Totul se întâmplă înainte de 6 ani (2)

• Este adevărat faptul conform căruia, cu cât este mai inteligent, cu atât va pune mai multe întrebări.
• Părinții pot comite 2 greșeli majore în timp ce îi învață pe copii să se controleze. Pe de-o parte, putem să nu le cerem nimic și în acest caz copilul va rămâne la vârsta de 6 ani la nivelul vârstei de 2 ani. Va fi incapabil să-și controleze instinctele asociale. Cea mai mare parte a părinților însă, au tendința să împingă copilul spre a învăța totul prea repede. De aceea, este foarte util să știm ceea ce putem aștepta, în mod rezonabil, de la un copil în timpul anilor preșcolari. Va trebui să ne ajustăm exigențele în raport cu ceea ce poate face copilul în mod rezonabil, la o anumită vârstă. Presiunea părinților pt ca micuțul să se controleze prea devreme (vb de mișcările instinctive, de impulsuri) poate antrena numeroase probleme: refuzul de a mânca, rosul unghiilor, temeri, coșmaruri, toate acestea ascunzând răspunsul copilului la o presiune prea mare. Cea mai bună vârstă pt a începe este la 3 ani, deoarece este o vârstă echilibrată și cooperantă. În acest moment copilul stăpânește destul de bine limbajul, pt a putea asimila controlul instinctiv. Lăsând un copil să-și exprime sentimentele în cuvinte, îl ajutăm să devină capabil de a controla instinctele și actele asociale. Dacă îi permitem să-i spună surioarei lui că o detestă, îi ușurăm efortul de a-și reprima pofta de a lovi sau de a-i sparge jucăriile.

• Separarea de mamă. Copilul, la vârsta preșcolară, învață să se despartă de mamă (o, noooo, say no more! :D). În timpul primei adolescențe, nu va fi pe deplin pregătit pt asta. Pt copilul de 2 ani, mama este încă centrul universului și are nevoie de ea. De aceea nu este indicat să-l trimiteți la creșă la această vârstă.

• Cred că micuții au tot dreptul să spună ceea ce gândesc la această vârstă (2,5 ani). Este nociv pt dezvoltarea personalității lor să-i învățăm să-și ascundă sentimentele în acești primi ani. Nu pledez pt faptul ca toți copiii, de toate vârstele, să spună tot ce gândesc oriunde și oricând, dacă au chef. Dar nu pot învăța să fie delicați cu sentimentele celorlalți în perioada preșcolară, fără a se afla în pericol de a-și inhiba propria lor vervă și spontaneitate.

• Identificarea cu un sex. Băiețeii și fetițele sunt, ca să spun așa, asexuați, în cursul primilor 3 ani. Diferența dintre sexe nu apare în mod net decât după vârsta de 3 ani. Începând din acest moment, băieții și fetele se vor comporta în mod diferit și vor avea o viziune diferențiată față de ei înșiși și față de lume. Cu cât atmosfera familială este mai sănătoasă în ceea ce privește sexualitatea, cu atât mai mic va fi șocul psihologic suferit de copil odată cu descoperirea sexului. Fetița se poate simți lezată și poate considera că din acest punct de vedere aparține unei rase inferioare. Sau poate să creadă că s-a născut cu penis, dar acesta i-a fost luat, drept pedeapsă (eu, dar e drept n-aveam 3 ani, eram mai mare, credeam fix invers, că băieții ne sunt inferiori, că în loc să aibă ovare în interior, acestea au coborât, în mod complet inestetic, în jos :D).

• Despre comportamente. Încurajările părinților joacă un rol determinant în influențarea comportamentului bebelușilor și copiilor. Comportamentul sancționat nu este descurajat în permanență, când efectul represiv se va atenua, comportamentul va redeveni identic cu cel anterior. Fie că dresați un animal, fie că educați un copil, de fiecare dată când îl pedepsiți, îl învățați să vă deteste și să se teamă de dvs. Nu trebuie să învățăm copilul nici ura, nici teama, decât în cazurile absolut necesare, pt a-l proteja de el însuși. În locul pedepselor, dacă doriți ca un copil să înceteze să acționeze contrar dorințelor dvs, utilizați tehnica extincției (adică, dacă un plod spune cuvinte urâte, în loc să o iei razna, mai bine îl ignori și rămâi calmă, când vede că nu stârnește nici o reacție, se potolește singur). Încurajați copilul în ceea ce doriți să-l vedeți făcând și nu acordați atenție lucrurilor pe care le face și nu vă plac. Încurajați orice progres. Atunci când copiii noștri sunt cuminți, nu prea le acordăm atenție, nu ne deranjează, așa că îi ignorăm. Nu facem nimic pt a încuraja acest comportament pozitiv. Dar atunci când copilul iese în evidență cu ceva, ne atrage imediat atenția. Cu alte cuvinte, nu facem decât să încurajăm comportamentul pe care nu îl dorim. 

• A da copilului libertatea de a explora mediul său și a-și asuma autodisciplina imediat ce este posibil, la fiecare etapă a dezvoltării, favorizează edificarea unui ego pozitiv. Prima oară când observă lingurița și vă arată că dorește să mănânce singur, lăsați-l să încerce. Mai puțină sau mai multă mizerie, la această vârstă, contează prea puțin, deoarece este pe cale să învețe să se disciplineze și să se controleze. Dacă veți continua să-l hrăniți, veți încetini dezvoltarea independenței și autodisciplinei sale. A permite unui copil să acționeze singur, presupune din partea noastră că suntem hotărâți să crească. Când aud o mamă numind bebeluș un copil de 2 ani, sunt convinsă că în mod inconștient, ea nu vrea ca acesta să crească. Deseori ezităm să ne lăsăm copiii să se descurce singuri, deoarece, în străfundul nostru, undeva, nu ne dorim să-l vedem schimbându-se.

• Copiii sunt imitatori extraordinari. Datorită acestui dar, avem la îndemână un instrument educativ foarte eficient. Dacă putem oferi modele vii ale unei personalități cu trăsături pozitive, copiii noștri vor învăța printr-o imitare inconștientă. Atmosfera căminului este baza a tot ceea ce încercăm să-l învățăm prin disciplină.
• Dacă lăsați copilul să învețe din consecințele naturale ale faptelor sale, îl ajutați să-și întărească egoul (ex cu refuzul de a mânca- decât să te enervezi și să insiști, mai bine iei farfuria calm și-i spui că va mânca la următoarea masa, consecința naturală fiind foooooameaaa).

Cele 12 porunci ale părinților:

1. Nu umiliți copilul!

2. Nu folosiți amenințări!

3. Nu faceți copilului promisiuni disproporționate!

4. Nu smulgeți copilului promisiuni!

5. Nu protejați excesiv copilul!

6. Nu trebuie să-i vorbiți prea mult copilului (asta nu înseamnă ce am crezut și eu inițial, ci doar că discursurile lungi îi pierd).

7. Nu cereți copilului ascultare oarbă și imediată! Să dăm copiilor măcar timpul să reacționeze (X, în 10 minute plecăm!)

8. Nici prea indulgenți nu trebuie să fim. A acorda prea mult unui copil echivalează cu a-i sufoca șansele de a deveni independent și autodisciplinat.

9. Trebui să vă arătați coerenți vis-a-vis de reguli și legi.

10. Nu fixați reguli inadaptate vârstei copilului.

11. Nu folosiți metode culpabilizante și moralizatoare.

12. Dacă nu aveți intenția să le vedeți executate, nu mai dați ordine!

• Copiii au nevoie să fie inhibați în unele din acțiunile lor. De ex, când este vorba să-și lovească prietenii sau părinții. Ceea ce trebuie să ne dorim este ca sentimentele lor să nu fie inhibate. Acordați-i copilului un mijloc inofensiv pt a-și exprima sentimentele de mânie. Lăsați-l să le formuleze și să le spună, sau înlocuiți obiectul mâniei sale cu un substitut acceptabil (nu te las să-l lovești pe frat-tu, dar poți să lovești sacul de box, dacă ești nervos).

• Din câte am auzit, există un vaccin anti-violență (și-aici am căscat mari ochii): acesta se numește dragoste (pfiu!:p).

Despre bătăiță. Cuvânt dezgustător regăsit de suficient de multe ori în carte, cât să-ți trezească reacții. Ana Savin emite niște păreri în legătură cu acestea. Ea consideră că există situații când efectiv se impune o bătăiță (de ex, copilul nu înțelege altcumva cât de periculos e să traversezi strada fără să te asiguri și se smucește din mâna mamei, punându-se astfel în pericol). Mna. Nu mi se pare că instigă la bătaie, chiar deloc. Mi se pare că dă dovadă de înțelegere pt mamă, ca personaj central în viața copilului mic și că spune lucrurilor pe nume, neîmpachetându-le în rahat stălucitor. Da, sigur, stai 2 ani cu copilul acasă, bineînțeles că-ți pierzi cumpătul, că uneori ți se poate părea că nu face altceva decâ să te provoace să-i dai 2 pumni (:D). Dar tot ea zice că nu suntem nici animale, nici copii, să nu ne putem controla impulsurile de genul ăsta. Dacă totuși nu ți le poți controla, fuga la psiholog! Că deși e ok să-ți vină să-l lipești de toți pereții, nu prea e ok să și pui în practică. Nu prea deloc, așa.