vineri, 30 noiembrie 2012

Totul se întâmplă înainte de 6 ani (2)

  • Este adevărat faptul conform căruia, cu cât este mai inteligent, cu atât va pune mai multe întrebări.
  • Părinții pot comite 2 greșeli majore în timp ce îi învață pe copii să se controleze. Pe de-o parte, putem să nu le cerem nimic și în acest caz copilul va rămâne la vârsta de 6 ani la nivelul vârstei de 2 ani. Va fi incapabil să-și controleze instinctele asociale. Cea mai mare parte a părinților însă, au tendința să împingă copilul spre a învăța totul prea repede. De aceea, este foarte util să știm ceea ce putem aștepta, în mod rezonabil, de la un copil în timpul anilor preșcolari. Va trebui să ne ajustăm exigențele în raport cu ceea ce poate face copilul în mod rezonabil, la o anumită vârstă. Presiunea părinților pt ca micuțul să se controleze prea devreme (vb de mișcările instinctive, de impulsuri) poate antrena numeroase probleme: refuzul de a mânca, rosul unghiilor, temeri, coșmaruri, toate acestea ascunzând răspunsul copilului la o presiune prea mare. Cea mai bună vârstă pt a începe este la 3 ani, deoarece este o vârstă echilibrată și cooperantă. În acest moment copilul stăpânește destul de bine limbajul, pt a putea asimila controlul instinctiv. Lăsând un copil să-și exprime sentimentele în cuvinte, îl ajutăm să devină capabil de a controla instinctele și actele asociale. Dacă îi permitem să-i spună surioarei lui că o detestă, îi ușurăm efortul de a-și reprima pofta de a lovi sau de a-i sparge jucăriile.
  • Separarea de mamă. Copilul, la vârsta preșcolară, învață să se despartă de mamă (o, noooo, say no more! :D). În timpul primei adolescențe, nu va fi pe deplin pregătit pt asta. Pt copilul de 2 ani, mama este încă centrul universului și are nevoie de ea. De aceea nu este indicat să-l trimiteți la creșă la această vârstă.
  • Cred că micuții au tot dreptul să spună ceea ce gândesc la această vârstă (2,5 ani). Este nociv pt dezvoltarea personalității lor să-i învățăm să-și ascundă sentimentele în acești primi ani. Nu pledez pt faptul ca toți copiii, de toate vârstele, să spună tot ce gândesc oriunde și oricând, dacă au chef. Dar nu pot învăța să fie delicați cu sentimentele celorlalți în perioada preșcolară, fără a se afla în pericol de a-și inhiba propria lor vervă și spontaneitate.
  • Identificarea cu un sex. Băiețeii și fetițele sunt, ca să spun așa, asexuați, în cursul primilor 3 ani. Diferența dintre sexe nu apare în mod net decât după vârsta de 3 ani. Începând din acest moment, băieții și fetele se vor comporta în mod diferit și vor avea o viziune diferențiată față de ei înșiși și față de lume. Cu cât atmosfera familială este mai sănătoasă în ceea ce privește sexualitatea, cu atât mai mic va fi șocul psihologic suferit de copil odată cu descoperirea sexului. Fetița se poate simți lezată și poate considera că din acest punct de vedere aparține unei rase inferioare. Sau poate să creadă că s-a născut cu penis, dar acesta i-a fost luat, drept pedeapsă (eu, dar e drept n-aveam 3 ani, eram mai mare, credeam fix invers, că băieții ne sunt inferiori, că în loc să aibă ovare în interior, acestea au coborât, în mod complet inestetic, în jos :D).
  • Despre comportamente. Încurajările părinților joacă un rol determinant în influențarea comportamentului bebelușilor și copiilor. Comportamentul sancționat nu este descurajat în permanență, când efectul represiv se va atenua, comportamentul va redeveni identic cu cel anterior. Fie că dresați un animal, fie că educați un copil, de fiecare dată când îl pedepsiți, îl învățați să vă deteste și să se teamă de dvs. Nu trebuie să învățăm copilul nici ura, nici teama, decât în cazurile absolut necesare, pt a-l proteja de el însuși. În locul pedepselor, dacă doriți ca un copil să înceteze să acționeze contrar dorințelor dvs, utilizați tehnica extincției (adică, dacă un plod spune cuvinte urâte, în loc să o iei razna, mai bine îl ignori și rămâi calmă, când vede că nu stârnește nici o reacție, se potolește singur). Încurajați copilul în ceea ce doriți să-l vedeți făcând și nu acordați atenție lucrurilor pe care le face și nu vă plac. Încurajați orice progres. Atunci când copiii noștri sunt cuminți, nu prea le acordăm atenție, nu ne deranjează, așa că îi ignorăm. Nu facem nimic pt a încuraja acest comportament pozitiv. Dar atunci când copilul iese în evidență cu ceva, ne atrage imediat atenția. Cu alte cuvinte, nu facem decât să încurajăm comportamentul pe care nu îl dorim. 
  • A da copilului libertatea de a explora mediul său și a-și asuma autodisciplina imediat ce este posibil, la fiecare etapă a dezvoltării, favorizează edificarea unui ego pozitiv. Prima oară când observă lingurița și vă arată că dorește să mănânce singur, lăsați-l să încerce. Mai puțină sau mai multă mizerie, la această vârstă, contează prea puțin, deoarece este pe cale să învețe să se disciplineze și să se controleze. Dacă veți continua să-l hrăniți, veți încetini dezvoltarea independenței și autodisciplinei sale. A permite unui copil să acționeze singur, presupune din partea noastră că suntem hotărâți să crească. Când aud o mamă numind bebeluș un copil de 2 ani, sunt convinsă că în mod inconștient, ea nu vrea ca acesta să crească. Deseori ezităm să ne lăsăm copiii să se descurce singuri, deoarece, în străfundul nostru, undeva, nu ne dorim să-l vedem schimbându-se.
  • Copiii sunt imitatori extraordinari. Datorită acestui dar, avem la îndemână un instrument educativ foarte eficient. Dacă putem oferi modele vii ale unei personalități cu trăsături pozitive, copiii noștri vor învăța printr-o imitare inconștientă. Atmosfera căminului este baza a tot ceea ce încercăm să-l învățăm prin disciplină.
  • Dacă lăsați copilul să învețe din consecințele naturale ale faptelor sale, îl ajutați să-și întărească egoul (ex cu refuzul de a mânca- decât să te enervezi și să insiști, mai bine iei farfuria calm și-i spui că va mânca la următoarea masa, consecința naturală fiind foooooameaaa).
Cele 12 porunci ale părinților:
1. Nu umiliți copilul!
2. Nu folosiți amenințări!
3. Nu faceți copilului promisiuni disproporționate!
4. Nu smulgeți copilului promisiuni!
5. Nu protejați excesiv copilul!
6. Nu trebuie să-i vorbiți prea mult copilului (asta nu înseamnă ce am crezut și eu inițial, ci doar că discursurile lungi îi pierd).
7. Nu cereți copilului ascultare oarbă și imediată! Să dăm copiilor măcar timpul să reacționeze (X, în 10 minute plecăm!)
8. Nici prea indulgenți nu trebuie să fim. A acorda prea mult unui copil echivalează cu a-i sufoca șansele de a deveni independent și autodisciplinat.
9. Trebui să vă arătați coerenți vis-a-vis de reguli și legi.
10. Nu fixați reguli inadaptate vârstei copilului.
11. Nu folosiți metode culpabilizante și moralizatoare.
12. Dacă nu aveți intenția să le vedeți executate, nu mai dați ordine!
  • Copiii au nevoie să fie inhibați în unele din acțiunile lor. De ex, când este vorba să-și lovească prietenii sau părinții. Ceea ce trebuie să ne dorim este ca sentimentele lor să nu fie inhibate. Acordați-i copilului un mijloc inofensiv pt a-și exprima sentimentele de mânie. Lăsați-l să le formuleze și să le spună, sau înlocuiți obiectul mâniei sale cu un substitut acceptabil (nu te las să-l lovești pe frat-tu, dar poți să lovești sacul de box, dacă ești nervos).
  • Din câte am auzit, există un vaccin anti-violență (și-aici am căscat mari ochii): acesta se numește dragoste (pfiu!:p).
Despre bătăiță. Cuvânt dezgustător regăsit de suficient de multe ori în carte, cât să-ți trezească reacții. Ana Savin emite niște păreri în legătură cu acestea. Ea consideră că există situații când efectiv se impune o bătăiță (de ex, copilul nu înțelege altcumva cât de periculos e să traversezi strada fără să te asiguri și se smucește din mâna mamei, punându-se astfel în pericol). Mna. Nu mi se pare că instigă la bătaie, chiar deloc. Mi se pare că dă dovadă de înțelegere pt mamă, ca personaj central în viața copilului mic și că spune lucrurilor pe nume, neîmpachetându-le în rahat stălucitor. Da, sigur, stai 2 ani cu copilul acasă, bineînțeles că-ți pierzi cumpătul, că uneori ți se poate părea că nu face altceva decâ să te provoace să-i dai 2 pumni (:D). Dar tot ea zice că nu suntem nici animale, nici copii, să nu ne putem controla impulsurile de genul ăsta. Dacă totuși nu ți le poți controla, fuga la psiholog! Că deși e ok să-ți vină să-l lipești de toți pereții, nu prea e ok să și pui în practică. Nu prea deloc, așa.

joi, 29 noiembrie 2012

Revelația de sâmbătă seară

Deșteapta de hon mi-a împărtășit o chestie. Și sâmbătă, între un ceai cu rom și-un gin tonic, am avut revelații peste revelații:p Poate c-o să spuneți c-am înnebunit numind revelație ceea ce urmează să numesc, dar credeți-mă, pt mine a fost o chestie din aia de cazi în cur și te scarpini în cap:p
Mdeci, (știați că?) există doar 3 cazuri când trebuie să ne oferim ajutorul:
  1. când ni se cere
  2. când avem competența
  3. când avem disponibilitate.
Și-am făcut wou! Really? Numai astea? Păi io ce dracu' am făcut pînă acum? Am făcut numai prostii, asta am făcut. M-am băgat aiurea și benevol în seamă, am oferit sfaturi, m-am oferit cu totul, cu tot ce dispunem, dar mai ales cu ce nu dispuneam, m-am dat de ceasu' morții să ofer soluții, să-mi spun părerea, să mă implic, și nimeni sau prea puțini mi-au cerut asta. Mi se părea că asta înseamnă prietenie, că nu trebuie numai să asculți, ci și să oferi păreri (credeam eu) pertinente și sfaturi revelatoare. Că asta înseamnă să-ți pese. Și nu e așa. Să-ți pese înseamnă să-i lași în lumea lor pe toți, până în momentul în care îți vor cere ajutorul/părerea/sfatul, dacă. Oamenii nu pot fi salvați, oamenii nu sunt responabilitatea celorlalți, oamenii trebuie lăsați în pace. Nu e de datoria mea să-i schimb, iar dacă încep să vreau să-i schimb, înseamnă că drumurile noastre se despart, iar dacă se despart, așa trebuie să fie, așa e natural să fie. Dacă există incompatibilitate, cel mai bun lucru pe care-l poți face, e să ieși din relația ei, să refuzi s-o mai cîrpești, sa-i mai faci noduri, să te mulțumești cu mai puțin, cu mai prost, cu mai rău. Nici măcar nu trebuie să dramatizezi, să explici, să spui adio!. 

Și după toată discuția asta (doamne, cam cât de tare poa' să-mi lipsească discuțiile de genul ăsta și, mai ales, oamenii cu care pot face asta!) m-am simțit iluminată, ușoară, absolvită de vini și greutăți din relații care n-au fost și nici nu puteau fi ok pt mine, diferențele de fond fiind mult prea mari. Aia e.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Petrecerea de 2 ani

N-a fost foarte diferită de cea de anul trecut. Deși mai puțin, ea tot a bocit. Și inexplicabil și la partea cântată cu La mulți ani! (da, deși am zis că nu cântăm, s-a trezit cineva să facă și asta). Mulți oameni, puțin spațiu, 3 copii sub 2 ani, 4 mai mari de 7 și adulți fără număr.
E ultimul an când mai facem asta acasă, s-au inventat săli de joacă și ce bine că!

PS1: Am copil mare, am copil mare, ta-na-na-na-na!
PS2: Mai vine cineva in clubul asta select? :D

marți, 27 noiembrie 2012

Totul se întâmplă înainte de 6 ani (1)

Se poate să ți se pară nașpa cartea asta. Dacă mai nimerești și un exemplar scris prost, e chiar enervant. Dar se poate să și extragi idei cu care rezonezi, idei care îți susțin instinctele, care te lămuresc un pic în legătură cu bestiile preaminunate. Mai ales dacă e prima carte despre psihologia copilului mic citită. Poftim:
  • Părerea mea profesională este că nu e posibil să creşti în mod “eficace” un copil, mai ales băieţei agresivi şi plini de vitalitate, fără o pedeapsă cât de mică.
  • În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte, comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie.
  • Până la 4 ani, copilul atinge jumătate din dezvoltarea sa intelectuală. Tipul de stimulare intelectuală pe care o primește un copil în primii 5 ani de viață determină în mod esențial inteligența vârstei sale adulte.
  • Nu există nici o ființă pe lume ale cărei amprente digitale să coincidă cu cele ale micuțului dvs. Și ceea ce este valabil pt amprentele sale, este valabil pt întreaga lui ființă, atât fiziologic, cât și psihologic.
  • Alăptare naturală sau artificială. O problemă falsă. Nu există nici o constatare științifică asupra faptului că una dintre aceste metode ar fi mai benefică pt copil decât cealaltă, atât pe plan fizic, cât și pe plan psihologic.
  • Referitor la hrănitul copilului la ore fixe- fiecare dintre copii este un individ unic care are dreptul de a se alimenta conform propriului său ritm. Un ritm alimentar forțat, restricționat orar, este imposibil să-i facă bine unui copil. Nu numai datorită fatptului că este diferit de toți ceilalți, dar și pt că propriile sale nevoi alimentare variază de la o zi la alta. Un copil care așteaptă o oră și jumătate să fie hrănit simte același lucru pe care îl simte un adult după 3 zile. Cel mai important lucru pe care îl puteți face pt a-l ajuta pe copilul dvs să capete o încredere fundamentală în el însuși și în lumea în care trăiește, este să îl hrăniți atunci când îi este foame. Copilul care este hrănit atunci când plânsul său indică faptul că îi este foame, gândește.
  • Prima adolescență. Perioadele de echilibru sunt marcate de numere impare (1, 3, 5 ani) și perioadele de dezechilibru sunt marcate de numere pare (2, 4 ani). În ciuda dificultăților pe care atitudinea negativă, de opoziție, a copilului de 2 ani, vi le cauzează, amintiți-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluș. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facă în mod absolut necesar pt a-și stabiliza sentimentul identității, este să se opună părinților, adoptând o atitudine negativă. Pt ca să poată defini faptul că el este ceea ce dorește, trebuie să treacă printr-o fază de negare și de respingere.
  • Despre sentimente și exteriorizarea lor. Ar trebui să dăm copiilor toată libertatea pt a-și exprima sentimentele, atât cele rele, cât și cele bune. Dacă nu-i lăsăm să se elibereze de furie și ostilitate, nu va ma rămâne loc pt dragoste și afecțiune. Sentimentele reprimate favorizează o sănătate mentală defectuoasă. Ca regulă generală, trebuie să știm că ai noștri copii se exteriorizează până în momentul în care le cerem să ascundă ceea ce simt.  
  • Tehnica reflectării sentimentelor. Iată cum funcționează: arătați unei alte persoane că înțelegeți ce simte, traducând sentimentele sale prin cuvintele dvs. și afișându-le ca și cum ați fi o oglindă. Este foarte ușor cu copii de peste 2 ani, deoarece puteți folosi aceleași cuvinte pe care le-au folosit ei ca să se exprime. De exemplu (și chiar se impunea unul:p): copilul dvs. de 2 ani sosește plângând și foarte nervos spunând Jimmy m-a bătuuuut... În loc să îi puneți față în față pe cei 2 copii, să începeți un adevărat procedeu judiciar, cine a început, de ce, etc, mai bine adoptați altă tehnică. Tehnica sentimentelor reflectate vă deposedează de rolul de arbitru. În locul său, în momentul în care copilul vine, puteți răspunde Oh, Jimmy te-a bătuuuuuut! sau Ești furios că Jimmy te-a bătut (între noi fie vorba, eu chiar sper ca Iris să nu cunoască nici un Jimmy :D). Cuvintele dvs. traduc sentimentele copilului.
  • Cum reacționați la crizele mari. Crizele cele mari sunt ultima manifestare a negativismului. Este o asemenea stare de furie încât copilul nu poate decât să plângă, să urle, să țipe, să se arunce pe jos, dând cu picioarele în toate părțile. Dacă cedați acestei furii și faceți ce dorește copilul, o veți fortifica. Îl învățați să urle mai tare pt a-și impune capriciile. Ar trebui să-l faceți să înțeleagă că această stare este perfect normală și inevitabilă, dar că nu îl va duce nicăieri (îhî, sigur într-o criză din asta TOȚI părinții și-au propus și-au reușit asta. never.). Cel mai indicat este să îl lăsați în pace, pt că în cele din urmă se va liniști singur.
Mi-a plăcut să găsesc în ea atâtea recomandări legate de manifestarea sentimentelor. Am crescut în altfel de mediu și mi se pare esențial pt un copil să aibă libertatea asta, să se simtă înțeles și încurajat să spună ce simte, chit că sentimentele sunt și negative. Până s-o citesc nu-mi pusesem problema așa. Adică da, știam că-s anii cei mai importanți, dar așa, la un nivel teoretic, cumva în spatele meu și cumva în afara practicii și-a activităților noastre zilnice. Acum, de când am citit cartea asta, parcă-s și mai minunată în legătură cu ce am acasă. Sigur, mă așteptam să-mi ofere niște rețete sigure cu care să înving crizele existențiale ce va să vină, într-o clipită. Nu le-am găsit. Am găsit încurajări pt instinctele mele, pt reacțiile mele în diverse situații, oarecare lămuriri despre ce se-ntâmplă în căpățânoiul lor mic și o înțelegere vădit exprimată pt mame. To be continued, că m-am întins.

vineri, 23 noiembrie 2012

Daga mea, în mintea mea nu încăpeai așa minunată cum te știu de 2 ani de zile!

Al naibii creier! Bine că păstrează cu sfințenie amintirile zilelor în spital, dar toate lunile astea, începând cu noiembrie 25, an de grație 2010, sunt ca prin ceață. Bine că-mi amintesc exact în ce formă erau petele de sânge de pe patul din spital, dar nu-mi amintesc ce făceam toată ziua cu ea în casă când avea o lună, 2, 3, 6, 9. Am uitat greul (care nici n-a fost un greu adevărat) sau trăiesc cu el în spate (literalmente), mi-au fost întrecute toate visele și toate așteptările, m-am învățat cu altfel de somn decât eram obișnuită și timpul a trecut, noi două, ochi în ochi, mână-n mână, am ajuns aici! Sunt cea mai tare, cea mai norocoasă și când merg cu ea de mână pe-afară mă simt importantă ca o regină:p
Câteodată uit că are numa' 2 ani. Uit că nu e aici, cu noi, de când lumea și pământul. Uneori uit că e doar un copil, iar alteori uit că nu mai e bebeluș. Și de uitat, am uitat cu desăvârșire cum era viața mea înainte să mă scruteze cu privirea ei albastră-incertă, înainte să râdă cu toate gingiile la vedere, înainte să-și întindă mâna moale-bebelușesc în ceea ce-a fost prima ei mângâiere. Trebuie că viața cu un copil e cea mai recompensatorie variantă posibilă.

Eu și a' meu- totul e despre ea și totul e pentru ea. Când îi spun o poveste, despre o fetiță care merge la zoo, să vadă animale, și ea merge și ea vede și ea are pălărie roșie și sandale și rochiță verde. Mergem pe stradă și vede fete de clase primare, le vrea cizmele din picioare și ghiozdanele din spate, fuge după ele strigând apteaptă, apteaptă a mine, a meu pidzi!
Tot spre sfârșitul acestei luni, pt ea s-a împuțit treaba, așa că toate chestiile care nu-i plac sunt împuțite: nu pațe dțeaca, 'mpuțită!, 'mpuțit 'echinu, 'mpuțit catogu (geaca e împuțită, rechinul e împuțit, tractorul e împuțit). Și-i plină de vrăjeli, texte, scheme actoricești. Îi zic să strângă jucăriile ca să dormim și ea nuuuuuu, sea'a dom. Îi zic să facă nu știu ce, ea se pune pe-un colț de mobilă, se face că plânge și-mi și spune pâng, pâng.
N-a reușit să depășească momentul cu La mulți ani! și să nu mai plângă când începe lumea să cânte, așa că mă gândeam să ne salvăm urechile de behăitul ei și să nu-i mai cântăm de ziua ei.
Cărțile sunt the best. A cam abandonat joaca în favoarea lor.
Desenele sunt the best. Îi iubește pe Michi Mas și gașca lui.
Mâncarea e the best. Sunt în căutare de aliment care să nu-i placă, să nu-l vrea și gata!:p
Frica. De umbre, de întuneric, de mașini. Dacă acum 1 an își vedea umbra pt prima oară și-o pupa cu foc, acum se uită la ea, destul de circumspectă și-ntr-o zi îndesa suzeta în perete și nu înțelegea de ce umbra nu vrea s-o ia.
Îmi place de ea! E amuzantă, turuie-turuie întruna propoziții din ce în ce mai complexe și mai fun-dubioase, nu face ce nu vrea să facă (și asta chiar îmi place, deși mă și enervează pe alocuri), nu pupă, dar se lasă pupată, dansează ca o dementă, îi place să se joace cu var-sa de-a v-ati ascunselea sub patură, întreabă ce caută tractorul acolo, când se usucă cimentul dintr-o parcare apărută în cartier, vrea să știe tot, despre toate, se încalță singură (preferatele ei sunt cizmele de cauciuc și pantofii cu toc, pe care merge perfect) și-n general e ocupată să ne facă pe noi muci :D
Funny words: mumuțița (bufnița), pidzi (cizme), pocată (portocală), hung (lung), te gog (te rog), cu pățede (cu plăcere). Pentru că nu spune literele l, r, v, cuvintele care le conțin sună de-a dreptul tăvălitor-pe-jos de râs.
Eram toți 3 în pat, ora de culcare (prânz):
- Tati, tati, taaaaaaaati!
- Doarme tati, lasă-l!
- 'ini 'apoi?
Are o chestie cu acest vine înapoi?. De cele mai multe ori, eu o culc, și întreabă de ta-su, unde e și dacă vine înapoi. Draga!
Cântă: Abaaaațuuu, abațu, udi-i abațuuu (albastru, albastru, unde-i albastru). Ă, mda.

Ea e Isi Foia. O cunosc de 742 de zile. Și o iubesc dintotdeauna.

vineri, 9 noiembrie 2012

Despre cum mi-am dorit ca soțul meu să fie caracatiță

...și uimirea cu care am descoperit că nu e că nu vrea, ci chiar nu poa' să fie!

Scenetă. Ea și el, soți. Orele 18-18.30.  El vine de la muncă. Ea nu termină niciodată munca.
Ea: plm, iar vii târziuuuu, tre să mâncăm, ce să mâncăm, bobi iar vrea mâncare și uite, e 7, n-a mai ieșit după-amiază afară, gata, la baie, au, spatele meu!, hai, ieși odată din cadă, unde-i crema, unde-i pijamaua, da, normal, tot io o culc, adu-i măcar laptele, stai să-ți usuc părul, da, bine, nu-ți place, nici mie nu-mi place când behăi aiurea, da, du-te cu câinele afară, relaxează-te, hai că-ți inventez și-o poveste, dar scurtă, că mi-e cam greață.
El: plm, iar vin târziu, băga-mi-aș ‘ula în munca asta de câcat, asta iar e nervoasă și mă ia de odihnit, iar n-am apucat să mănânc nimic toată ziua și iar nu e nimic gătit, las’ că fac io ceva, da’ când să fac, că nu-s caracatiță, să fiu și-n bucătărie și cu fi-mea în baie s-o spăl, și-aș culca-o io, numa’ bine c-aș adormi rapid, da’ bestia nu vrea cu mine, ia să spăl niște oale, ba nu, tre să duc gunoiul, tre să ies și cu câinele ăsta, mai am și niște câcaturi de acte de făcut, iar o să dureze o veșnicie și-o să vină turbata iar, bufnită maxim, că nu fac nimic, măcar de-ar înțelege că și mie mi-e greu.
Naratorul: situația e foarte simplă, după o zi grea pentru ambii soți, aceștia nu mai au timp, chef și energie să se înțeleagă unul pe altul. Dacă ea ar fi mai înțelegătoare, în mod sigur, și el ar fi mai relaxat. Pentru că activitățile de seară oricum se fac, ideal ar fi să găsească o cale ca acestea să se facă într-o atmosferă mai caldă și mai voioasă. Dar, individa asta, pe care o suspectez că-i cam tâmpită (deși n-am voie, ca narator, să emit judecăți), nu știe să facă lucrurile așa:p Decât să piardă încă o zi în care abia s-au uitat unul la altul, mai bine s-ar ocupa de toate calm și eficient, pe sarcini împărțite, ar culca copilu’, ar închide laptoapele, s-ar cuibări pe canapea și s-ar uita la filme sau pe pereți, până când unul dintre ei ar spune că-s prea mulți chiloți în scenă:D

Acum, pe bune, mi-am dorit să fie caracatiță, asta e toată explicația pentru absurdul pretențiilor mele. Ca atunci când vine de la muncă să preia toooooate activitățile, iar eu să-mi dau liniștită shut down și să zac inertă într-un colț al camerei unde n-aș putea fi văzută, deci nici trasă de urechi de fică-mea care le transformă în obiecte de confort atunci când e obosită. Cuuuum să nu poți să îi faci și baie și să faci și de mâncare? Cuuum adică nu poți să duci gunoiul și să strângi și jucăriile de pe jos? Cuuum, nu poți să speli farfuriile și să o și cuuuulci? Nu vreeeeeei, nu că nu poți! Ă, da.