Totul se întâmplă înainte de 6 ani (1)

Se poate să ți se pară nașpa cartea asta. Dacă mai nimerești și un exemplar scris prost, e chiar enervant. Dar se poate să și extragi idei cu care rezonezi, idei care îți susțin instinctele, care te lămuresc un pic în legătură cu bestiile preaminunate. Mai ales dacă e prima carte despre psihologia copilului mic citită. Poftim:

• Părerea mea profesională este că nu e posibil să creşti în mod “eficace” un copil, mai ales băieţei agresivi şi plini de vitalitate, fără o pedeapsă cât de mică.

• În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte, comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie.

• Până la 4 ani, copilul atinge jumătate din dezvoltarea sa intelectuală. Tipul de stimulare intelectuală pe care o primește un copil în primii 5 ani de viață determină în mod esențial inteligența vârstei sale adulte.

• Nu există nici o ființă pe lume ale cărei amprente digitale să coincidă cu cele ale micuțului dvs. Și ceea ce este valabil pt amprentele sale, este valabil pt întreaga lui ființă, atât fiziologic, cât și psihologic.

• Alăptare naturală sau artificială. O problemă falsă. Nu există nici o constatare științifică asupra faptului că una dintre aceste metode ar fi mai benefică pt copil decât cealaltă, atât pe plan fizic, cât și pe plan psihologic.

• Referitor la hrănitul copilului la ore fixe- fiecare dintre copii este un individ unic care are dreptul de a se alimenta conform propriului său ritm. Un ritm alimentar forțat, restricționat orar, este imposibil să-i facă bine unui copil. Nu numai datorită fatptului că este diferit de toți ceilalți, dar și pt că propriile sale nevoi alimentare variază de la o zi la alta. Un copil care așteaptă o oră și jumătate să fie hrănit simte același lucru pe care îl simte un adult după 3 zile. Cel mai important lucru pe care îl puteți face pt a-l ajuta pe copilul dvs să capete o încredere fundamentală în el însuși și în lumea în care trăiește, este să îl hrăniți atunci când îi este foame. Copilul care este hrănit atunci când plânsul său indică faptul că îi este foame, gândește.

• Prima adolescență. Perioadele de echilibru sunt marcate de numere impare (1, 3, 5 ani) și perioadele de dezechilibru sunt marcate de numere pare (2, 4 ani). În ciuda dificultăților pe care atitudinea negativă, de opoziție, a copilului de 2 ani, vi le cauzează, amintiți-vă de faptul că este vorba de o fază pozitivă a dezvoltării sale, fără de care ar rămâne blocat în echilibrul de bebeluș. Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facă în mod absolut necesar pt a-și stabiliza sentimentul identității, este să se opună părinților, adoptând o atitudine negativă. Pt ca să poată defini faptul că el este ceea ce dorește, trebuie să treacă printr-o fază de negare și de respingere.

• Despre sentimente și exteriorizarea lor. Ar trebui să dăm copiilor toată libertatea pt a-și exprima sentimentele, atât cele rele, cât și cele bune. Dacă nu-i lăsăm să se elibereze de furie și ostilitate, nu va ma rămâne loc pt dragoste și afecțiune. Sentimentele reprimate favorizează o sănătate mentală defectuoasă. Ca regulă generală, trebuie să știm că ai noștri copii se exteriorizează până în momentul în care le cerem să ascundă ceea ce simt.  

• Tehnica reflectării sentimentelor. Iată cum funcționează: arătați unei alte persoane că înțelegeți ce simte, traducând sentimentele sale prin cuvintele dvs. și afișându-le ca și cum ați fi o oglindă. Este foarte ușor cu copii de peste 2 ani, deoarece puteți folosi aceleași cuvinte pe care le-au folosit ei ca să se exprime. De exemplu (și chiar se impunea unul:p): copilul dvs. de 2 ani sosește plângând și foarte nervos spunând Jimmy m-a bătuuuut... În loc să îi puneți față în față pe cei 2 copii, să începeți un adevărat procedeu judiciar, cine a început, de ce, etc, mai bine adoptați altă tehnică. Tehnica sentimentelor reflectate vă deposedează de rolul de arbitru. În locul său, în momentul în care copilul vine, puteți răspunde Oh, Jimmy te-a bătuuuuuut! sau Ești furios că Jimmy te-a bătut (între noi fie vorba, eu chiar sper ca Iris să nu cunoască nici un Jimmy :D). Cuvintele dvs. traduc sentimentele copilului.

• Cum reacționați la crizele mari. Crizele cele mari sunt ultima manifestare a negativismului. Este o asemenea stare de furie încât copilul nu poate decât să plângă, să urle, să țipe, să se arunce pe jos, dând cu picioarele în toate părțile. Dacă cedați acestei furii și faceți ce dorește copilul, o veți fortifica. Îl învățați să urle mai tare pt a-și impune capriciile. Ar trebui să-l faceți să înțeleagă că această stare este perfect normală și inevitabilă, dar că nu îl va duce nicăieri (îhî, sigur într-o criză din asta TOȚI părinții și-au propus și-au reușit asta. never.). Cel mai indicat este să îl lăsați în pace, pt că în cele din urmă se va liniști singur.

Mi-a plăcut să găsesc în ea atâtea recomandări legate de manifestarea sentimentelor. Am crescut în altfel de mediu și mi se pare esențial pt un copil să aibă libertatea asta, să se simtă înțeles și încurajat să spună ce simte, chit că sentimentele sunt și negative. Până s-o citesc nu-mi pusesem problema așa. Adică da, știam că-s anii cei mai importanți, dar așa, la un nivel teoretic, cumva în spatele meu și cumva în afara practicii și-a activităților noastre zilnice. Acum, de când am citit cartea asta, parcă-s și mai minunată în legătură cu ce am acasă. Sigur, mă așteptam să-mi ofere niște rețete sigure cu care să înving crizele existențiale ce va să vină, într-o clipită. Nu le-am găsit. Am găsit încurajări pt instinctele mele, pt reacțiile mele în diverse situații, oarecare lămuriri despre ce se-ntâmplă în căpățânoiul lor mic și o înțelegere vădit exprimată pt mame. To be continued, că m-am întins.