miercuri, 25 noiembrie 2015

Cinci

Am ajuns la cinci. Am ajuns la CINCI!!! Cinci, cinci, cinci!

Daca inima mea (de mama) ar putea fi personificata dupa cum ma simt eu in legatura cu fetita asta a mea, ar fi cu toate venele si arterele fluturande, intr-o coada de cal perfecta, topaind cu poalele rosii ridicate intr-un dans al bucuriei care coloreaza obrajii, accelereaza respiratia si am timp doar sa pricep, cu toate simturile, ca sunt aici, ca am tot si ca am, pentru toate astea, aproape atat de multa recunostinta cata iubire am pentru acest copchil, care e ca toti ceilalti si, totusi, ca nimeni altul de la facerea lumii incoace.

As vrea sa fiu o mama pe masura sufletului si personalitatii ei, sa nu pierd niciodata firul legaturii cu ea, sa am suficienta minte pentru toate situatiile ce vor urma si capacitatea de a o intelege si ajuta fara tiparele stramosesti. As vrea sa fim prietene, dar nu mai mult decat sa fim mama-fiica, mie asta mi se pare mai presus. As vrea, peste ani, sa fim genul ala care iau masa de pranz in oras in fiecare vineri, sporovaind si razand de ce-a mai facut fiecare, as vrea sa nu piarda niciodata certitudinea ca sunt aici si acolo si pretutindeni pentru ea, cu tot ce sunt si tot ce pot. As vrea si as face orice s-o protejez de toate relele pamantului, de prieteni falsi si de tunsori proaste. As vrea sa creasca sanatos, drept, cu trusa completa de well-being. Si-as vrea sa-i fie drag de noi si cand o fi mare, sa-i fie drag sa vina acasa, sa-i fie drag sa stea de vorba cu noi godhelpus.

S-a hotarat, in sfarsit, ce vrea sa se faca  cand o sa fie mare: ninja. A tinut-o asa cateva zile, dupa care a inceput sa adauge: doctor de animale, bucatar, spion, printesa, sirena, calareata, rachetista, butic, ratoi, actor, totosoi (ala care face tatuaje), rochetist (ala care face rochii) si iepurasoi (ala care ingrijeste iepurasii, nimic nu stiti!), ba chiar si taietor de lemne. Cand i-am spus ca nu stiu cum o sa le faca pe toate, ca-s asa, din arii diferite, m-a lamurit: le fac pe rand, mami, stii?!. Acum stiu.

Ce nu stiu e cum au trecut anii astia (da, da, stiu ca asta zic in fiecare an si ca asta voi zice mereu, dar uimirea e nelipsita in viata mea, de cand a intrat Iris in ea, half cheala, half rozalie-vinetie, all perfect). 

E un partener de dicutii foarte interesant, cu parerile si curiozitatile ei, ii plac jocurile de cuvinte si sa se prosteasca cu ele,
  •  stie litere:
 Intr-o zi isi verifica cunostintele:
- M vine de la mama
- da
- si E vine de laaa...
- daa?
- uuuurs.
  • stie si nu se teme sa foloseasca numerele:
Merg la baie, vin in 17 minute/ vreau sa mai stam in parc, 7000 de minute macar.
  • ii place sa faca rime: eu stiu sa fac rime, imi vin prin gat in cap. Si mostra edificatoare: tare, tare, castravete in mancare.
  • ii place in continuare sa deseneze si ma uimeste cu acuratetea ei, de mica. Asta e un puisor. Cand ma minunez de ce vierme mare are in cioc, ma lamureste: nu e vierme, mami, e cantul lui. Si are si bratari la maini. Nimic nu stiu, v-am zis.
  • stie ce e fericirea: fericirea e cand stau in brate la tine.
  • stie care-i treaba cu gradele de rudenie, dupa ce ne-am amuzat mult si copios cu bulibaseala ei: ta-su era fratele meu si ea, cand crestea mare, devenea sora noastra, stia ca maica-mea e bunica-sa, dar nu pricepea cum adica e mama mea si cum vine asta ca, atat ta-su, cat si eu, avem cate o sora (pai si a ei, unde-i?!?).

Ce nu cred ca stie e cum imi innebuneste inima de bucurie.

Nu eram decisa sa o dau anul urmator la scoala, la ai ei nici 5 ani si 10 luni, dar am avut un mic dubiu (probabil influentata de cunostinte cu copii de aceeasi varsta si de faptul ca auzisem de o invatatoare care parea sa fie ce imi doresc eu pentru Iris). In ziua in care am fost cu gradinita in prima vizita la o scoala, in clasele de a 4a, mergand pe holuri, uitandu-ma in clase, la copii, la banci, la tabla, la invatatoare, mi-a venit sa ma asez intr-un colt si sa plang cu spume si muci innodati in barba si mi-a devenit clar: este pur si simplu prea mica, si ca, desi cred ca neuronii ei ar fi facut fata provocarii, forul ei emotional e inca plapand, reticent si temator, si cu argumentele pertinente ale gmbr-ului, din care nici nu trebuie retinut altceva, decat ca nu e, pe termen lung, nici un beneficiu, pentru copil, sa il dai mai devreme la scoala, dimpotriva, m-am linistit complet si ma bucur ca avem posibilitatea de a mai astepta 1 an.

Iubita mea
nascuta joi
ne minte timpul
nu-s cinci ani
tu esti aici de cand sunt eu
mama
ba chiar dinainte
deci dintotdeauna.

vineri, 30 octombrie 2015

Intrebata fiind unde e, fericirea a tacut malc

Nu știu cum ajungi la tine, la miez. Dacă tuturor oamenilor le reușește asta. Dacă e musai să pierzi ca să ajungi să și câștigi. Dacă există căi mai scurte sau mai lungi. Dacă e chestie de voință sau de noroc. Dacă poți să faci asta singur sau trebuie să te țină cineva de mână. Dacă ajungi la un final meritoriu după ce atingi măcar un pic fundul apei sau dacă uneori, unora, pur și simplu, li se întâmplă. Dacă toate fricile, renunțările, grelele nu sunt doar frici, renunțări și grele, ci dale, una în fața celeilalte, care te duc acolo. Un acolo unde nu nimerești  din greșeală, ci pentru că ăla este acolo-ul tău.

- Esti fericita?
- Da' cine te crezi sa ma intrebi tu pe mine asta? O intrebare mai intima decat de cate ori ai facut sex luna asta?. Poate ca sunt. Poate ca as fi. Daca.
- Nu, nu esti, fericirea uraste if-urile. Fericirea e fitoasa. Ii trebuie spatiu de desfasurare, adicatelea n-o sa vina daca nu are destul loc sa se lafaie. Deci daca eu sunt sufocat de griji si frici, ea nici nu se mai apropie, oricat as chema-o si-as astepta-o. Asa ca, daca vrei sa fii fericita, daca really vrei sa fii fericita, curata-te de "buruienile" astea si fa loc preamaritei.
 - Bine, nu mai vreau sa fiu fericita. E prea greu. Prea multa munca. N-are decat sa vina ea sa ma caute.
- Esti lenesa. Ca ala cu muieti ti-s posmagii?.
- Nu, sunt fricoasa. Mi-e frica ca fericirea poa' sa nu fie aici, ci in alta parte.
- Fericirea nu e exterioara tie, imi pare rau ca-ti dau vestea asta.
- Hai ca ma enervezi, asta e o prostie!
- Ba nu e. E chiar o treaba foarte simpla
- O fi pentru tine. Mie mi se pare o treaba complicata. De ce crezi ca sunt atat de putini oameni fericiti? Daca era simplu, la fiecare colt vedeai palcuri-palcuri de oameni fericiti. Ia uite-te in jur, ii vezi?
- Nu-i vad. Dar nici ei nu se vad ca nu sunt.
- Ei, cacat. Vorbesti bullshitineza.

Ii las pe astia doi sa se contrazica si ma intorc la treburile mele. O sa revin, daca ajung la vreo concluzie demna de imparatasit. Eu nu stiu decat ca daca fericirea ar fi o gagica, n-ar fi una cu cearcane. Daca citeste cineva care a ajuns acolo randurile astea, mana sus, cu tips&tricks!:p

vineri, 25 septembrie 2015

Ce i-as spune mamei care eram in primul an de iriseala?

O intrebare ca asta cazuta in mijlocul unui dor care simt ca mi se agata de stern cu ghearele, urca-n ochi, da drumul la ceata sarata si ca teleghidata scormonesc laptopul in cautarea pozelor cu Iris bebelus: incremenesc, ma doare-n piept, de-adevaratelea, de dorul ei, de cutele micheline ale picioarelor, de carliontii ei mici, perfecti si incurcati, de ochii ei de veverita curioasa, de bolboroselile premergatoare vorbirii, de sunetul pasilor ei in primele zile de mers, de primul ei ras in hohote... ah, m-as intoarce intr-o clipa acolo, s-o mai strang o data in brate, tare, tare, asa cum era atunci, mititica si dependenta de mine, ca un autocolant de calitate divina. Ah, as vrea sa am un miliard de irisi, pe masura ce creste, sa nu pierd irisul de anul trecut, sa-i am pe toti langa mine, la o intindere de mana distanta!

Pfiu, m-am smiorcait si azi, sa continuam. Ce ziceam? A, asa, ce i-as spune mamei care eram in primul nostru an impreuna? Uite-asa i-as spune:
  • nu cumpara patut, o sa fie doar un dulap de haine mai ciudat;
  • nu te mai consuma pentru toate lucrurile pe care nu i le poti cumpara, cele mai importante lucruri de care ea are nevoie nici  nu se gasesc in magazine; no, really, nu-i trebuie toate jucariile din lume si nici toate hainele din lume;
  • n-o da la gradinita la 2 ani si (nici) 10 luni. nu doar ca n-o sa-ti iasa socoteala cu clasa zero (da doamne sa dispara!:p), dar ar fi mai bine pentru amandoua sa mai stati un an. oh, well.
  • fa sedinte foto profesionale cu ea, cu voi 4, o data pe an (macar);
  • implica bunicii, fa-le loc, asa cum sunt ei; uneori, mai ales in sfera familiala, nu conteaza cine are dreptate, conteaza ce alegi sa faci dup-aia, ok, you are right, you are not wrong, dar daca asta tine la distanta membrii familiei, nu-i ok, nu se merita;
  • enjoy it, fata, tare, cu putere, cu prezenta, primul an e globul cu sclipici;
  • si daca tot am ajuns la final, ultima chestie pe care ti-as spune-o, dear me, e sa ceri in pana mea niste ajutor, pe ici, pe colo, o strachina cu supa, o ora in care sa te uiti in gol pe-o banca, singura, you-moments, scurte si dese si you&mr.beau moments.
Si peste fix 2 luni implineste 5 ani. CINCI ANI!

joi, 3 septembrie 2015

Superiubirea (4)

Iubesc enterocolitic, și de-aia râdeam când îmi spunea el te iubesc de mă cac pe mine!. Eram la fel. Iubeam la fel. Ce s-o fi întâmplat de azi sunt singură în viața mea, nu mă pot pricepe.

Era dimineață când mi-am dat seama că mă îndrăgostesc de el și că asta o să fie pentru totdeauna. Mă trezisem înainte să se lumineze bine pentru că stătea cu o mână pe părul meu. Când m-am întors spre el, mi-a prins fața în palmele lui mari și mi-a zâmbit, în somn.

What is your superpower? My superpower is superiubirea. Capacitatea de a te iubi și după ce ai plecat.

Mă duc spre atelier acompaniată de gândurile astea. Știu că vorbesc singură, dar sper că nu cu voce tare. Sorin, psihologul la care merg de vreo 7 ani, mi-a spus că merit să fiu fericită. Din nou. Că trebuie să îmi permit asta. Câcat, eu (dar lui n-o să-i spun niciodată asta) cred că mi-am halit porția de fericire. M-am hrănit cu bucăți mari, pe nemestecate sau tacticos, pe îndelete. Poți să mai fii fericit după ce ai fost fericit de tot? Mă tem că nu.

Pentru o clipă îmi zăresc mecla în geamul unei mașini. M-aș opri să-mi spun vreo două, dar fața mea din dimineața asta nu invită la comunicare. Am pierdut pe drum coama roșă și turbată, acum sunt câcănie-n păr, după cum mi-e și viața. Oh, well. Când ajung în fața atelierului, Vita stă în cur sprijinită de zid și fumează. Când o văd, tresar: e so me creatura asta. Parcă s-a creat o bulă în trecut și pe-acolo s-a strecurat, confuză, adolescenta care eram, plictisită să nu mai fie.

- Ce faci, vito?
- Te-așteptam, mi-am uitat cheia acasă.

Intram. Vad pe masa un buchet mare de bujori albi. Vita ridica nedumerita din umeri. Ma apropii si dintre flori cade un cartonas. "Miss you in draci".

miercuri, 2 septembrie 2015

Radiografia ultimului weekend de vara

Sau despre cum uneori universul nu e chiar atat de gica-contra cum ni  mi se pare.

- Voiam sa va intreb daca vreti sa mergeti cu noi la mare maine, ii zice mama lui chiar lui.
Aaaauzi la eaaa, daca! Daca vreau sa ma culc pe mare, intr-o pluta personalizata, daca vreau sa-mi las burta sa umble sloboda pe plaja, intr-un costum deux-pieces, burta pe care n-o mai vazuse soarele atat de intim de mai bine de 6 ani, desi am fost la mare in toti anii astia, daca vreau sa-mi vad copchila chitaind de fericire, daca vreau sa-mi infig picioarele bine in nisip in timp ce stau intinsa pe burta si ma uit in gol ca bou' (activitatea mea preferata, mai ales la mare), daca vreau sa respir aerul sarat si sa ma bucur ca sunt acolo, ca suntem acolo, fix asa, in formula aia. Daca?!

In 10 minute eram cu 2 genti burdusite de prosoape, haine si jucarii de nisip, la usa. Dupa 4 ore jumate de somn, ne kindoftrezim si purcedem. La 8 eram in Costinesti (o statiune pe care o cam hate, asa, dar date fiind imprejurarile, cu 3/4 din neam deja acolo, hai, fie!). 

Si-aici buchete mici de bucurii: bucuria irisului de a sta infasurata ca o caracatita in jurul meu, chitaind intruna cand o invarteam in apa si-o saltam deasupra valurilor mici, bucuria ca mama lui s-a lăsat cadorisita de sf Alexandru (ziua ei de nume), ca am fost cazati toti (dc erau si ai mei, chiar eram tot neamul la Costinesti) in vile apropiate, luna galbena, ametitoare, întinsă pe suprafata apei, ca o pisica lenesa, picioarele mele in nisip, berea rece, uitarea in zare, valurile inflorite la mal si senzatia pe care o ai cand intri prima oara in apa, Iris in rochia mea, murdara de sana la bot si topaiala ei fericita, pozele proaste făcute cu telefonul si pozele perfecte făcute cu inima.
Cand viata vine cu pumnii plini de nisip, mai bine faci un castel decat sa-i arunci in ochii cuiva:p

vineri, 21 august 2015

Ce iau cu mine din vara asta

  • ziua in care Iris a cunoscut-o pe strabunica ei, bunica mea paterna, cu momentul in care s-a lasat induplecata si le-am facut o poza- in spatele lor vita de vie, in stanga drumul spre poarta, in dreapta tufele de crini, intre ele OPTZECI de ani.
  • ziua in care aceeasi Iris mi-a spus repetitiv "pot sa te iubesc eu, mami, mai mult decat tine, hai, mami, pot, pot? Ca io te iubesc mai mult decat tine, mult mai mult". Am cedat de gura ei, dar in gandul meu mi-am spus "not a chance, fata, not a chance":p
  • ziua in care m-am intins in hamacul din curtea bunicii materne, c-o mana sub cap si-un picioar atarnat in afara, pe care-l gadila abia perceptibil o tufa de buna-dimineata, cu ochii agatati de cerul intrerupt de crengile de brad, cu fundal de copil fericit gatind cu pamant si mama personala grijulie cu paharul meu (gol) de bere.
  • ziua in care Iris si-a dorit, mai mult decat in zilele celelalte sa mergem la mare, asa ca i-am pus un colac roz in jurul burtii si-am aruncat-o in cada. Za joy!
  • seara in care am jucat pantomime cu ea si cu ta-su si m-am facut de ras incercand sa imit o furnica punandu-mi o cutie in spate si incercand sa ma catar pe ta-su:))
  • ziua care a adus-o pe masina de cusut la mine si cu ea am pornit in jurul lumii, complet nestiutoare, dar cu bucurie, cu pedala apasata pana la capat, cu infinitele ei posibilitati si capacitatea ei magica de a ma face sa ma simt legata si adunata.
Marea e o stare de spirit. La fel si toamna. Dar toamna nu vine doar cu melancolii, ci si cu bucurii, cu ziua lui de nastere, dar, mai ales, cu ziua ei de nastere si-al ei 5 incredibil care fuge spre noi si-o armata de elfi emo imi indeasa degetele-n ochi si ma fac sa vad, iar, ca prin ceata, anul care a trecut si tot ce am trait de cand a venit in viata noastra cu bratul plin de fericiri. Sa fim sanatosi!

miercuri, 19 august 2015

Bye, summer!

Uite ca  am facut ce-am facut si-a cam trecut si vara. Duca-se!
Nu a fost o vara prea simpatica pentru noi, de fapt, pana anul asta as fi decretat raspicat ca orice vara fara mare este degeaba. Intre timp, din pacate, m-am lamurit ca sunt lucruri mai groaznice pe pamantul din imediata-mi vecinatate decat sa nu-mi bag eu multiplu propriile picioare in mare. Si acum, tot inainte, ca inapoi nu mai exista. Si ma sperie pana la frisoane absenta acestui inapoi. Constientizarea amara, usturatoare, sufocanta ca uneori boala este mai puternica decat omul, ca toti oamenii mor, chiar si cei iubiti. Mi-e foarte, foarte greu sa ma impac cu gandul asta, sa gasesc un sens si-un firesc in moarte. Probabil nu le voi gasi niciodata si voi continua sa sangerez intern cu sange invizibil pentru toate pierderile definitive ale lumii intregi, ca si pana acum.

Aseara mi-am amintit dintr-o data ca visasem un curcubeu, in noaptea ce trecuse. Eram la tara si maica-mea striga la mine "iesi in gradina sa vezi curcubeul, nu mai sta ca proasta!". Si-am iesit, la asa indemn nu aveam cum sa nu. Si l-am vazut. Era o vreme inca intunecata, dar curcubeul era mandru-arcuit deasupra salcamilor din fundul curtii. Era ca si cum totul era alb-negru, doar el colorat. O poza frumoasa.

I believe in rainbows. Chiar daca acum ploua. Si-o sa tot ploua o perioada.

joi, 21 mai 2015

Considerații generale privitoare la ființa umană

Eu înțeleg că există meserii (ca cea de medic) în care poți ajunge, în timp, să îți uzezi coloana emoțională, dar să o lași să se subțieze, să n-o cârpești pe ici, pe colo, să nu-i construiești o temelie zdravănă, să nu te îngrijești de ea, înseamnă să te prăbușești înăuntrul ființei tale.

Există o foarte strânsă legătură între apartenența la un grup (nu orice grup, se-nțelege) și dezvoltarea personală. E important să ne înconjurăm în viață de oameni de calitate, care să ne îmbunătățească, care să ne facă să ne privim ca într-o oglindă mai specială mai mult bunele decât nebunele. Printre ei, nici nu-ți dai seama când începe "creșterea", dacă se întâmplă în urma vreunei discuții de-ți scapără neuronii de încântare sau în vreun moment de generozitate care te lasă mut, dar schimbarea se produce. Cum am spus eu despre grupul meu de mame: azi râzi cu ele, mâine plângi cu ele, poimâine ești deja îmbunătățită. Ajungi să înțelegi lucruri despre tine pe care nu știu câte cărți de psihologie s-ar pricepe să ți le explice. Ajungi să înțelegi puterea de a fi generos. Ajungi să înțelegi că viața este despre iubire. Și că da, suntem toți animale sociale și ne e bine să trăim "în haită".

Oamenii-stea. Apar și fac lumină. Dacă i-ați întâlnit, țineți-i aproape.

Sacrificiul de mamă, această tâmpenie care mă face să spumeg. Cum mama aceasta, ființă altruistă, minunată, dedicată definitiv copilului și complet idioată, îl pune pe acesta pe primul loc în toate, și nu asta ar fi cel mai rău lucru, dar pe eaaaa, pe ea, undeva la curul lumii, ea nu contează, ea nu merită, ea poate să trăiască și nemâncând toată ziua, dacă are copilul burta plină de somon și sparanghel, ea poa să umble cârpită-n cur în timp ce copilul se tăvălește cu hainele lui de firmă prin iarbă, ea nu mai ajunge niciodată la doctori pentru că copilul trebuie verificat lunar, ea umblă nepensată și confuză pe străzi, ca o cotoroanță, în timp ce copilul strălucește de bine ce-i e (așa și trebuie, nu proiectăm invidie asupra lui:))). Dar fetelor, mamelor, nu fiți tâmpite, e ca în instrucțiunile alea din avion, mama își pune întâi ei masca de oxigen și abia apoi copilului, nu poți să-l însoțești prin viață pe copilul tău abandonându-te în halul ăsta, cacă-te pe el de sacrificiu, nu ți l-a cerut nimeni, nu vine cu nimic bun și ai grijă de tine, îngrijește-te, prețuiește-te, iubește-te, nu de alta, dar mă gândesc că vrei să fii prezentă la nunta lui, nu?! Știu.

luni, 4 mai 2015

Unu' mai cu viață

N-am aflat până acum de ce locului
unde când ajungi nu suni la ușă, ci tragi zăvorul de la poartă,
unde nu trebuie să aprinzi lumina pentru că aici viața se duce afară și afară e soare, the greatest lustră in the world,
unde găsești bunici care merg încet și cărora le tremură mâinile,
unde ai ocazia să ții în brațe pui de capre, mari de 3 zile, să vezi scroafa vietnameză cum fată 11 purcei perfect funcționali,
unde e liliacul în floare și de mirosul lui îți amețesc ochii în cap,
unde copchila se afundă până la mijloc în lanul cu lucernă și țipă cu gura până la urechi de încântare ce adâncă e iarbaaa!,
unde rămâi încremenită într-o stare debilă de lifeissimplelifeisgood, mai ales când copchila ta e ca titirezul în toate direcțiile și din bucuria ei e a fi acolo iese la suprafață și bucuria ta de a fi fost acolo, când erai de vârsta ei, nu știu, ziceam, de ce locului ăstuia i se zice la țară.  

Când ar putea foarte bine să i se zică Viață. Unde te duci? În Viață. 

joi, 23 aprilie 2015

Despre dragoste și alte iubiri

Where's the love, huh?, mă întreabă deodată Angela, pisica Irisului care locuiește în ipad. Păăăăăi, dacă mă iei așa repede, o să spun că e la grădiniță:p Dacă am mai mult timp la dispoziție, s-ar putea să mai am ceva de adăugat.

Love needs a way out and a way in. Ca un balaur cu 2 capete, pe-o parte scuipi foc, pe-o parte inspiri foc. Sau cam aaașa ceva:))

Cu o mână dai, cu una primești. Dacă nu dai, dacă nu trimiți iubirea ta în lume, iubirea pe care o primești nu va fi, nici pe departe, întreagă. Nu primim iubirea pe care o merităm, nu așa se pune problema (după cum îmi ordonam ideile într-o discuție prea scurtă cu my bff), ci poate că primim atâta iubire cât dăm.

Uneori îmi imaginez viața ca pe un râu în care toți ne suflecăm pantalonii până le genunchi ca să ne băgăm picioarele în râul rece din care putem scoate, și uneori poate fi o chestiune de răbdare, iar alteori de noroc,  bucățica noastră de aur. Cu picioarele reci, privind de la distanță, întrebând pe alții, căutând, confundând, renunțând, căutând din nou, suntem toți căutători de aur. Iar aurul este iubirea, chiar ea v-am spart!.

Am fost pe teren și m-am întors cu câteva declarații ale unor martori care chiar s-au întâlnit cu acest fenomen (în forma lui prozaică):

Iubirea e atunci când mi se sparge gălbenușul oului pe care tocmai l-am pus în tigaie și el mi-l cedează pe al lui.

Dragostea e când te întorci noaptea pe partea cealaltă și el se întoarce odată cu tine și te îmbrățișează în somn. De fiecare dată.

Dragostea este atunci când nu îi spargi capul pentru că nu pune niciodată sac în coșul de gunoi.

Iubirea e atunci când vine dimineața și tu n-ai dormit mai deloc pentru că copilul s a trezit de o mie de ori și vine soacra și îți zice "du-te ș te culcă că stau eu cu el". 

Dragoste e atunci când ia copiii din dormitor, închide toate ușile și te lasă să dormi ca vita până la 12.

Dragostea e când ești CONVINSĂ că nimeni nu mai are soț ca al tău și căsnicie ca a ta și după 8 ani mai ai fluturași când îți dai întâlnire cu el în oraș și îl vezi din depărtare. Sau când e convins că "iar" am fost cea mai frumoasă femeie din orice încăpere. (love that iar!)

Iubirea e atunci când el te ajută să te epilezi înainte să naști, te iubește și când ai 100 kile și arăți de parcă ai mâncat-o la prânz pe femeia de a luat-o de nevastă, când te întreabă câteodată din senin la sfârșitul zilei "ți-am zis azi că te iubesc?".

Iubirea leagă. Nu cu noduri, că nici nu strânge, nici nu îngrădește. Te lasă să te duci liber unde vrei tu și-apoi, când nu mai știi pe un' s-o iei, te-aduce acasă. Iubirea îmbunătățește. Te ia, te vindecă. Iubirea te crește. Iubirea e ca o oglindă care te arată așa cum ești. Iubirea nu cere, iubirea nu așteaptă. Cred că iubirea e trebuie să fie motorul lumii, sensul vieții și tot ce contează, acum și mereu.

marți, 31 martie 2015

3.3

Nu-mi mai încap în piele. Și nu de fericire. E ca și cum mi-ar fi rămas mică pielea și din cauza asta stau numai ghemuită sau în poziții care-mi provoacă tot felul de cârcei sau doar nervi. Sunt încremenită în capul meu și nemulțumită de mine până la acte extreme.

De exemplu, într-o după-amiază ordinară de sâmbătă cu 5 minute înainte să ies pe ușă (spre narghileaua de la restaurantul turcesc, if you must know) am luat foarfeca (?) de croitorie (aia mare, adică, nu vreo finețe) și mi-am ciopârțit asimetricul stâng (pe care-l obținusem cu nici o lună în urmă pe mai mulți bani decât dau de obicei pe tuns și de care, la momentul ăla, fusesem încântată). M-am uitat luuuung în oglindă, căutând-o pe cea de care-mi e mie dor, n-am găsit-o, m-am enervat și mai tare, dar mi-am cules părul căzut între sâni, am dat din cap a fuckyoudamnhair și-am purces spre bere și afumare. Când am revenit la bază, aveam și mai mult tupeu (din cauza berii), așa că am continuat cu tunsul. Am căsăpit asimetricul până a ajuns mai scurt decât partea dreaptă, iar asta nu, în ciuda așteptărilor mele, nu a fost o mișcare grozavă. Încercând să repar (decedecedece cred oamenii că dacă au făcut o buleală, mergând mai departe repară?!?) mi-am dat seama că nu e extraordinar de rău mai ales dacă port vreun fes, dar că trebuie neapăraaaaat să tund și de la spate, că nu se mai potrivea cu ce obținusem eu cu atâta trudă. Well, să zicem doar că acum mi-e și rușine să mă duc la coafor:p Poate o să spun că m-a tuns fică-mea când dormeam. Yes, that will work.

Siiigurrrr că știu de unde-mi vin toate bufnelile astea, I'm not that stupid, problema e că nu le vreau, n-am chef de ele. Chiar nu se putea să mă sară anul ăsta? Să vină și pentru mine primăvara cu alaiul ei de flori, nu de bullshituri. Să fie și pentru mine april 3 just a happy day, nu una în care scurm în gunoaie ca o găină care n-are nici aripi să zboare, dar nici ouă nu face. Yep, așa fac mereu înainte de ziua mea. Sunt ciufută de nici eu nu mă suport, câteva zile înainte am dorințe nerealiste, de nici mai marii desenelor animate n-ar putea transpune în imagini tâmpeniile de-mi trec mie prin cap, în ziua cu pricina mă supăr și mă întristez de zici că am 12 ani și aflu că nu mai merg în tabără la Slănic-Moldova și de a doua zi îmi revin la ochi și-n obraji, pfiu, a mai trecut un an, așa, și?!

joi, 26 martie 2015

Iris dixit

Mi-am dat seama că anul ăsta n-a venit postarea cu perlele irisești și că trebuie să repar urgent această defecțiune:p 
But wait, aud cumva o întrebare din sală? Cineva m-a întrebat cum este Iris la 4 ani și 4 luni? Sigur că îți răspund, ce să fac acum, fii atent: Iris la 4 ani și 4 luni e amazing, mi se colorează ochii cu apă de câte ori mă opresc o secundă să mă gândesc la asta:p E curioasă, vrea să știe (pelicanul zboară sus sau jos?, unde se duc gândacii iarna?, tu ce făceai când erai mică?), vrea să învețe (numeri cu mine până la o sută?, știu, hai să numărăm repede până la o mie!, hai să scriem cuvinte, și ea alege cuvântul, eu îi spun pe litere, ea scrie), e timidă, emotivă și fâstâcită dar și jucăușă, prietenoasă și directă. Îi place în continuare mâncarea, e tot ce-și poate dori un bucătar, laudă ce mănâncă prin orice mijloace:)) E în faza Barbie, Frozen și My little Pony, nu știu cum s-a ajuns aici:p Nu-i deloc ușor să-ți descrii copilul, dar ce văd la ea, cu toată obiectivitatea de care pot fi în stare, îmi place, o să fie o femeie grozavă, mititica mea:p Hai c-am cotit-o iar în lanul cu sirop, vă las cu:

Mami, albinele ne dau nouă miere. Dar gorilele de ce nu ne dau nouă banane?

La cină Iris ne explica o treabă importantă: întâââââi am fost bebeluuuș, am crescuuuut, m-am făcut copiiiil, dup-aia mă faaaac soră. Sora cui, fată? A ta și-a lui tati.

Ziua de 25 martie, va rămâne în istorie ca ziua în care Iris a folosit pentru prima oară strugurelul propriu exact așa cum trebuie: a făcut un cerc perfect pornind de sub nas până la bărbie, ocolind cu grijă buzele, de mai multe ori. Nu m-am hotărât dacă să-i zic că nu așa se face, cred că aștept adolescența și prima ei întâlnire cu un băiat, când sper că va folosi, înainte de-a o zbughi pe ușă, un ruj numa' bun pentru această ocazie:))

Mami, zăpada care cade din nori se transformă în puchini?

- Mami, după primăvară vine vara?
- Da, fată.
- Și-o să mergem la mare.
- Da.
- Eee, în sfârșit o să-mi pun sutienul. Apoi se uită sfidător la mine, ca și cum să nu îndrăznesc să fiu tâmpită, și zice: sutienul MEU, nu al tău!

- Ești o egoistă!, o aud spunându-i lu' Loli.
- Da' ce înseamnă egoist?, mă bag io în seamă, ca mama în borșul adolescentei.
- Să latri aiurea.

- Îi  zici și tu ceva frumos mă-tii?
- Fetru?

Vreau ciocolată de ridichi acasă, mami.

Aseară am visat un gândac care a venit în camera mea și a spus că aia e camera lui unde o să stea el cu prietenii lui și de-aia am plecat și-am venit la voi în pat. Ia de mai zi ceva!

- De ce-mi mâzgâlești agenda?
- Nu ți-o mâzgâlesc, ți-o fac frumoasă, spune candida fiică.

Me proud. Me happy. Of course.

joi, 19 martie 2015

Barcelona and me

Episodul 4: Întâlnirea
De ziua femeii, la 10.40, aterizam pe aeroportul barcelonez. În timp ce treceam prin filtre, cu încetinitorul, în piept îmi creștea o gogoașă de bucurie, dar mai ales, de mândrie: eu eram acolo, eu călătorisem singură și eu ajunsesem la destinație (sigur, nu-i ca și cum as fi cărat eu avionul în spate și m-aș fi luptat cu balauri milenari într-o întrecere de life and death, but still, pentru mine era big deal:p).

Credeam despre Barcelona că e grandioasă, impunătoare, iar ea este mică (în măreția ei), caldă, prietenoasă. Oraș-vacanță, cu temperatura la sol numai bună de tolănit pe ce apuci, locuințele în clădiri ca niște hoteluri, aerul ăla  de vacanță, îngrămădit în toate. Palmierii. Marea. Și, desigur, oamenii. Relaxați, zâmbitori, politicoși. Absența zgomotelor, n-am auzit nici un singur claxon cât am stat acolo, străzile au o voce a lor, sigur, dar nu e zgomot turbat care te stresează fonic, e doar... viață. Un oraș normal, iubitor de copii și de câini.

M-am întors cu niște lecții de acolo și călătoria asta m-a schimbat (nu toate o fac?!). I am not me anymore, într-un fel care încă nu s-a cristalizat. Hello, new me, cred că era scris în stele să ne întâlnim aici:p 

Nu mai am multe cuvinte despre cum au fost zilele mele în Barcelona. Dar am în minte niște cadre pe care nu le voi uita curând, cel mai probabil, never. 

Eu cu mine descălțate prin aeroporturi. Eu cu mine cu lacrimi în ochi pe acoperișul Pedrera. Eu cu mine și masa aia scăldată-n soare de la Cafe de la Pedrera. Eu cu mine urcând treptele în casa Batllo, cu mâna pe balustradă. Eu cu mine în tricou pe Las Ramblas. Eu cu mine și La Boqeria. Eu cu mine și marea. Eu cu mine prin Guell cu soarele apunându-mi pe umeri. Eu cu mine vorbind singură pe străzi când mă rătăceam dacă fuck, shit, ce câcat, unde naiba sunt? se pot încadra la conversații. Eu cu mine, chinezul Igor (și dacă numai mie mi se pare amuzant că un chinez are numele Igor, mă scuzați:D) și troaca de caramel macchiato de la Starbucks, recompensă că l-am găsit într-un final:p Eu cu mine și paharul de vin alb din nori. Eu cu mine, dorul de Iris și matematica iubirii.

Știți ce-am învățat, first, din călătoria asta? Că nu ești singur niciodată. Că poate uneori ești doar tu cu tine, dar nu ești singur. Și că umbli pe străzi necunoscute dintr-un oraș necunoscut dintr-o țară necunoscută și nu e reconfortant să afli că nimeni nu mai vorbește limba ta, și nu mă refer la limba română, ci la your heart language. Dar odată ce știi asta ești mai legat de tine și știi că te poți baza pe cineva, nu spui cine, persoană importantă, care nu e așa tont și aerian cum credeai:p

Now, finally, I give you photos (more, yes, more, pe facebook):

Streets of Barcelonia
Streets of Barcelonia (2)


Minunata Pedrera
La Pedrera, interior
Casa Batllo


Marea, chiar ea
Parcul Guell

Las Ramblas, în lung și-n lat, cu Marilyn Monroe, chiar ea, la balcon

Pentru cei care n-au adormit până aici, am o veste bună: acesta chiar e finalul, buh-bye now! :D

miercuri, 18 martie 2015

Barcelona, cu b de la București

Episodul 3: Drumul spre.

Cu câteva zile înainte de plecare m-a lovit virusul ăla minunat de care nu cred că a scăpat nici un locuitor al țării (sau al planetei) care se respectă. Când credeam că am scăpat mă mai lovea un val, așa că mi-am făcut bagajele mai mult zăcând în pat, cu frisoane, fierbințeli (căci ce-ar fi frisonul fără buna lui prietenă, fierbințeala?!), dureri de cap, muci, amețeli și tuse de măgăriță uitată dezvelită noaptea în casa lui Olaf. The joy! Cu o seară înaintea plecării spre București, pentru a-mi da elan, mă gândesc, Iris avea 38.9. The joy, twice! Căci ce poți să-ți dorești mai mult când pleci de lângă plodul tău decât să-l lași bolnav?!? Nimic, exact.

Am plecat. Am lăsat moaca irisească mototolită și ochii ei miciți de răceală, m-am întors din drum de 2 ori ca s-o mai pup oleacă, am mituit-o c-un lego friends ca să-și uite bocelile, și am plecat. Bine că n-am ajuns prea departe când am realizat că nu aveam portofelul cu mine. N-ar fi fost prima oară când plecam în vacanță fără, but still, erau și acte acolușa:p

Drumul cu trenul a fost lung, foarte lung și extrem de lung, presărat cu enorm de mulți muci, tuse și febră. Yay! M-am lățit pe 2 locuri într-un echilibru precar și mi-am dorit, cu naivitatea omului care n-a vrut decât o vacanță mică și liniștită, nu luna-de-pe-cer pe băț, să dispară toți mucii din lume. Nu există nici o zână care să împlinească dorințe din astea, nu înțeleg de ce. Sau dacă da, în dimineața aia zăcea mahmură pe undeva, incapabilă să miște din nenorocita aia de baghetă, screw that  bitch!

Bucureștiul e mereu bun cu mine. M-am întâlnit cu fetele, mereu o bucurie, dar eram așa de obosită și de mucoasă, burgerul simbio-nez m-a mai resuscitat un pic, cot la cot cu licoarea fierbinte cu theraflu extra, la fix și la țanc ca s-o dau în altele, tot distractive dar despre asta, pe alt program, later, later, gen never:p. Apooooi, ce face omul răcit, obosit și emo, poposit în București în drum spre Barcelona, se duce la bff acasă, veți striga în cor, se vâră în pat, după ce ia un pumn de nurofene, îți cere umil scuze de la zâna alungătoare de muci și speră ca de data asta, să se simtă și să fluture bagheta salvatoare, pentru ca a doua zi, in ză morning, această ființă nevinovată care este... eu, să fie fresh pentru marea călătorie a vieții ei??? Ă, sigur. Not. Se duce, vai de capul vostru, ce sunteți!, la film, nu la film, pardon, la Fifthy shades of Grey. Mi-a plăcut? Dar ce contează?! :)) Contează că am fost acolo cu cine am fost acolo și, contează, desigur, și faptul că am stat, în aer condiționat. Pentru răceala mea a fost minunat:p

Când am ajuns la bff eram praf. Cotrobăind în valiză constat, cu bucurie nețărmurită, că toate cele 3 perechi de blugi pregătite pentru escapada barceloneză, zăceau acasă, ele știau pe unde, că-n valiza mea roșie nu erau. Mișto.

În aeroport, după check-in, condusă de my bff, în continuare răcită și enervant de mucoasă, m-am simțit abandonată și singură, ca un cur în ploaie. Sigur că nu mi-a venit să plâng, drept cine mă luați?!

De zborul cu avionul nu mi-a fost o clipă frică, nici înainte, nici în timpul lui. Îmi place prea mult, ca să mai fie loc de frică. 

În episodul următor, probabil în mai puține cuvinte și mai multe imagini, întâlnirea.

joi, 19 februarie 2015

Barcelona, my way

Episodul 1: Dorinta

Cine ma cunoaste catusi de putin stie ca visez la Barcelona since forever. Sau poate doar din ziua cand am vazut-o din inaltul cerului in drum spre luna noastra de miere tenerifeza si-am poposit in aeroportul ei pentru refill. Pur si simplu, mi-am dorit cu ardoare sa ma intorc in aeroportul ala, dar de data asta si de a intra in el (si-n ea). Nu s-a putut. Timp de aproape 6 ani viata and all s-au asezat altfel si n-am ajuns. In timpul asta m-am uitat la poze si am suspinat, m-am gandit la ea si am suspinat, am facut planuri si am suspinat.

Cand am inceput noua agenda pe 2015, in ianuarie, mi-am facut lista cu rezolutii. Din 9 pozitii, pe prima era Barcelona. Am lasat dorinta asta la dospit, dar dupa un timp mi-a devenit clar ca, daca nu s-o intampla o minune, n-am nici o sansa sa o vad nici anul asta.

Episodul 2: Minunea

12 februarie. Eram pe plantatia mea de fetru. Si mosmondeam si mosmondeam. Zile pline, chestii de onorat, dureri de spate si oboseala. Cam pe-aici ma situam cand, deodata, aud o voce: "vei pleca la Barcelona!". WHAT THE WHAT?!? Cine-a vorbit?! Si, mai ales, a vorbit cu mineee? Credeti cumva (cum m-am gandit si eu initial) ca a fost vocea mea interioara? Dorinta care-a prins glas? Vreo voce stramoseasca (pentru ca in capul meu eu am radacini catalane:)))? Vreun djinn ratacit prin univers care-si batea joc de mine? Poate vreo halucinatie?

Ei bine, cred ca dezamagesc teribil, dar mniu. Era prietena mea, sa-i spunem Ana (si orice asemanare cu realitatea este, desigur, pur intamplatoare) care-mi spunea ca plec la Barcelona (oare de cate ori o sa scriu cuvantul Barcelona pana la finalul acestui articol challenge accepted?). Ea, dimpreuna cu prietenele mele imaginare, alea amazing, m-au facut sa prind avioane la propriu, punandu-mi in brate biletul de avion din pacate nu doar dusul ci si intorsul:p. Go, fata, go and have fun!

Huh? Cum vine asta? De ceeeeeee? Nu e ziua mea, nu e Craciunul, nu e decat o banala zi de 12 februarie (sau era, pana sa interveniti voi in plictisitoarea oranduire a lumii), ati innebuniiiiit? Pai pentru ca te iubim, toanto! Huh? Cum vine asta? Nu e ziua mea, nu e Craciunul, nu e decat o banala zi de 12 februarie, ati innebuniiiiit? Da, twice. Da, inca de un milion de ori, in acea zi, si-apoi in urmatoarele. Pentru ca m-au socat. Pentru ca nu ma asteptam. Pentru ca, se sa mai, mi-au luat maul. Si nu exista dovezi ca m-as fi bocit, deci nu, n-am bocit.

Stiu, stiu, I am one lucky bitch, v-am mai zis eu. Call it magic, call it true.
Si stiu ca everything happens for a reason, si raman la parerea mea, dupa cum spuneam cu 2 postari in urma, ca s-a pornit sa se intample ceva in viata mea si ca, calatoria asta in (6, ce slabut) Barcelona, nu ca e o calatorie intiatica de genul eat-pray-love, dar e ceva cu ea. In primul rand, iesirea din (toate) zonele mele de confort. Cu un ochi rad anticipativ, iar celalalt e incremenit intr-o spaima nebuna. Eu, euuu, dezorientata, aeriana, incapabila, aia care s-a pierdut in orasul natal (nu, nu aveam 5 ani, ci 25), care nu a calatorit singura decat pana la Bucuresti, va merge singura in Barcelona. Cu avionul. 3 ore 10 minute. De cand am realizat ca nu ma va primi nimeni sa ma imbarc pentru o cu totul alta destinatie, am recuperat o bataie de inima:p God help me si slava cerului ca exista good old beautiful red girl care sa ma recupereze din aeroportul barcelonez altfel eram halita (abia astept sa te cunosc in oase si muschi, fata!). Hai sa fie bine si sa apucam (toti) episodul 3:p

marți, 17 februarie 2015

In cautarea certitudinilor

Pe alei neumblate sau pe drumuri cunoscute, macar pe jumatate, se merge doar inainte, dar dupa ce te-ai intors in trecut, sa culegi, ca un Mario caruia i-a revenit memoria, pofta de viata sau mintea la cap, toate caramizile de care ai nevoie pentru (re)constructia eului tau. 
Poate ca n-o sa fie o calatorie confortabila. Vor fi zile cand vei sta imgramadita intr-un autobuz aglomerat si puturos care merge prea incet, opreste prea des si nu are nici un criteriu de selectie a calatorilor. Asa ca vei sta langa oameni care miros urat, sunt imbracati neadevcat, se scarpina in nas, se stramba la tine, te arata cu destul, te imbrancesc, iti cer bani sau marul din care ai apucat sa musti. Vei crede ca e sub demnitatea ta. Vei fi revoltat, te vei simti injosit, neinteles, abandonat, vei inchide ochii ca sa nu mai vezi si un copil cu mutra ghidusa iti va arunca coaja de la o banana in cap. O sa te enervezi, o sa te ceri afara, o sa fii neauzit sau doar ignorat, vei mai spune o data si inca o data, vei cobori. Vei fi singur in the middle of nowhere. La stanga nimic, la dreapta nimic. Deasupra cerul, inautru tu. Hello, stranger, pe unde mi-ai umblat? Eu am fost aici. Si acolo, dar mai ales, aici. Oh, you have no idea. Oamenii pe care i-am cunoscut, locurile pe care le-am vazut, bunele, relele. Hai, ba, sa mergem, ochii la drum. Nu, ba, ochii la tine.

luni, 9 februarie 2015

Despre o carte (fara nume) care a mutat definitiv ceva in mine

As vrea sa impartasesc ceva cu voi, dar o sa va rog sa intelegeti ca nu pot (inca) sa spun despre ce carte este vorba si, daca credeti ca asta o sa fie o problema (recunosc, si eu as fi foarte curioasa), nu mai cititi mai departe. Nu e ca vreau eu s-o fac pe grozava sau mai stiu eu ce trasnaie din asta, dar deocamdata, experienta asta mi se pare atat de intima, atat de a mea, incat nu pot sa divulg numele cartii fara sa ma simt cu chilotii in vine in piata mare a orasului:p Cu toate astea, experienta a fost atat de wou pentru mine incat simt nevoia sa share, sunt sigura ca sunt multi oameni care au experimentat ce urmeaza sa povestesc eu (sigur ca mi-a placea sa aflu numele cartilor lor, dar cum ar fi sa am pretentia asta?! :D). A, si nu, nu e vorba despre Fifty shades of Grey:)) So here we go:

Fara sa insist asupra conotatiilor de orice fel si a traseului pe care a venit ea la mine, vreau sa incep prin a spune ca nu mi s-a mai intamplat niciodata. Am citit multe carti, multe mi-au placut foarte mult, multe m-au pus pe ganduri, multe mi-au ramas in minte, multe m-au enervat si multe am uitat, ca si cum nici nu le-as fi citit. Auzisem sau citisem despre asta, dar mie nu mi se intamplase inca sa pot spune asta, pana in ziua cand, well, mi s-a intamplat si m-am trezit cu cuvintele astea zanganindu-mi in cap: my, god, cartea asta este despre mine, cartea asta a fost scrisa pentru mine si cartea asta a mutat definitiv ceva in mine si din cauza ei eu nu mai sunt la fel.
In cateva randuri am stiut ca nimic nu o sa mai fie la fel in viata mea si ca orice o fi asta, o sa ies din ea zgaltaita, dar vie, so vie! M-am speriat, sigur ca m-am speriat. Citeam si nu-mi venea sa cred. Uimirea mi-a trimis ochii in ceata si stomacul in inaltul gatului. Ma dureau similitudinile, surpriza, mesajul, coincidenta, tot. Imi amintesc ca am ridicat ochii din carte dupa primele cuvinte si eram nauca, nu pricepeam ce cacat se-ntamplase. Nici acum nu inteleg mai multe, dar nu mai sunt speriata, tavalugul e here to stay pana sparge si matura tot, iar eu nu pot face nimic si cu asta sunt impacata, ba chiar acum imi vine sa tip, un tipat de bucurie incoerenta ca am avut eu atata noroc sa mi se intample asta:p
Probabil ca aceasta carte nu e genul care sa faca asta in masa, oamenilor de pretutindeni. Probabil ca nu e pe lista marilor capodopere literare ale lumii, dar in lumea mea a schimbat ceva esential. Probabil ca pentru unii oameni e greu de inteles efectul pe care l-a avut asupra mea. Pai, cum sa zic, nu am ales asta!
Nu mi-am dorit asta. A fost o chestie brutala si am ezitat intre a continua sa citesc si a o arunca pe geam. Cine se credea fututa asta de carte, de aparea asa in viata mea, cu gura ei mare tipand no more, fato, no more! Aaaah, fuck you, fa, nu-mi trebuia mie asa ceva!!! Dar tentatia a fost mai mare si, hai sa fim seriosi, cine ar fi putut sa uite si sa go back? Oricum nu mai era nici un inapoi. Podul de piatra s-a daramat si-a venit apa si l-a luat.

Imi dau seama ca se poate sa se destrame totul ca un fum si sa uit dupa un timp tot, treaba care m-ar intrista, recunosc. Sau se poate ca ceea ce simt, desi greu de pus in cuvinte, sa fie cat se poate de real si ca toata chestia asta sa duca undeva, nu oriunde, ci unde trebuie sa ajung. I guess we'll see! Era cat pe ce sa inchei cu end of story, dar mi-am dat seama ca nici vorba de asa ceva:p