luni, 25 iunie 2012

1y7m: încăpățânarea e numele ei

E un copil foarte frumos, nu doar fizic, cu ochii ăia albaștri mișto rău și cu cârlionții ăia obraznici, ci așa, cu totul :p N-am să mă (mai) prefac că e un copil ca toți copiii, e evident înzestrată intelectual și emoțional mult peste vârsta ei. O zice mă-sa, o zic și cei care cred că are 2 sau 3 ani, după cum vorbește și câte-nțelege (și-n continuare e și mai grasomegă, dar măcar nu mănâncă sticksuri și alte prostii :p).

Vorbește, vorbește, vorbește, nu ținem pasul cu ea, s-au tot înmulțit cuvintele ei, încât nici măcar eu nu le mai știu pe toate și n-o înțeleg mereu. Așa că ori zic îhî! și sper să scap cu atâta, ori îi zic să-mi arate ce vrea, chestie care nici ea nu funcționează brici, normal.
Ne ia de gât, se lipește tare de noi (mai ales de mine:p) și spune bețc, bețc.
Încăpățânarea ei o face pe-a mea să moară de rușine. E atât de chitită pe chestiile pe care vrea musai să le facă, musai cum vrea, musai într-o ordine, într-un ritm, că mă scoate din minți în zilele când nu am atâta minte încât s-o ignor.
Îi e atât de silă de muște încât o apucă și bocitul dacă poposește vreuna mai mult în preajma ei.
Face niște fițe la mâncare și eu, care nu m-am întâlnit cu ele până acum, mă uit șocată; nu, răbdare nu (mai) am.
Când doarme, pentru că n-am pierdut obiceiul de-a mă holba la ea, îmi dau seama cât de bine seamănă cu ta-su. Dar când e trează și râde sau își ea fața aia serioasă, seamănă mai degrabă cu mine.
Numără toate chestiile din casă (oje, pixuri, etc) sau de-afară (trepte): nunu, doo, dece, tapte.
După ziua în care a mutat dintr-un castron în altul cu bunic-sa ceapă verde, ardei, păstăi, morcovi, roșii nu-i mai tace gura, le enumeră mereu, parcă să nu uite: țeapă vede, adei, pățăi, etc.
Am fost weekendul ăsta la țară și-acolo, rămasă în chiloți (cu volănașe), a avut ocazia să vadă pentru prima oară cum se scurge pișu pe picioare, a fost fascinată  :D
Cu renunțarea la suzetă sau la pempărși nu suntem nicăieri, mai are din când în când niște apucături care mă fac să cred că gata, am scăpat, dar nu, not yet și eu nu vreau să fac nimic din ce-ar putea grăbi asta (e treaba ei, pân' la urmă!:p).

Funny words: țeapă (ce-a pățit, de la cântecul ăsta), namni (foame), dețu (rondeluț :p), muton (buton), ticu (lăpticul), petene (pepene), aț-o (las-o, unde o este chiar ea:p) Mați (Marcel).

Eu? Eu sunt mai mult mamă decât orice altceva (am fost și voi fi vreodată).

duminică, 3 iunie 2012

Calea de mijloc

Mă-sa lu' Iris este nașpa. 
Mă-sa lu' Iris care nu-i dă fetii nici pufuleți, nici parizer în formă de ursuleț (care e clar pentru copii), nici ouă kinder, nici cartofi prăjiți, când ei îi este în mod absolut evident atâta poftă, este nașpa.
Mă-sa lu' Iris ar trebui să-și scoată fluturii din cap și să aterizeze cu picioarele pe pământ, copiii nu se fac mari și deștepți dacă-s aburiți cu legume și cu ciudățenia asta, avocado.
Mă-sa lu' Iris își bate joc de ea cu terciul ăla din fulgi de ovăz, mâncare fără sare și uită că noi n-am fost crescuți așa.
Mă-sa lu' Iris nu știe că nu așa se cresc copiii. Dacă toti și-ar fi crescut copiii așa, unde-am fi ajuns? Chiar așa, unde?

Nu văd foarte clar indicatoarele, dar am nevoie să ajung aici. La calea de mijloc. Pentru că în afara lucrurilor care-mi sunt foarte clare și în care cred pentru că n-are cum să fie altfel, și eu sunt debusolată. Am aflat și eu că lactatele sunt la fel de bune pentru organism, la fel cum sunt de rele. Că legumele sunt bune, dacă ar fi legume, și nu alte bucăți de plastic colorat. Că fructele sunt bune, dar nebune, și că mai și  îngrașă.

Așa, cu atâtea informații contradictorii, am senzația că fac mereu greșeli. Că nu-i ofer, din punct de vedere nutritiv, tot ce-ar avea ea (și orice copil de vârsta ei) nevoie. Că, oricât aș citi, tot neinformată rămân. Că uneori bunul meu simț, în ceea ce privește alimentația ei, poate să dea rateuri, și dă, sunt sigură că dă.
Și-atunci, am câteva posibilități. Pot să mă gândesc la copiii care au crescut frumos fără scheme, reguli, cereale integrale și alte produse bio. Pot să mă gândesc că, din ce știu, deși nu și-a bătut nimeni capul cu asta, nu sunt nici eu afectată cineștiece de lipsa acestei griji. Pot să mă gândesc că o să meargă în colectivitate și că mâncarea de acasă nu se prea potrivește cu aia de la grădiniță. Pot. Normal că pot. Dar.