marți, 31 martie 2015

3.3

Nu-mi mai încap în piele. Și nu de fericire. E ca și cum mi-ar fi rămas mică pielea și din cauza asta stau numai ghemuită sau în poziții care-mi provoacă tot felul de cârcei sau doar nervi. Sunt încremenită în capul meu și nemulțumită de mine până la acte extreme.

De exemplu, într-o după-amiază ordinară de sâmbătă cu 5 minute înainte să ies pe ușă (spre narghileaua de la restaurantul turcesc, if you must know) am luat foarfeca (?) de croitorie (aia mare, adică, nu vreo finețe) și mi-am ciopârțit asimetricul stâng (pe care-l obținusem cu nici o lună în urmă pe mai mulți bani decât dau de obicei pe tuns și de care, la momentul ăla, fusesem încântată). M-am uitat luuuung în oglindă, căutând-o pe cea de care-mi e mie dor, n-am găsit-o, m-am enervat și mai tare, dar mi-am cules părul căzut între sâni, am dat din cap a fuckyoudamnhair și-am purces spre bere și afumare. Când am revenit la bază, aveam și mai mult tupeu (din cauza berii), așa că am continuat cu tunsul. Am căsăpit asimetricul până a ajuns mai scurt decât partea dreaptă, iar asta nu, în ciuda așteptărilor mele, nu a fost o mișcare grozavă. Încercând să repar (decedecedece cred oamenii că dacă au făcut o buleală, mergând mai departe repară?!?) mi-am dat seama că nu e extraordinar de rău mai ales dacă port vreun fes, dar că trebuie neapăraaaaat să tund și de la spate, că nu se mai potrivea cu ce obținusem eu cu atâta trudă. Well, să zicem doar că acum mi-e și rușine să mă duc la coafor:p Poate o să spun că m-a tuns fică-mea când dormeam. Yes, that will work.

Siiigurrrr că știu de unde-mi vin toate bufnelile astea, I'm not that stupid, problema e că nu le vreau, n-am chef de ele. Chiar nu se putea să mă sară anul ăsta? Să vină și pentru mine primăvara cu alaiul ei de flori, nu de bullshituri. Să fie și pentru mine april 3 just a happy day, nu una în care scurm în gunoaie ca o găină care n-are nici aripi să zboare, dar nici ouă nu face. Yep, așa fac mereu înainte de ziua mea. Sunt ciufută de nici eu nu mă suport, câteva zile înainte am dorințe nerealiste, de nici mai marii desenelor animate n-ar putea transpune în imagini tâmpeniile de-mi trec mie prin cap, în ziua cu pricina mă supăr și mă întristez de zici că am 12 ani și aflu că nu mai merg în tabără la Slănic-Moldova și de a doua zi îmi revin la ochi și-n obraji, pfiu, a mai trecut un an, așa, și?!

joi, 26 martie 2015

Iris dixit

Mi-am dat seama că anul ăsta n-a venit postarea cu perlele irisești și că trebuie să repar urgent această defecțiune:p 
But wait, aud cumva o întrebare din sală? Cineva m-a întrebat cum este Iris la 4 ani și 4 luni? Sigur că îți răspund, ce să fac acum, fii atent: Iris la 4 ani și 4 luni e amazing, mi se colorează ochii cu apă de câte ori mă opresc o secundă să mă gândesc la asta:p E curioasă, vrea să știe (pelicanul zboară sus sau jos?, unde se duc gândacii iarna?, tu ce făceai când erai mică?), vrea să învețe (numeri cu mine până la o sută?, știu, hai să numărăm repede până la o mie!, hai să scriem cuvinte, și ea alege cuvântul, eu îi spun pe litere, ea scrie), e timidă, emotivă și fâstâcită dar și jucăușă, prietenoasă și directă. Îi place în continuare mâncarea, e tot ce-și poate dori un bucătar, laudă ce mănâncă prin orice mijloace:)) E în faza Barbie, Frozen și My little Pony, nu știu cum s-a ajuns aici:p Nu-i deloc ușor să-ți descrii copilul, dar ce văd la ea, cu toată obiectivitatea de care pot fi în stare, îmi place, o să fie o femeie grozavă, mititica mea:p Hai c-am cotit-o iar în lanul cu sirop, vă las cu:

Mami, albinele ne dau nouă miere. Dar gorilele de ce nu ne dau nouă banane?

La cină Iris ne explica o treabă importantă: întâââââi am fost bebeluuuș, am crescuuuut, m-am făcut copiiiil, dup-aia mă faaaac soră. Sora cui, fată? A ta și-a lui tati.

Ziua de 25 martie, va rămâne în istorie ca ziua în care Iris a folosit pentru prima oară strugurelul propriu exact așa cum trebuie: a făcut un cerc perfect pornind de sub nas până la bărbie, ocolind cu grijă buzele, de mai multe ori. Nu m-am hotărât dacă să-i zic că nu așa se face, cred că aștept adolescența și prima ei întâlnire cu un băiat, când sper că va folosi, înainte de-a o zbughi pe ușă, un ruj numa' bun pentru această ocazie:))

Mami, zăpada care cade din nori se transformă în puchini?

- Mami, după primăvară vine vara?
- Da, fată.
- Și-o să mergem la mare.
- Da.
- Eee, în sfârșit o să-mi pun sutienul. Apoi se uită sfidător la mine, ca și cum să nu îndrăznesc să fiu tâmpită, și zice: sutienul MEU, nu al tău!

- Ești o egoistă!, o aud spunându-i lu' Loli.
- Da' ce înseamnă egoist?, mă bag io în seamă, ca mama în borșul adolescentei.
- Să latri aiurea.

- Îi  zici și tu ceva frumos mă-tii?
- Fetru?

Vreau ciocolată de ridichi acasă, mami.

Aseară am visat un gândac care a venit în camera mea și a spus că aia e camera lui unde o să stea el cu prietenii lui și de-aia am plecat și-am venit la voi în pat. Ia de mai zi ceva!

- De ce-mi mâzgâlești agenda?
- Nu ți-o mâzgâlesc, ți-o fac frumoasă, spune candida fiică.

Me proud. Me happy. Of course.

joi, 19 martie 2015

Barcelona and me

Episodul 4: Întâlnirea
De ziua femeii, la 10.40, aterizam pe aeroportul barcelonez. În timp ce treceam prin filtre, cu încetinitorul, în piept îmi creștea o gogoașă de bucurie, dar mai ales, de mândrie: eu eram acolo, eu călătorisem singură și eu ajunsesem la destinație (sigur, nu-i ca și cum as fi cărat eu avionul în spate și m-aș fi luptat cu balauri milenari într-o întrecere de life and death, but still, pentru mine era big deal:p).

Credeam despre Barcelona că e grandioasă, impunătoare, iar ea este mică (în măreția ei), caldă, prietenoasă. Oraș-vacanță, cu temperatura la sol numai bună de tolănit pe ce apuci, locuințele în clădiri ca niște hoteluri, aerul ăla  de vacanță, îngrămădit în toate. Palmierii. Marea. Și, desigur, oamenii. Relaxați, zâmbitori, politicoși. Absența zgomotelor, n-am auzit nici un singur claxon cât am stat acolo, străzile au o voce a lor, sigur, dar nu e zgomot turbat care te stresează fonic, e doar... viață. Un oraș normal, iubitor de copii și de câini.

M-am întors cu niște lecții de acolo și călătoria asta m-a schimbat (nu toate o fac?!). I am not me anymore, într-un fel care încă nu s-a cristalizat. Hello, new me, cred că era scris în stele să ne întâlnim aici:p 

Nu mai am multe cuvinte despre cum au fost zilele mele în Barcelona. Dar am în minte niște cadre pe care nu le voi uita curând, cel mai probabil, never. 

Eu cu mine descălțate prin aeroporturi. Eu cu mine cu lacrimi în ochi pe acoperișul Pedrera. Eu cu mine și masa aia scăldată-n soare de la Cafe de la Pedrera. Eu cu mine urcând treptele în casa Batllo, cu mâna pe balustradă. Eu cu mine în tricou pe Las Ramblas. Eu cu mine și La Boqeria. Eu cu mine și marea. Eu cu mine prin Guell cu soarele apunându-mi pe umeri. Eu cu mine vorbind singură pe străzi când mă rătăceam dacă fuck, shit, ce câcat, unde naiba sunt? se pot încadra la conversații. Eu cu mine, chinezul Igor (și dacă numai mie mi se pare amuzant că un chinez are numele Igor, mă scuzați:D) și troaca de caramel macchiato de la Starbucks, recompensă că l-am găsit într-un final:p Eu cu mine și paharul de vin alb din nori. Eu cu mine, dorul de Iris și matematica iubirii.

Știți ce-am învățat, first, din călătoria asta? Că nu ești singur niciodată. Că poate uneori ești doar tu cu tine, dar nu ești singur. Și că umbli pe străzi necunoscute dintr-un oraș necunoscut dintr-o țară necunoscută și nu e reconfortant să afli că nimeni nu mai vorbește limba ta, și nu mă refer la limba română, ci la your heart language. Dar odată ce știi asta ești mai legat de tine și știi că te poți baza pe cineva, nu spui cine, persoană importantă, care nu e așa tont și aerian cum credeai:p

Now, finally, I give you photos (more, yes, more, pe facebook):

Streets of Barcelonia
Streets of Barcelonia (2)


Minunata Pedrera
La Pedrera, interior
Casa Batllo


Marea, chiar ea
Parcul Guell

Las Ramblas, în lung și-n lat, cu Marilyn Monroe, chiar ea, la balcon

Pentru cei care n-au adormit până aici, am o veste bună: acesta chiar e finalul, buh-bye now! :D

miercuri, 18 martie 2015

Barcelona, cu b de la București

Episodul 3: Drumul spre.

Cu câteva zile înainte de plecare m-a lovit virusul ăla minunat de care nu cred că a scăpat nici un locuitor al țării (sau al planetei) care se respectă. Când credeam că am scăpat mă mai lovea un val, așa că mi-am făcut bagajele mai mult zăcând în pat, cu frisoane, fierbințeli (căci ce-ar fi frisonul fără buna lui prietenă, fierbințeala?!), dureri de cap, muci, amețeli și tuse de măgăriță uitată dezvelită noaptea în casa lui Olaf. The joy! Cu o seară înaintea plecării spre București, pentru a-mi da elan, mă gândesc, Iris avea 38.9. The joy, twice! Căci ce poți să-ți dorești mai mult când pleci de lângă plodul tău decât să-l lași bolnav?!? Nimic, exact.

Am plecat. Am lăsat moaca irisească mototolită și ochii ei miciți de răceală, m-am întors din drum de 2 ori ca s-o mai pup oleacă, am mituit-o c-un lego friends ca să-și uite bocelile, și am plecat. Bine că n-am ajuns prea departe când am realizat că nu aveam portofelul cu mine. N-ar fi fost prima oară când plecam în vacanță fără, but still, erau și acte acolușa:p

Drumul cu trenul a fost lung, foarte lung și extrem de lung, presărat cu enorm de mulți muci, tuse și febră. Yay! M-am lățit pe 2 locuri într-un echilibru precar și mi-am dorit, cu naivitatea omului care n-a vrut decât o vacanță mică și liniștită, nu luna-de-pe-cer pe băț, să dispară toți mucii din lume. Nu există nici o zână care să împlinească dorințe din astea, nu înțeleg de ce. Sau dacă da, în dimineața aia zăcea mahmură pe undeva, incapabilă să miște din nenorocita aia de baghetă, screw that  bitch!

Bucureștiul e mereu bun cu mine. M-am întâlnit cu fetele, mereu o bucurie, dar eram așa de obosită și de mucoasă, burgerul simbio-nez m-a mai resuscitat un pic, cot la cot cu licoarea fierbinte cu theraflu extra, la fix și la țanc ca s-o dau în altele, tot distractive dar despre asta, pe alt program, later, later, gen never:p. Apooooi, ce face omul răcit, obosit și emo, poposit în București în drum spre Barcelona, se duce la bff acasă, veți striga în cor, se vâră în pat, după ce ia un pumn de nurofene, îți cere umil scuze de la zâna alungătoare de muci și speră ca de data asta, să se simtă și să fluture bagheta salvatoare, pentru ca a doua zi, in ză morning, această ființă nevinovată care este... eu, să fie fresh pentru marea călătorie a vieții ei??? Ă, sigur. Not. Se duce, vai de capul vostru, ce sunteți!, la film, nu la film, pardon, la Fifthy shades of Grey. Mi-a plăcut? Dar ce contează?! :)) Contează că am fost acolo cu cine am fost acolo și, contează, desigur, și faptul că am stat, în aer condiționat. Pentru răceala mea a fost minunat:p

Când am ajuns la bff eram praf. Cotrobăind în valiză constat, cu bucurie nețărmurită, că toate cele 3 perechi de blugi pregătite pentru escapada barceloneză, zăceau acasă, ele știau pe unde, că-n valiza mea roșie nu erau. Mișto.

În aeroport, după check-in, condusă de my bff, în continuare răcită și enervant de mucoasă, m-am simțit abandonată și singură, ca un cur în ploaie. Sigur că nu mi-a venit să plâng, drept cine mă luați?!

De zborul cu avionul nu mi-a fost o clipă frică, nici înainte, nici în timpul lui. Îmi place prea mult, ca să mai fie loc de frică. 

În episodul următor, probabil în mai puține cuvinte și mai multe imagini, întâlnirea.