele astea mișto pe care le-am cunoscut grație blogului. Aș fi desenat iar vise pe hârtie și-aș fi închis ochii să-mi dau seama dacă le vreau materializate. Aș fi băut cocktailuri seara, cu fetele, în club și m-aș fi întors râsă și împleticită în brațele beau-lui care-ar fi făcut mișto de mine a doua zi. M-aș fi holbat la haine de copii și m-aș fi întrebat dacă e timpul.

Acum e timpul.

vineri, 1 octombrie 2010

Rehab

Unde se duc oamenii care nu au analize de laborator doveditoare, dar se simt infestați? Unde se duc oamenii care văd numai partea crudă a celorlalți oameni, care îi văd pe toți goliți, în lumina rece a egoismului, a intereselor personale mai presus de orice altceva? Unde se duc oamenii care nu se mai simt nici iubiți, nici înțeleși? Unde se duc oamenii care se simt singuri, fără familie, fără prieteni? Unde se duc oamenii posedați de astfel de gânduri, oamenii care nu mai văd în nimic bucurie, oamenii pe care nu-i mai mângâie nimic?

Nu știu ce am. Eu pe mine nu mă recunosc. Eu pe mine nu mă suport. Eu pe mine nu mă înțeleg. Eu pe mine nu mă plac. Cândva, nu știu cum, m-am dus dracu. Poate că toate persoanele astea cu substanță rea, invadatoare,  pe care n-am vrut/putut/știut să le îndepărtez la timp, și-au depus ouăle în mine, pentru că eu mă simt mâncată pe dinăuntru, roasă în ce mă făcea pe mine să contez (în ochii mei și ai celorlalți), putrezită. Mă simt golită de calități, de importanță. În același timp, crește peste limite un nivel de răutate, de neacceptare, de fugă de apropiere, de închidere cu zeci de lacăte în mine. Simt că nimănui nu-i pasă. Că aș putea să mor și ar fi totuna. E ridicol, știu că nu-i așa, dar asta simt. Știu că am talentul deosebit de a părea puternică ca un boldozer, că inspir siguranță de sine și că poate părea că nimic nu mă atinge, nu în puncte esențiale oricum. Ei bine, azi mă simt bolnavă de atâta putere, azi îmi vine să plâng pe note înalte și m-aș lăsa sărutată pe tâmple și de cerșetori dacă s-ar prinde că am nevoie de alinare, azi am nevoie să fiu consolată ca și cum aș fi pierdut ceva foarte drag (pe mine...), azi nu mai râd, pentru că azi aș vrea să înțeleg dacă m-am stricat iremediabil sau dacă mai am o șansă să redevin eu.

Knock, knock, knockin' on the 8th door

Luna a șaptea a fost... light. În afara faptului că am continuat să mă umflu ca un balon, un balon uriaș, nu din ăla slăbănog și lung (și știu asta cu toate că și acum evit oglinzile, e ... derutantă imaginea:), nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Nu pe plan fizic.
Mental, însă, mă pregătesc pentru momentul nașterii. Pentru că, așa cum mi-au spus posesoarele de fetițe, se pare că domnișoarele se cam grăbesc să țipe la lumea asta:) Voi nu știți ce înseamnă asta pentru mine. Nici nu știu cum să spun. O, God, aș putea fi la o distanță de maaaaaxim 8 săptămâni de momentul ăsta! Dacă privesc lucrurile așa, nu-mi dau seama unde s-au dus 30 de săptămâni, parcă ieri aflam că am un punct în burtă. Cu analogia asta dusă mai departe, aș putea foarte bine să le dau crezare femeilor și cărților care spun că se șterge amintirea durerilor... și chiar e credibil dacă acum eu abia îmi mai amintesc stările de rău de la început, când credeam sincer că n-o să le supraviețuiesc:) Se pare că în lunile de sarcină tre să ai răbdare, e ca într-un puzzle unde o stare/o schimbare o înlocuiește pe cea dinaintea ei și așa, construită stabil, ajungi la final.

Doctorița mea militează pentru sarcina normală (d'oh, ce surpriză!). Dar face asta cu explicații, comparând, ascultând ce am eu de zis, luând în calcul temerile mele, fără să râdă de prostiile debitate de mine (când mi-e frică, spun prostii:) și fără să dea ochii peste cap a nerăbdare și a silă. Sper să-i și pese suficient de mult încât să nu mă abandoneze în ziua/noaptea aia și dacă vede în mine un pic mai mult decât o pacientă o să merg pe mâna ei cu o tremurare de genunchi mai puțin. 
Dacă nașterea cu epidurală a rămas la stadiul de posibilitate doar în alt oraș, cezariana mă îngrozește la fel de tare ca și nașterea normală. Din poziția asta, parcă n-am nici o opțiune, nu? Așa mi se pare și mie. Ca să o citez pe doftoriță, "dacă vrei să alegi epidurala ca să eviți durerile travaliului, mai bine alegi cezariana." Well, asta m-a pus pe gânduri și mi-a întors iar convingerile pe dos. Apoi, susținerile ei, cu organismul care știe și poate să nască normal, cu creșterea progresivă a durerilor travaliului tocmai pentru a putea fi suportate, cu faptul că dacă un organism este sănătos și bebeloiul la fel, nu ai de ce să îl chinui cu o operație... par iarăși credibile. 
Așa cum văd acum lucrurile, o naștere normală pare a fi o decizie bună, dacă mama și copilul sunt perfect sănătoși și apți pentru asta (ceea ce, din păcate, nu prea poți ști cu exactitate până în momentul ăla, plus că pot interveni atâtea necunoscute neprevăzute care schimbă tot într-o clipă), dacă mama este pregătită psihic pentru asta (și-aș adăuga că asta mi se pare extrem de important), dacă relația cu medicul e una foarte bună (și cu asta nu mă refer la o relație de prietenie în care să ne bem cafeaua împreună), dacă spitalul în care va poposi gravida nu arată ca unul din secolul al XVIII lea, dacă te poți obișnui cu ideea că timp de maxim 8-10 ore poți fi ușor indisponibilă și indispusă din cauza unor dureri oribile care-ți vor aduce copilul pe lume și, în final, dacă viitoarea mamă se consideră o norocoasă:)

Și tot n-am uitat să-mi fie frică. Și ce frică! Mare cât ... burta mea, burta mea...

miercuri, 29 septembrie 2010

De la capăt

Am spus-o și o repet: nu mă încântă deloc schimbarea asta. De la început mi-am dorit un blog liber, fără restricții, și uite, chiar am făcut asta (doar) timp de 3 ani. În ultima vreme am reușit, nu știu cum naiba, să pierd controlul, sau doar să descopăr că persoane care nu mă sunau să mă întrebe de sănătate mai des de o dată, două ori pe lună (ori nici măcar atât), își hrăneau curiozitatea și viermii din textele mele. Pentru mine blogul nu era un loc de joacă în care prieteni și necunoscuți să ne întâlnim să ne dăm în leagăne, era un loc în afara vieții mele reale, unul doar al meu, oaza mea, cabana mea de la munte în care respiram ce aer voiam cu cine voiam, podul care mă aducea pe mine la mine. Acum, a venit apa și l-a luat... Sper ca în viitor să gasesc o soluție pentru ca fluturii mei să zboare din nou liber. Până atunci, rămânem prizonieri aici:)
Unele dintre voi știți ce nor negru și hidos a adus restricționarea asta pe capul nostru, nu mai explic încă o dată. Vreau doar să se știe că eu îmi asum fiecare text în parte, asta cu riscul de fi greșit înțeleasă, judecată și acuzată. A, și vă mulțumesc!

luni, 27 septembrie 2010

Despre o persoană pe care m-am încăpățânat s-o numesc prietenă

O cunosc din clasa a noua. Am fost colege de bancă. Era lângă mine la teze și chiar și în catalog eram aproape de ea. Era lângă mine când chiuleam, când fumam primele țigări. Era lângă mine când îl cunoșteam pe cel care avea să fie prima mea dragoste. Eram împreună la zile de naștere, concerte, revelioane. Au trecut muuulți ani de-atunci. Dintre noi două, doar eu m-am încăpățânat să o văd mai prietenă decât e. Dacă aș vrea, aș înțelege că prietenia noastră a fost o prietenie "la bine". În toate celelalte momente ea a lipsit. Ba mai mult, nu s-a ferit să-mi arate că oamenii tânjesc după ceea ce au alții și că asta îi roade până la os. Nu s-a ferit să se ducă în casa prietenului meu și să facă acolo lucruri pe care doar imaginate și dor. Nu s-a ferit să se insinueze în viața mea după absențe de luni de zile, plânsă și părăsită, cu sentimentul că i se cuvine toată atenția. Nu s-a ferit să îmi scoată ochii pentru ceea ce am, pentru poveștile de dragoste pe care le trăiam, pentru prietenii pe care mi-i făceam, pentru cadourile și atențiile primite, pentru faptul că eram populară sau, pur și simplu, pentru că nu eram ca ea. Aseară, după un alt episod care începe cu "nu s-a ferit..." am înțeles că n-am nevoie de "scorpioni" în viața mea. Ea rămâne să înțeleagă ce vrea pentru că eu, pentru prima oară, nu mai simt nevoia să stau să explic, să aduc dovezi, să mă enervez, să acuz.

Cum spuneam , people are people, not friends! De ce dracu' nu-mi intră asta-n cap?

vineri, 24 septembrie 2010

Hello, says the beast

Vă salut de la lățimea celor 69 de kg  depozitate artistic pe mine (de-a lungul și de-a latul meu, ca să fim exacți). Nu le simt așa cum îmi imaginam cu groază că trebuie, câteodată mă întreb dacă nu există altcineva lipit de mine cu greutatea asta, eu în afară de burtă nu văd așa multe transformări, dar burta e, nene, una desăvârșită, cred că-i mama burților:)
Mă voi înscrie la niște cursuri de gimnastică-pilates-lamaze, ele împreună cu optimismul din ultima perioadă vor face minuni. Dar despre astea și multe altele, în episodul următor. Weekend mișto s-aveți!

miercuri, 22 septembrie 2010

Zen-zen

Sunt cam zen, așa, ce mă fac? Mi se duce dracu' renumele de bestie-însărcinată-veșnic-nemulțumită. O să-mi pierd fanii și-o să se aleagă praful de faima mea. Ntz, ntz, ntz. 
Cred că mare parte din ultima lună a fost rezonabilă. Deși au mai fost pe ici, pe colo niște zvâcniri demonice, niște contracții/dureri/usturimi dubioase însoțite de minunatele dureri de spate, care mă fac să mă întorc în pat cu viteza melcului în agonie, sunt, deși nu par, recunoscătoare că am scăpat doar cu atât, că sunt sănătoasă și că Iris belita e în formă maximă. De fapt, ca să-mi duc sinceritatea până la capăt, toată starea asta i se datorează. Dansurile ei m-au potolit pe mine. Cu cât sunt ele mai demente, cu atât crește optimismul meu. Mi-o și imaginez agățându-se de intestine ca de niște liane și învârtindu-se pe-acolo, cum să nu te distrezi?!:) Dacă la începutul lunii a cincea le simțeam ca pe niște bancuri mici de scalari fâlfâindu-și aripile prin burta mea, acum sunt de-o mie de ori mai puternice și mai complexe. Oare ce face, zăluda? Pare că se distrează. Cum să nu, doar e în primul parc de distracții. Mi-o imaginez nebună-nebună, o zvârlugă de fată, cu mult păr în cap, capricioasă și independentă. Copilul ăsta o să facă numai ce vrea el și dacă a luat ce-i mai bun de la mine și de la ta-su, o să fie perfect. Hai că m-am înecat cu zahărul ăsta, vă las!:)

marți, 21 septembrie 2010

Ce ușurare...

... să constat că ăsta e primul an când nu mă mai interesează ce fac de Revelion.
Nu fac nimic, da, și? Ce poate fi mai mișto de atât? Am scăpat de grija căutării de oferte, nu mai trebuie să aleg dacă trecerea dintre ani mă prinde în familie, cu prietenii, în doi, în cinșpe, în țară, în străinătate, în casă sau în club, la munte sau la bunici, în țoale de gală, casual sau în pijamale. Nu mă mai preocupă meniul din seara respectivă, nu-mi pasă dacă o să avem pe masă sarmale, cârnați sau covrigi. Nu mă interesează să am casa plină sau frigiderul plin, păr coafat, bikini roșii, rochie călcată și pantofi cu toc. De fapt, nici de moș Crăciun ori de cadourile lui nu-mi mai pasă.
Pentru că anul ăsta, de sărbători, un moș mai special ne aduce-n dar o jucărie mai specială. Atât de simplu!

luni, 20 septembrie 2010

Vorbitoare de păsărească, îi caut pe semenii mei!

Eram elevă la școala generală, mă și mir că-mi mai pot aminti întâmplări din era aia (da, am fost colegă de generație cu dinozaurii), atât de mult timp s-a mai scurs de-atunci:) Din păcate, dacă-mi mai amintesc conturul unei povești, cu siguranță detaliile îmi scapă, iar dacă-mi scapă, poate chiar nu contează, da, de data asta chiar nu contează. Nu știu, așadar, cum s-a întâmplat, dar mă pomenesc într-o zi că sunt cunoscătoare de limbă străină, alta decât franceza sau germana. Începutul a fost timid. Întrebată la ora de germană ce înseamnă messer, răspund prompt și mândră de mine, țuchit!:)
Nu vă lăsați induși în eroare! Există părinți, chiar din ograda proprie, care-ar fi putut cataloga acest mod de comunicare, ca fiind unul propriu golanilor, nu-și dădeau ei seama prea bine ce bâiguim noi acolo, dar din tonul nostru se putea înțelege că nu le declaram dragostea și mulțumirea față de programul inuman de intrare în casă, de exemplu. Astfel că, dacă răbufneam la una din regulile de genul de ce să ieși seara din casă, la 10 (deci 10, nu 22, să fie clar!) ce-are?! iată-mă pe mine boscorodind întorcându-mă pe călcâie, ofticată, dar încântată că le trântesc o replică mai puțin protocolară, să zicem, pe care știam că n-o vor înțelege, dar cel puțin mă mai răcoream și eu, așa că o frază de genul Salâ-mă-n ceapi, șpanetule!, deși nu schimba nici o regulă, cel puțin îmi dădea satisfacția că i-am zis și eu vreo două!:))
De fapt, ăsta era marele plus, vorbeam o limbă pe care nu o înțelegeau nici părinții, nici profesorii, ba chiar și unora dintre colegii sau conoștințele noastre mai tinere le era complet necunoscută. Și era distractiv, mă, mai știți? Sau, rumoare în sală, n-ați știut niciodată?:)


sâmbătă, 18 septembrie 2010

Realitatea pute

Da, adevărul e că realitatea românească pute de mori.
Dacă la 9 dimineața puți ca un țăran care a arat 100 de hectare de pământ arid, după care s-a tăvălit de bună-voie într-un morman amestecat de câcat, pește-mpuțit și alte mortăciuni, ai putea să iei în considerare faptul că ai o problemă și că problema asta întoarce stomacul pe dos nefericiților care trec prin aria ta de împuțiciune. Eu nu înțeleg și n-am să înțeleg niciodată cum naiba poți să puți în halul ăsta. Da' n-ai soție, copii, prieteni, nu-ți spune nimeni că provoci greață, silă? Da' nu mori tu de scârbă când te știi așa? Ce naiba, e așa greu să freci un săpun de pielea udă? Sunt sigură că dacă s-ar face o campanie și s-ar împărți săpunuri pe stradă, românul strângător l-ar lua încântat și l-ar pune la loc de cinste în dulapuri, printre haine, să miroasă ele frumos. Că la cur, las' că se spală pisica...

miercuri, 15 septembrie 2010

Locul meu preferat din România

Barbie m-a cadorisit cu o leapșă care mi s-a părut frumoasă din start și pe care am tot urmărit-o pe bloguri. Mă iertați, nu știu cum să spun, mie România mi se pare frumoasă, pe mine România mă șochează de câte ori se adună zeci sau sute de kilometri în bordul mașinii cu care mă îndepărtez de casă. Pe România o văd frumoasă cu alți ochi decât cei cu care descopăr frumuseți din alte țări. Iar leapșa asta e un prilej numai bun să trec pe listă destinații pe care nu le aveam în cap. Cum e Orșova.
Ca să răspund totuși, în momentul ăsta, locul meu preferat din România e o plajă semi-sălbatică, pustie, cu o mare turbată, fascinantă, nebună, fără nume, care mi-a umplut sufletul de culori și care m-a făcut să-mi doresc să am mulți-mulți bani ca să o pot păstra așa doar pentru mine. Din păcate, sunt sigură că în maxim 2 ani n-o să mai fie o necunoscută...
(poza nu-i chiar cea mai elocventă, dar mă-nțelegeți, nu puteam să ofer indicii:)

Later edit: Sili mi, am uitat să numesc beneficiarii acestei lepșe, voi n-ați văzut? Hai, executarea! Oana, te bagi? Annemarie? Sorin? Motanes? Bun, așa rămâne:)

sâmbătă, 11 septembrie 2010

În fața porții cu numărul 7

Am niște gânduri pe care mi-e teamă să le fac publice ca nu cumva să mă acapareze cu totul. Dar dacă nu le spun, le simt oricum clocotind în mine. Dacă tac, n-o să mă frigă lava lor? Ce să fac cu toți șerpii ăștia care mi se încolăcesc în jurul gâtului, lipicioși și reci? O să fiu directă. Încape un copil în viața mea?

Eu nu mai știu ce să cred. Am făcut eu ceva? E vina mea? Așa trebuia? Brusc și dintr-o dată m-am trezit că în 3 săptămâni am reușit să colecționez 5 kg. N-oi fi știind eu prea multe despre toate astea, dar, pana mea, 5 kg? În 3 săptămâni? Păi eu m-am îngrășat 5 kg în 10 ani până în momentul ăsta...

Nu sunt pregătită pentru ceea ce urmează. Dar, la fel, nici pentru terminarea liceului nu eram pregătită:) Pentru nici o schimbare majoră din viața mea nu am fost pregătită. Sau oi fi fost și am uitat?!
Să-mi bag picioarele, unele persoane au așa un talent să mă facă să mă simt ca un exponat dubios din nu-știu-ce muzeu cu ciudățenii. Iar altele doar se pricep de minune să vadă în mine doar o burtă. Nu mai sunt fiică, soră, fină, prietenă, om, sunt toată numai o burtă.

Săptămâna asta m-am trezit cu noaptea-n cap pândindu-l pe beau. Când se trezea într-un final, îl așteptam să ajungă în bucătărie, să își facă cafeaua, ca apoi să apar și eu, cu ochii cârpiți și părul vâlvoi, cu aceeași întrebare  ieșită din străfundurile sufletului, Dacă mor în spital? Cred că-l ajutam maxim să înceapă cu bine ziua:)

Am momente depresive, n-am să neg asta, nici n-o să încerc măcar să le colorez cumva altfel decât sunt, am înțeles că ele sunt normale, că așa înțeleg unele femei să treacă prin perioada sarcinii (sau doar eu, I don't care) și-n plus, am înțeles și puterea pe care o au hormonii, acum sau doar în unele zile ei dețin controlul:) Știu că insist pe stările astea negative, că pot lăsa impresia că sunt toată, mereu, un ghem de nervi, furii, depresii, nemulțumiri. Ăsta e modul meu de a le face față, de a mă elibera de ele. În plus, despre cele pozitive vorbesc cu greu, mi se încleștează limba în atâta miere.

Ciudățenia pământului, mi s-a modificat râsul. Complet. Și eu sunt șocată când mă aud râzând. E un râs plin, viu, molipsitor, un râs rotund, așa îmi vine să-i zic. A, și neaparat cu lacrimi. Apropos de lacrimi, mă trezesc că le am pe obraz și că nu le-am simțit alunecarea.

Mâinele sunt umflate, cu pielea uscată. Am făcut ce-am făcut și tot nu am verigheta pe deget. Not happy.

Nu mă obișnuiesc cu privirile oamenilor de pe stradă, de cele mai multe ori mă simt scanată așa intim că mă ia cu tremurat.

Am peste tot înșirate liste cu ce trebuie să (mai) cumpărăm, pentru copil, pentru mine, pentru camera lui, pentru sănătatea lui, pentru confortul lui, îmi vine să dărâm totul din jur ca să construiesc eu, cu mâna mea, o casă mai bună, o lume mai bună, le întorc în mintea mea pe toate cu curu' în sus și nici o potrivire nu mă satisface, nu-i destul spațiu, destul aer, destulă lumină, destulă căldură, destul sens, destui bani și-apoi mă trăsnește gândul că nu voi mai fi niciodată singură și ceva cald mă umple pe dinăuntru scoțând la suprafață un zâmbet prostesc de om care abia așteaptă să-i fie livrată jucăria. Nu, despre metodele de livrare nu vorbim, nu ne-am împăcat cu gândul că avem doar două variante posibile. Ca să pot să ajung totuși la un asemenea nivel de detașare, extrem de important și necesar, va trebui să învăț să-mi privesc corpul ca pe ceva ce nu-mi mai aparține, ceva pus la dispoziția copilului și a medicilor pentru ca totul să se termine cu bine. Apoi, ne-om descurca noi cu toate.

A, și să nu uit. De o bucată bună de vreme am energie cât pentru 10 oameni. Aș merge pe jos zeci de kilometri, aș muta paturi și dulapuri prin casă, m-aș cocoța în copaci și pe scări să șterg pânze de păianjen sau să culeg prune, m-aș întinde să șterg geamurile, eventul de mai multe ori pe zi, aș alerga-o pe Loli prin tot cartierul, aș purta tocuri și-aș merge în club să le tocesc flecurile, aș cutreiera magazinele și-aș târî zeci de sacoșe după mine. Astea doar într-o zi. Păcat că nu-mi răspunde nimeni la telefon la 7 dimineața, când am eu chef să-mi încep în forță ziua.

miercuri, 8 septembrie 2010

O floare și doi grădinari

Iris e numele pe care îl va purta (cu drag, sper eu) domnișoara Florea.
Noi vom fi grădinarii care se vor strădui să îi facă viața frumoasă.
Când sunt emoționată, scriu puțin.

marți, 7 septembrie 2010

Cum am știut că vreau să fiu mamă

 Pentru că am fost întrebată.
Nu am știut, nu am simțit nici o chemare lăuntrică, nu îmi făcusem un scop din asta, nu aveam o schemă de reproducere în minte, nu am fost și nu sunt genul care să se aplece după toți copiii pe stradă. De fapt, și-acum îmi e greu să mă văd pe mine făcând parte din categoria femeilor care vor deveni mame. În afară de ideea vagă că odată, cândva, într-un  viitor nu prea apropiat, da, o să am vreo 3 copii (serios, așa ziceam, după ce inițial fuseseră 5:) nu aveam nimic serios în plan. Mă speriau ca dracu' toate poveștile pe care le auzeam din gura celor care au trecut prin experiența asta, mă enervam când le vedeam plozii urcându-li-se în cap și pe ei, părinții, niște dobitoace tolerante cu ochii umezi de mândrie, îi vedeam pe ei, copiii, cu ochii minții, crescând, dar pe mine îmbătrânind și mi se zbârlea pielea cu totul pe mine (nu cumva de asta unele cupluri aleg să nu facă copii, pentru iluzia asta de tinerețe fără bătrânețe?!), îmi strângeam picioarele de frică când mi se explica cum se naște un copil, pe viu, în spitalele românești, îmi spuneam că eu nu am atâta putere în mine și că așa un moment ca al nașterii o să mă marcheze veșnic, mă întrebam dacă se poate viață fără copii și-mi doream să adopt un copil de culoare, îi priveam pe cei care erau căsătoriți ca și cum eu eram încă o puștoaică, iar pe cei care aveau și copii ca pe niște adulți, care deși sunt aproape de-o vârstă cu mine, trăiesc în altă lume, cu alte reguli și alt stil, o lume pe care nu mi-o doresc pentru mine, pentru că eu, eu nu am ajuns încă la vârsta la care se fac lucrurile astea, eu sunt încă tânără, eu mai am timp, o grămadă de timp...

Apoi, mi s-a părut deodată că timpul meu e limitat, ca al tuturor, că și eu funcționez după aceleași reguli, că nu sunt uitată la număratul anilor. Beau-ul își dorea demult un copil, decizia finală îmi rămânea doar mie. Dar eu nu știu să decid. Pentru că deciziile înseamnă alegeri. Pentru că de fiecare dată când înclin capul într-o parte, trag cu coada ochiului în partea cealaltă și mi se pare că-i mai minunată și că alegerea inițială a fost o prostie. Așa am jonglat și de data asta. Până când altcineva a decis pentru mine și s-a întâmplat. O noapte de martie fără protecție, singura în peste 5 ani, și domnul Spermatozoid întâlnea pe doamna Ovul (citiți oviul că-i franțuzoaică:) pentru prima oară. Inutil să mai spun că a fost dragoste la prima vedere.

luni, 6 septembrie 2010

S-a scurs un deceniu de când am împlinit 18 ani

 (Gizăăăăsss, mai îmbătrânesc mult???).
Nu mă simțeam și-n mod clar nu eram matură. Nu eram un adult în sensul înțeles astăzi. Mă gândesc că e un pic nedrept să le pui în cârcă unor copii atribuții de om mare. Bine, la mine majoratul nu a adus nici o schimbare din câte îmi doream: aceeași oră de venit în casă, aceeași milogeală sau aceleași minciuni să pot lipsi noaptea de acasă (când, să recunoaștem, la vârsta aia se întâmplă cele mai mișto chestii). Deși au fost niște ani (adolescența) extrem de frumoși și de plini, în care am făcut niște nebunii care acum mă fac să mă-ntreb dacă eram măcar un pic zdravănă la cap, n-am avut niciodată apucături de genul: să fug de acasă, să fac sex în neștire, într-o dezordine emoțională care m-ar inferioriza în primul rând în ochii mei, să umblu beată și drogată weekend de weekend, să fiu o depravată și-o ostentativă, să mă cred o femme fatale și să fug de amorul artei în-nu-știu-ce țară lăsându-mi părinții să se întrebe cu ce au greșit... 
Sunt de acord. Părinții la vârsta aia sunt niște monștri, niște străjeri insensibili și absurzi care nu înțeleg nevoia ta de socializare, de experimentare, de distracție. Am fost în situația asta, fix asta au fost și pentru mine părinții mei, deși, ca să fiu complet sinceră, se găsesc întotdeauna metode să-ți furi puțină libertate, atunci când te duce puțin capul (și nu, minciunile de-atunci n-au omorât pe nimeni:) S-au schimbat așa de mult lucrurile în ăștia 10 ani cât am lipsit eu din adolescență? E la modă să te degradezi psihic și fizic? De ce unii adolescenți o iau rara și alții nu? Nu, eu nu m-aș grăbi să pun totul în cârca părinților și, dacă excludem factorul familial, următorul pe listă e anturajul și iarăși la întrebarea unde le e discernământul, de ce unii îl au în stare perfectă de funcționare și la alții lipsește cu desăvârșire?

vineri, 3 septembrie 2010

Dr. Spock, prietenul de care aveam nevoie

Voiam de la început o singură carte care să mă ajute să mă descifrez pe mine așa cum sunt în lunile de sarcină, pe mine în timpul și după momentul nașterii, ca să nu mai vorbim de misterul descifrării propriului copil. Aveam nevoie de o asemenea carte. Aseară am ridicat-o de la poștă și-am înfulecat vreo 60 de pagini din ea, cât să-mi pot face o idee.

Știu că sunt viitoare mame care le simt pe toate din prima și știu exact la ce să se aștepte și acceptă toate schimbările cu o încântare care mie mi-a fost străină. Eu am avut altfel de nevoi, altfel de trăiri, altfel de întrebări. Nu spun că aș fi singura concepută așa, dar pe mine de mine mă interesa, nu de celelalte. Îmi dădeam seama că am niște nevoi pe care nu numai că nu le puteam satisface, dar nici nu puteam vorbi cu cineva despre ele. Mă dureau schimbările prin care treceam, sufeream de fiecare dată când mai pierdeam ceva din vechea-eu, mă trezeau din somn niște gânduri absurde, dar care atârnau greu de sufletul meu, iar peste toate astea trona sentimentul sufocant de vinovăție că nu mă bucur că o să am un copil așa cum fac alte femei, că mă las afectată de nimicuri (n-aș îndrăzni niciodată să numesc nimicuri fără ghilimele astfel de stări). Pentru că toate trăirile astea au fost atât de puternice, iată-mă și în imposibilitatea de a nu fi în stare să vorbesc cu soțul meu sau cu o prietenă despre ele, mă acaparau dar în acelasi timp mă chinuiam să le ignor, poate-poate or dispărea, poate mi se părea că. Din când în când aveam niște ieșiri pe care acum mi le explic cumva, dar atunci păreau cel puțin ciudate: reprize de plâns (eu nu-s o plângăcioasă profesionistă) în fața dulapului de haine, în mașină sau în cabinetul doctorului. Îmi dădeam seamă că pierd controlul, dar nu puteam face nimic, mă deprima dacă-mi dădea drumul la mână cât își aprindea țigara, dacă nu mă mângâia în timp ce dormea, dacă se străduia să-mi facă ceva să pot să mănânc și nu puteam, dacă întârzia 5 minute de la muncă, dacă mi se părea că nu-s sunată suficient de des de prietene, dacă uitau să mă întrebe cum mă simt, dacă, dimpotrivă, mă întrebau cum mă simt sau, "întrebarea mea preferată", ce face burtica? De aici până la a mă întreba dacă sunt zdravănă la cap n-a mai fost decât un singur pas, mic și el. Sunt normală? Dacă prin atitudinea asta a mea atrag toate forțele negative din univers, dacă copilul simte toate astea și crede că nu e dorit? Sunt pregătită pentru toate astea, m-au luat ele prin surprindere? Sunt stricată? Nu-mi pasă? Sunt un monstru, o animală?

Eh, dr. Spock a venit să-mi spună că e ok, că sunt normală, că trebuie să am încredere în mine, că știu mai multe decât îmi dau seama, că deși nu suntem toate la fel, toate suntem bune în felul nostru. Nu-i așa că par niște tâmpenii, niște rahaturi care nu vă spun nimic, sau care, cel mult, vă amintesc că știați toate astea? Dar știți ce răsunet au avut astea în mine, cum m-au calmat și mi-au domesticit demonii? Sigur, nu zic că asta e cea mai bună carte în domeniu, posibil ca toate să aibă acest efect reconfortant, la fel cum e posibil ca multe femei nici să nu aibă nevoie de așa ceva, cărora să li se pară o glumă ideea de a da bani pe asemenea cărți. Pentru mine, însă, a fost o ușurare să o descopăr, nu aveam de ce să încerc să atrag atenția mai mult asupra mea cu poveștile mele, nu aveam de ce să împovărez pe cineva cu gândurile astea, erau ale mele și eu trebuia să le descâlcesc.
Mulțumiri Carla!

marți, 31 august 2010

Cum mi-am petrecut sfârșitul verii

Nu știu pe ce gând să pun mâna ca să-l trag spre mine din dansul sălbatic în care s-au încins toate... e o horă de țigănci turbate, cu fuste colorate, înfoiate, cu păr lung, încâlcit de vânt, cu picioare goale, murdare, pe-o muzică pe care mă străduiesc s-o aud ca să pot intra în ritm.
De data asta mi-e frică. Trece ultima vară din viața mea. Următoarea mă va găsi cu o mini-me în brațe. Nu știu dacă-mi vine să plâng din cauză că mă ustură încă ochii de cât nisip mi-a aruncat în ochi vântul de la mare, de teamă sau de fericire.

Ca să uit de toate, aseară am trântit o budincă de macaroane cu brânză și stafide numai bună de pierdut legătura cu orice gând dușmănos. Ca să nu fie mai prejos, la indicațiile mele, beau-ul a trântit și el un soi de tocăniță cu carne de porc, ciuperci, ceapă și roșii care-ar fi fost genială dacă nu era ușor cam prea sărată. Acuma na, eu n-am zis că e perfect:)

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva sau mai bine... spatele și picioarele cu o pătură, că-i cam frig:D

evident, eu am crezut că azi e 1 septembrie.