miercuri, 21 septembrie 2011

10- avem di tăti

Pe 25, sărbătorim 10 luni de când plângeam râuri pe masa de operație- înainte s-o văd și după ce obrazul ei fin și cald îl atingea pentru prima oară pe al meu. Cred că niciodată în viața mea n-am fost mai puternică ca-n alea 5 zile în spital. Nu mi-a fost frică că nu știu ce să-i fac, nu m-au speriat plânsetele ei, nu mi s-a părut prea mică și prea firavă ca s-o iau cu mine în pat. Altele m-au adus în pragul schizofreniei :D

S-a scuturat de bebelușie și-acum e o fetiță frumoasă și haioasă (cum altfel?! :p). Mă dau de-a tumba în sinea mea când cineva îmi spune că îmi seamănă, că e frumoasă foc, chiar și când o văd cât de bestie poate să fie, tot mă umflu de mândrie. Pentru că e a mea. E cea mai a mea.

La 9 luni și 5 zile- Iris cade de pe canapea în cap. Îmi aduc aminte cum auzeam povești de genul ăsta și-mi spuneam că nouă n-o să ni se întâmple, n-are cum. Ba uite că are. Și atunci consideram că e din vina părinților (de data asta, la noi, vina lui :D). Nu-i ușor să recunosc asta, dar și acum cred la fel. Nu avem sute de ochi, nici caracatițe nu suntem, ba chiar ne afectează lipsa somnului și, uite, se-ntâmplă.
Luna asta se pare că le-am bifat pe toate: am avut un episod diareic (din cauză de afine cu iaurt, da, da, deșteapă tare-s), urmat de unul de constipație ușoară (din cauză de ceai de mentă- n-aș fi crezut că 10-20 ml sunt de-ajuns pt asta), urmat de o răceală (doar cu muci) din cauză de vânt pe faleza Dunării. Mi-e groază. Nu suport să o văd bolnavă. Pe creier și pe suflet mi se pune.
Nu numai că a depășit momentul în care nu-l suporta, acum behăie de nerăbdare când vede paharul de iaurt.
Merge ținută de mâini, păcat pt ea că spatele meu a îmbătrânit înainte de vreme. Stă singură în picioare și pășește până se prinde că nu mai am mâinile în jurul ei și-atunci râde și se pune în fund.
Se ridică în fund, se agață de ce prinde și țuști!, în picioare.
Spune  spunea baba, tata, mama, nana, papa, dada și alte vorbe din astea de duh. Nu, nu cred că știe ce-nseamnă toate astea. Doar pa. Când facem cuiva din mână, câteodată și spune. Un pa scurt, încet, parcă i-ar fi rușine. Cred că încă exersează. Când îi zic să spună mama, râde ca și cum da' ce-s proastă să-ți fac ție pe plac?! Acum e în faza ia-ia-ia-ia, niea, e-e, dea-da-da.
S-a trezit într-o dimineață, înainte de 5, ca să cânte ta-ta. Să cânte, na, ce să facă și ea?!
O atrag în continuare oamenii, se uită după ei, vrea atenția lor, dar nu bruscă, invazivă. 
Și oamenii o plac. Oriunde aș merge, se opresc femeile să se bage în seamă- vânzătoarea de pâine se-ascunde după tejghea și face bau! (Iris o privește ca pe-o stricată), casierele din supermarket vorbesc cu ea si ea se rușinează, florăresele îi dau flori și fluturași, vecinii o pupă pe tălpi, într-o zi, 5 femei diferite i-au spus că parcă-i ruptă din reclame. Ea-și alungește ochii ăia albaștri și bagă zâmbetul ăla perfect întins care stârnește în stomacul meu o întreagă colonie de fluturi gâdilitori.
Trage de sertarele la care ajunge și fură așa, pe bâjbâite, ceva de-acolo, iar când o văd și-i zic ce-ai mai furat, demento?, fuge cât o țin picoarele alea grase, parcă mai are puțin și-și ia premergătorul la subraț s-o tulească mai repede cu prada.
S-a descoperit în oglinda mare de pe hol, se pare că altfel decât în aia mică de la baie, și râde mulțumită de fața ei.
Își mănâncă fructele singură. Câteodată integral, câteodată parțial, în funcție de disponibilitatea mea, timp, fruct.
Tot luna asta a luat prima masă la restaurant. Ospătarul n-a știut dacă să ne ia sau nu în serios când i-am zis să ne aducă un morcov. Iris a fost foarte încântată iar noi am putut să mâncăm liniștiți.
Câteodată adoarme (rapid) c-o mână bine înfiptă în părul meu. Habar n-aveam că părul meu are așa capacități paranormale, că-l valorificam de mult, cu riscul de a cheli mai rapid decât o fac deja. Chiar mă gândeam că, dacă unii copii au păpuși, ursuleți, păturici preferate, pt ea o perucă ar fi numai bună, pe post de nap-buddy.
A făcut și la oliță. Un number 2, dacă sunteți curioși :)
Dansează. Vai, mori de râs, nu alta!
Plescăie (și parcă se linge pe bot) când își vede biberonul sau mâncarea și e atât de amuzantă!
Am învățat-o să bată palma și să facă bravo-bravo (= să aplaude).
Dacă o ia sor-mea la plimbare sau când doarme, după o oră mi se face un dor teribil, usturător, de ea.
Bea apă din cană din aia cu pai. Și s-a prins imediat ce trebuie să facă- desigur, dovadă clară a geniului ei actual, dar mai ales viitor :)
Flirtează. Le clipește des bărbaților (în general) și le zâmbește timid-năstrușnic-pervers de-ți vine să o strângi în brațe și să nu-i mai dai niciodată drumul (niciodată până la primul țipăt, evident). Trebuie însă să o învăț să se orienteze, că ea-și alege numai gardieni/paznici/cerșetori/bețivi :) Nu a plâns niciodată când s-au băgat bărbați în seamă cu ea, dar la femei ... o-ho, fără număr. Dacă se poate transmite asta, îmi seamănă, așa eram și eu, întindeam brațele la toți străinii să mă ia.
Noul program de somn, minunat în timpul săptămânii, dă erori în weekend. De genul: dormit până la 9.30 (mare record) după ce, bineînțeles, purtată de zâne și licurici în brațe (că eu nu-mi amintesc altceva) aterizează lin în patul nostru, lucru care-i împinge mesele mai încolo, ajungând să-și doarmă somnul de după-amiază undeva pe la orele 17. Sau erori cu zbierete în toiul nopții, de-am crezut că-mi sar chiloții din ... sertar, de tare ce m-am speriat! Acum, dacă erorile astea (și altele) rămân la stadiul de excepții, zău dacă mă plâng (prea tare)!

Eu? A, eu. Păi. Dacă nu credea cineva că se poate, uite că a trecut luna și noi n-am scos nici acum bicicleta din cămară. Am încă 4 kg în plus și-o formă fizică inferioară celei a lu' bunică-mea. În zilele grele (în care Iris ține morțiș să-mi arate și cealaltă față a ei, de bestie tirană) mi se pare că îmbătrânesc cu 10 ani de dimineață până seară, colțurile gurii se lovesc de genunchi, spatele se curbează, părul se-ncâlcește, brațele mă dor, hainele zac împrăștiate peste tot cu zilele, mâncăm în deplasare sau prostii acasă și-așteptăm să vină noaptea. Poate mâine e mai bine. Și e. Că n-am rezista altfel.
Vreau să mă înscriu la Psihologie, vreau să dau de permis, vreau să mă angajez, vreau să ne mutăm în altă țară, vreau să nu mai existe nu am, nu pot, vreau vacanțe, vreau să nu mai chelesc, vreau o menajeră, vreau să mă spele cineva pe păr seara, după ce adorm, vreau să dispară burta asta, vreau să văd filme, vreau mai mult chef și timp de viață exterioară casei. Am multe vreau-uri care-mi zburdă prin cap. Da' poate la anu'.

Salut pe această cale cititorii lu' cookie! :)

Update: M-am grăbit eu să scriu postul aniversar, dar iată că azi, 23 septembrie, domnișoara a luat-o de-a bușilea. Mi s-a părut mie ceva suspect când, cu un sfert de oră în urmă, deși o lăsasem în fund pe o pătură de picnic cu jucăriile ei, am găsit-o la 2 metri distanță, în picioare, ținându-se de premergător. Aproape că mergea singură în picioare și schema asta nu-i ieșea :)

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Multiplele teorii ale somnului bebelușesc

Până pe la 4-5-6 luni (nu-mi amintesc deloc când a început) Iris a dormit lin-frumos toată noaptea. Se mirau toți, ne miram și noi, vai, ce bucurie! Apoi, s-a dus veselia. La început am crezut că e o scăpare, că e doar o noapte cârâită. Dup-aia, nopțile astea, cu treziri/semitreziri fără număr, au devenit un normal din care nu mai știam cum să ieșim. Ba chiar, din 15 nopți poate se nimerea una în care să doarmă dusă, în rest... jale! Deși nu se trezea de tot și nu plângea (cel puțin nu conștient) spatele meu se cocoșa de dureri din cauza aplecărilor peste pătuț și-a ridicărilor florii pentru a o trânti în pat la noi. Eram obosită, nervoasă, încercănată.

O soluție trebuia găsită. Cât mai repede. Așa că am început să citesc, să fiu mai atentă la diverse manifestări ale ei, să analizez, să încerc să pricep de ce o noapte doarme și restul nu. Și-atunci, au apărut teoriile. Multe. Dintre care, amintim pentru posteritate, următoarele, despre care trebuie să spun, că, evident, nu au rămas în picioare:
1. Copilului îi e foame. Nu s-a săturat și de asta se trezește noaptea. I-am mărit, astfel, cantitatea de lapte de la ultima masă. Poate s-o fi nimerit o noapte dormită, nu mai știu, dar nu, n-a ținut.
2. Copilul mânâncă prea mult. Poate o doare burta, poate-i vine înapoi. Nu, nici asta n-a fost.
3. Citisem pe un blog/site că o mamă (tot așa, disperată) a observat că, în serile când îi dădea copilului ei avocado, dormea dus. Am încercat și asta. O noapte a ținut vrăjeala (desigur, coincidență), apoi ne-am întors la normalul nostru.
4. Copilul doarme mai bine cu geamul deschis (până ne culcam și noi). Nu.
5. Copilul doarme dus dacă e mai activ ziua, dacă stă mai mult pe-afară. Nu.
6. Copilul doarme bine doar dacă îl culcă mă-sa. Nu.
7. Copilul doarme dacă e plimbat seara. Nu.
8. Copilul e bolnav. Nu. 
9. Copilului îi e frică să doarmă singur. Nu. Că nici în pat cu noi nu se rupea de somn.
ș.a.m.d., fără număr, fără număr.
Despre fiecare dintre teoriile astea (și celelalte despre care nu-mi mai amintesc) am crezut la momentul respectiv că-s niște revelații, vai-ce-proastă-am-fost-că-nu-m-am-prins. Adevărata revelație, însă, a strălucit ca o nestemată în beznă, abia acum câteva zile, într-o discuție cu cookie (senchiu, dear!). Era ceva așa de simplu, că-mi venea să și râd de toate aberațiile la care m-am gândit până atunci. 
Somnul, dragilor, era și răspunsul și problema. Iris dormea de prea multe ori pe zi (3-4) și cam dezorganizat, așa. Adică, dacă se freca la ochi și-i era evident somn, eu o culcam, ea dormea (în ultima perioadă adormea și greu și dormea și puțin). Eu mă gândeam că dacă îi e somn, păi să se culce, nene! Ei bine, nu. Programul ei de somn, pentru vârsta ei, trebuia să fie cu totul altul. Și-atunci, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să-i găsesc activătăți ca să o țin trează, ea nu mai doarme decât dimineața (știu că trebuie să renunțăm și la asta, momentan nu mi se pare că o ține) câte o oră și la prânz 2 (poate 3).
De aproape o săptămână nopțile sunt iarăși întregi, negre și liniștite, iar Iris cade seara lată fără cântece, legănări, șâșâit și alte artificii. Ceea ce ne fericește maxim.

vineri, 9 septembrie 2011

Orgolii de mamă

Nu am pretenția că sunt cea mai bună mamă din univers, n-o să fiu niciodată. Îmi cunosc limitele și știu clar că am scăpări. Îmi pare rău că le am, dar le pun pe seama oboselii și-a atâtor schimbări și-ncerc ca mâine să fiu un pic mai bună. Poate poimâine chiar o să fiu :) 

Am o amică care are un băiat de 19 luni. Nu i-a gătit niciodată la aburi, nu a respectat în diversificare regula de 4 zile (sau de 2) sau vreo schemă, imediat ce a fost capabil să țină în mână, i-a dat pufuleți, biscuiți cu tot felul de creme, sucuri Frutti fresh, jeleuri, mici, cârnați, crenvuști, ouă prăjite, etc. Nu i-am spus niciodată ce cred despre toate astea. I-am sugerat de vreo 2 ori să renunțe la margarină și la brânza topită. Reacția ei m-a împins 2 metri mai încolo și-am zis ok, faci cum vrei. Iar eu pentru ea (și pt vecinele din cartier) sunt ciudata care nu dă pufuleți copilului (cu remarca oftătătoare săracul copil!...). Pentru că eu ieșeam cu Iris în parc și Iris rodea morcovi, eram ca maimuțele-vedete de la cel mai tare circ.

Nu-mi place și evit să mă bag în seamă prin parcuri cu mame sau bunici. Cred că repulsia pentru genul ăsta de apropieri mi se citește pe față, așa că, într-o zi, o vecină cu un băiat mai mare decât Iris cu vreo 2 luni, s-a băgat în seamă cu beau, care m-aștepta afară cu bestia cu ochi albaștri, eu intrând să iau fructe dintr-un aprozar de cartier. Și-aud așa: 
- e alăptată?
- nu.
- aaaaaaa, păi se vedeeeeeeeee. Al meu nu știe ce-i ăla biberon.
- ...
(desface o pungă de pufuleți și se întinde să-i dea florii, beau-ul o refuză).
- cum, nu-i dați pufuleeeeeeeeeeeți?
- nu.
- dar câte luni are?
- 9 luni.
- și nu-i dați? deloooc? da' de ce?
- nu vrem.
- da' pufuleții îs așa buni pentru ei...
(moment în care ies eu și individa se tirează fără să se uite la mine).

Eu nu mi-aș permite să spun cuiva cu care abia dacă mă salut că mi se pare de rahat să alăptezi copilul 2 ani și-n timpul ăsta să-i dai pufuleți, ulpio, ciorbă de porc, semipreparate ș.a. Dar persoanele astea consideră că dacă alăptează, e suficient, copilul e protejat de toate alea o mie de ani.
Și-apropo, pe mine mă enervează foarte tare un lucru: asocierea alăptatului cu dragostea și grija.
Habotnicele care susțin alăptarea zic așa: că odată cu laptele matern transmiți copilului și alte ingrediente pe care altfel nu ai avea cum să i le transmiți, cum ar fi dragostea și grija ta pentru el. Să mori tu!, a fost și e prima mea reacție când aud așa ceva. Adică eu (și altele ca mine) ce transmitem copiilor noștri, ură și lehamite?!