miercuri, 20 august 2014

Ce-ar trebui să știe un toddler de (aproape) 4 ani

  • Că e iubit. Că oricum s-ar trezi dimineața, zâmbitor sau bufnit, oricum i-ar fi ziua, la grădiniță sau acasă, oricâte nazuri ar face la culcare, oricâți nervi  de mamă ar călca în picioare cu inocența și emfaza anilor săi, oricât de lungi ar fi nopțile cu febră, oricâte griji ar aduce cu ele bolile, oricât de nepotrivit s-ar îmbrăca, oricâte schelălăituri nefondate ar zgâria oricâte timpane, orice ar face și oricând l-ai întreba, el să știe că e iubit. Că părinții sunt și ei tot oameni, cu nervii, grijile și fricile lor, dar că el este iubit. Că o să-și dorească uneori lucruri pe care nu i le poți cumpăra, dar el să știe este iubit. Că toate se pot schimba în viață, dar nu și faptul că el este iubit.
  • Că poate să facă orice, atâta timp cât nu se rănește pe el, pe alții și nu strică obiecte. În ceea ce ne privește, asta a însemnat că a avut voie să mâzgâlească pereți, să se joace cu plastilina prin toate colțurile fără să facem atac de cord că se lipește definitiv de covor, să mănânce needucat cu mâna (da, sunt oameni care cred că nu e frumos ca un copil să mănânce cu mâna. mda. neinteresant.), să coloreze cu creta în casă, să împrăștie tot de prin sertare, să facă ciorbă de șosete în oalele bune, să-și facă toPogan din pernele canapelei și corturi sau look de fantomă din cearȘafuri și, mă rog, alte tâmpenii specifice vârstei.
  • Că poate să ajute. Că e impotant pentru ei să se simtă utili, mari. Hai să facem biscuiți! sau Mami, pooot să aspir eu?/Dar chiar te rog, vezi și după ușă.
  • Că e normal să-i fie frică, dar ce mișto e când o învingi pe cotoroanță.
  • Că e ok să ceri ajutor.
  • are voie să facă alegeri.
  • Că a da nu trebuie să fie condiționat de a primi. Aproape în fiecare zi avem discuția asta. E prietenă cu o fetiță care nu prea împarte jucăriile și Iris e foarte descumpănită, se supără și nu pricepe de ce dacă ea îi dă din jucăriile ei, asta nu-i dă. O înțeleg, e enervant:p Dar îi repet mereu că nu dăm ceva pentru a primi altceva la schimb, ci pentru bucuria de a împărți. Treabă complicată, e încă prea mică.
  • De ce nu mănâncă prostiile dulci de prin magazine și cum vine treaba cu opțiunile. Da, eu cred că înțelege. Că găsim de toate în magazine, dar nu toate sunt bune. Că dacă vrea ceva dulce, facem, și e și gustos și mai sănătos. Că e important ce mâncăm, că e mică și are nevoie de tot ce e mai bun, în măsura în care putem și noi să-i oferim asta. Admit că e curioasă, dar dacă o să aibă curiozitatea de a fuma o țigară când o avea 10 ani, ce fac?, i-o las dimineața pe masă, lângă cana de lapte?. N-am considerat niciodată interdicția asta ca pe o pedeapsă, of course, și sper ca nici ea să nu vadă așa lucrurile când o fi mai mare. Pentru că, deși am fost privită în toate felurile posibile, nu chiar pozitive, și că mulți m-au considerat o mamă oribilă că nu umblu prin parc cu buzunarele pline de caramele, ba le mai și refuz pe-ale altora, pentru mine au fost clare de la început rațiunile și nu m-am grăbit să mă aliniez majorității, nici de complezență, nici pentru că acum Iris a crescut, nu mai e bebeluș.
  • Să aibă încredere în părinți. Dar asta e deja din altă ligă:p
Ne uităm la ei când dorm, cu gura ușor deschisă și crăciți în 7 zări și parcă sunt din nou, forever, bebeluși. Până se trezesc și ne trece:)) Adevărul e că cea mai simplă variantă de parenting e aia în care noi ne raportăm la ei ca la niște ființe dotate cu inteligență, emoții și sentimente, pentru că asta sunt, chiar mai presus de faptul că sunt copiii noștri.

marți, 19 august 2014

Ce-am zis că nu fac niciodată

Aș crede că nu există persoană pe fața pământului care să nu fi fost prinsă cu niciodată mincinos în sac, că vremurile, anii, anturajul, mintea, gusturile sau mai știu eu ce ne-au găsit diferiți și ne-au făcut să ne întrebăm care sunt eu aia adevărată: aia de murea de silă la vederea conopidei sau aia de înfulecă acum  salată de conopidă crudă cu behăituri uimite de plăcere? sau care sunt eu aia adevărată: aia cu bretonul pe gene sau aia cu părulposibillungdarnuștiisigurpentrucăemereuprins?. Nu vă mai întrebați, nu vă mai frământați, si aia și aia eram tot eu, numa că una mai mișto decât cealaltă, ce bine că ne e dat, unora dintre noi, să evoluăm:p
  • am zis că mie nu-mi trebuie laptop, că e enervant și încet la minte, că n-o să dau vrabia de pe birou pe cioara nouă din magazine. Stupid cow, noroc că soțul meu a insistat că-mi trebuie:p
  • am zis că n-o să port animal print niciodată, că e nasol și țipător și de babe:p Well, a fost nevoie de Iris ca să apuc să fac și asta, in our matching clothes day. Sigur, nu aș dezvolta nici o obsesie pentru asta, dar din când în când, e chiar amuzant.
  • am zis că n-o să port fuste, că-s așa neinteresante, de profesoare de gimnaziu de la țară. Well, pe cât am fugit de ele atâta timp, pe-atât le iubesc acum.
  • am zis că n-o să mănânc carne de vită/miel/curcan, ciorbă de burtă, spanac, conopidă, porridge, prăjitură cu morcovi sau dovleac și multe altele niciodată. Îhî, mare băbăloaică eram, thank you, Iris, că m-ai scos din lumea aia:))
  • am zis că niciodată-niciodată n-o să renunț la plăcerea de a răsfoi o carte, de a adulmeca paginile ca și cum aș trage pe nas toată povestea, că nu sunt cititori adevărați ăia care nu simt la fel. Noroc că am în viața mea persoane care știu ele mai bine, pentru că kindle-ul e o jucărie grozavă cam nefolosită în ultima vreme, but still.
  • am zis că n-o să-mi tund niciodată pletele lungi și când colo, cu el de neprins, bob și variațiuni ale lui, îmi stă cel mai bine.
  • ca să nu mai zic că am zis că în viața mea adultă n-o să am niciodată breton, iar acum nu mă mai văd eu fără el.
  • am zis că n-o să fumez niciodată, după care am zis că n-o să mă las niciodată. le-am făcut pe amândouă și sper să mă opresc aici, dar niciodată sigur nu mai zic :D
Voi? Ați spus vreodată ni-cio-da-tă pentru ca la un moment dat niciodată ăsta să se răzbune și să vă bage mințile în cap (sau dimpotrivă)?

joi, 7 august 2014

Dume irisești

 Adevărul gol-goluț e că, spre deosebire de mamele din imediata noastră vecinătate care corectează și se încruntă la fiecare prostie zisă de plodet, eu mă bucur de fiecare dintre ele ca de-o nestemată, conștientă că o să rămân fără ele cât ai zice abacadababa! Cred că am mai spus că, de dragul cuvintelor/expresiilor îmbrăcate în straie personale, irisești, nici nu-mi mai trece prin cap s-o corectez, pentru că o să-mi fie foarte dor de gheghei, alifanți și alte alimale, de toate răspunsurile ei nimerite sau doar haioase, la întrebările mele voit serioase și, ca să nu rămân chiar cu buza umflată și pentru că n-am absolut nici o bază în capacitățile mele mentale de stocare, mai scriu aici și pe facebook, când și când.

- De ce are tati pielea zgâcită?
- Zgâcită? Adică zbârcită?
- Da, are așaaa, pe funte, zgâceli.
- Îs riduri, fată.

- De ce ești răgușită, fată?
- Nu sunt pă-bu-și-tă!

- De unde știi că te iubește mă-ta?
- De la mine.
- Cum de la tine?
- De la mine din stomac.

(primii fluturi în stomac, nu?!:p)


Noi nu mâncăm melci că ni se plimbă pe limbă. Și n-avem nici telespoc.

Molfăie mormâind de plăcere o amărâtă de tocană, de zici că era cea mai bună haleală gătită de cineva vreodată, și-mi spune serioasă ca un chef care jurizează: Ce bunăăă e tocana ta, mami! Ai pus și mere? 
 
- Ce mai găsim la zoo?
- Păi urși, lupi...
- Șosete?
- Nu creeed.


 Din învățăturile Irisului către mă-sa:
- boul are tocuri. da? daaa, mami?
- nu, fată, copite are.
- nuuu. boul are tocuri.
(dabine)
- și ce ne dă boul?
(nu știu ce-i cu chestia asta de toate animalele tre să-i dea ceva:)))
- ne dă lapte, maaami?
- nu, fată, nu prea ne dă.
- ba daaa, ne dăăă, uite-așa, se așează în fund.

(dabine)
(etcetcetc că greu s-a mai oprit din elogia boilor:))


Mergem pe stradă, mână-n mână. Deodată se oprește și cu ochii beliți la reclama asta cu imprimanta, mă întreabă: MAMI, de ce sunt copiii ăștia în cuptor?