joi, 29 aprilie 2010

Gânduri din săptămâna cu nr. 8

Am zile mai bune, când am impresia că nu mai există greață pe fața pământului să mă bântuie pe mine; zile mai proaste când greața se-ntoarce cu tot cu surorile ei, și nu ca să-mi spună un definitiv adio; și zile foarte proaste când ridicarea din pat mă încântă mai puțin decât să fiu călcată de tren de mai multe ori.

Adevărul e că nu m-am așteptat să mă simt chiar în halul ăsta, la fel cum nu m-am așteptat nici să-mi fie atât de rău încât să mă las de fumat. Că mi-am dorit asta, e partea a doua... Zilele trec oricum, indiferente la stările mele. Pentru mine primul trimestru se dovedește a fi criminal, câteodată mă întreb dacă și cum o să supraviețuiesc. Nu mai vreau să citesc nimic pe net că mă apucă groaza. Nu sunt pregătită să pierd. Să mă pierd. Să mă pun pe mine pe alt loc decât pe primul. Nu știu să gândesc așa. Cred că mă scald într-un soi de depresie, și cum ar putea să fie altfel când somnul nu mai e al meu, mă foiesc de 5 milioane de ori până să-mi găsesc o poziție în care să mă ia somnul, iar când am găsit-o greață îmi suflă-n ceafă? M-am săturat și să mă apuce plânsul în fața farfuriei de mâncare că nu mă pot apropia de ea și de burta asta așa mare în care pare că s-au aciuat 30 de embrioni, că altfel nu-mi explic de ce la 2 luni arată ca la 4. Ok, aș putea și să exagerez,  dar e dreptul meu, lăsați-mă!...

Ca depresia mea să aibă toate șansele să se-ntindă până dincolo de cer, în seara asta maică-mea pleacă din nou pe meleaguri străine, iar faptul că m-a mituit cu niște euroi nu șterge teama că o să mor într-un final de foame... Măcar primele analize par a fi ok, asta chiar e o mulțumire!
_____________________
Distracție plăcută de 1 Mai!
Vă invidiez și vă urăsc profund!

miercuri, 28 aprilie 2010

Și fericirile au nevoile lor

Ați observat cum tristețea are întotdeauna întâietate? Că niciodată fericirea nu e înaintea ei? Că dacă suntem noi fericiți, cineva din jurul nostru trece fix printr-o stare antagonică? Dacă luăm o stare de fericire și una de tristețe, obligatoriu perfect echilibrate, din bun-simț și poate pentru că-mi pasă de tine, o să las fericirea mea într-un plan secund și-o să mă concentrez pe tine, așa e normal. Dar dacă fac asta de fiecare dată, nu-mi uit fericirile, nu le las să se stingă pentru că în momentul ăla n-am putut și n-am avut în fața cui să mă manifest? Nu e aiurea că nimeni nu mai ia în seamă fericirea, că trebuie să taci dacă ești fericit, pentru că alături altcineva plânge? Așa e normal, cred că așa e normal, dar dacă ne pasă de cei care trec prin momente urâte, de fericirea noastră cui îi mai pasă?   De momentul ăla când țipă în tine mii de guri care se cer afară, în lume, auzite, cine să mai întrebe? N-o lăsăm așa să se ducă fără să mai fim vreodată în stare să-i mai recunoaștem chipul?
Și fericirile au nevoile lor: vor să fie cunoscute, să le știe lumea, să le recunoască pe străzi, să se vorbească despre ele, fericirile nu se trăiesc în șoaptă,  înăbușite, pe întuneric, pe ascuns. În plus, m-am convins de-atâtea ori, dacă mie-mi pasă de nefericirea ta, nu-nseamnă că reciprocitatea îmi e garantată.

luni, 26 aprilie 2010

Foamea, is it me you looking for?

Mereuuuu???

Am crezut până acum câteva săptămâni că știu ce e aia foame, că-mi dau seama când stomacul meu cere să fie umplut și că știu sigur cât timp am la dispoziție să fac asta. Well, nici o foame nu-i ca foamea când ești însărcinată. Pentru că, lăsați-mă să vă spun eu crudul adevăr, în secunda în care beculețele roșii s-au aprins, am la dispoziție maxim un sfert de oră să fac ceva în sensul ăsta, altfel aș putea foarte bine să mor, nimic nu mai contează. Pentru că da, în momentele alea de foame cumplită aș lăsa tot și-aș cădea cu ușurință pradă ispitei de a mânca de pe jos, de a fura din mâna unui copil sau din poala unui cerșetor. N-am fost niciodată o pofticioasă, nici acum nu excelez în domeniu, dar nu poți să mănânci în fața mea când mie mi-e foame. Pentru că foamea mea de femeie însărcinată mă face să ling televizorul sau ecranul laptopului, nu pot să mă uit la filme/imagini cu mâncare, orice mâncare ar fi ea și indiferent de faptul că am mâncat în urmă cu 5 minute. Ba mai mult, foamea mea e atât de foame încât n-aș avea nici o reținere să bălesc cu lacrimi în fața unui țigan de pe marginea drumului care mănâncă cine-știe-ce resturi, poate s-o îndura și mi-o da și mie. 

Ca să fie și mai complicat, nu suport ideea de a găti. Eu cu mâinile mele. În bucătăria mea. O, nu! Îmi face silă și greață numai gândul. Așa că, aștept invitații la micul dejun, prânz, cină și orice gustări mai aveți voi în program. Maică-mea s-a săturat de mine.
_____________________________
Laaaaaaa mulți aaaaaaaaani, hon!

miercuri, 21 aprilie 2010

Gânduri din săptămâna cu nr. 7

Primele săptămâni de sarcină, așa cum mi s-au dezvăluit cu dărnicie mie, sunt capricioase, sclifosite, obosite, cu episoade metabolice care mă fac să-mi smulg părul din cap. 
4 săptămâni au trecut aiurea, neștiind că sunt însărcinată, n-am sesizat mare lucru, poate doar aglomerarea aia ciudată din stomac, cu crampe și junghiuri și ce-or mai fi fost alea. 
Eh, din a cincea, când aveam deja confirmarea medicală, lucrurile au luat o întorsătură nu prea simpatică. Senzații amestecate ca astea n-am mai pomenit în viața mea, thank God to that, totuși! Dacă cumva reușesc să dorm dimineața mai mult fără să o fac pe traseista pe tronsonul pat-baie-pat, cum am deschis ochii mi-e foame! Surpriza nu e asta, că așa-s eu plămădită, dar să-ți fie atât de foame și la fel de greață... not nice! Idioată din naștere, am crezut că doar ziua aia e așa. Iată-mă după o săptămână într-o stare care mă face să o jelesc pe cea dinainte. Mi-e greață când respir, când mănânc, când beau apă (n-o mai suport pe cea plată), mi-e poftă și mi-e greață în același timp, foame și greață, somn și greață.
Se pare că am fost luată în serios sau că mi-am dorit atât de mult asta, încât s-a și întâmplat, am intrat în a doua săptămână de când nu mai fumez și nu mai suport nici să mă gândesc la țigară, cu greu am scris cuvântul acum. Și când mă gândesc că i-am râs doctoriței în nas când i-am zis că nuuuuu, eu n-am grețuri, io-s mai cu moț, cum naiba?!...

Suntem în săptămâna a șaptea. Nu mă face să mă simt minunat și nici nu-mi vine să mă bucur de ea. De fapt,  nu mă bucură nimic în perioada asta. Cu greu fac altceva decât să zac în pat și să aștept să treacă scârboasa asta de greață. Am milioane de întrebări, temeri și gânduri. Dacă mă trezesc peste noapte cu greu mai adorm, pentru că, nu-i așa?, greața se trezește și ea. Mă simt umflată în burtă și toate crampele, junghiurile, împunsăturile și ce mai simt eu, mă disperă, pentru că nu știu ce sunt, nu știu dacă sunt normale sau nu! De fapt, eu nu mai exist. De 2 săptămâni cineva, nu știu cine, malefic cu siguranță, a preluat controlul; deși încurcă butoane și comenzi  și mă dă peste cap și peste toate, eu nu mă pot opune.

Să vă povestesc un vis (mai mult pentru că nu vreau eu să-l uit).
Eram în clasa noastră din liceul nostru la marea reuniune. Grupați câte doi în bănci ne vedeam de poveștile noastre așteptând să se întoarcă diriga, cred că era o pauză, nu știu dacă chiar cea mare. La un moment dat se deschide ușa laaaaarg și cu emfază și-n fața ochilor noștri încremeniți își face apariția Dani, dragul nostru coleg care n-are cum să vină la reuniune sau în altă parte. Totul era incredibil de real, de șocant și de dureros, iar el complet schimbat, fix invers de cum fusese în scurta lui viață, adică tupeist, rău, ca un golan pus pe miștouri, parcă ne și certa că bine, mă, că vă întâlniți și mie nu-mi spune nimeni nimic, halal prieteni! Eu m-am speriat atât de tare când l-am văzut intrând în clasă că m-am ridicat din bancă și m-am dus spre fundul sălii, unde în ultima bancă stăteau 2 colegi pe care-i întreb Și voi îl vedeți? Răspunsul lor afirmativ m-a lăsat cumva perplexă, poate într-un fel speram să fie doar imaginația mea, pentru că știam că nu e posibil, nu se poate să se întâmple toate astea. Dani continua să se plimbe prin clasă și să facă mișto de ceilalți. La un moment dat, se apropie de mine, se uită cu o greață și cu o superioritate care m-au clătinat și m-au dărâmat în mine însămi, totul a durat câteva secunde; în dreptul meu, așa, fugitiv, se oprește și-mi spune A, și apropos, vezi că ai fată!
Trezirea după acest vis, a cărui intensitate voi n-aveți cum s-o simțiți, a fost bruscă. Am deschis cu frică ochii și-abia după ce am mai parcurs o dată visul, mi-am dat seama că în el este și un mesaj. Păcat că așa mi-a fost transmis. Oricum, în ziua când voi afla sexul copilului, la Dani și la visul ăsta o să mă gândesc, o să zâmbesc și-o să dau cuiva de pomană o pizza cu ton, pe care să o mănânce cu mâna și cu poftă.

marți, 20 aprilie 2010

Dăruiesc o carte

De mult prea mult timp, mă confrunt cu o lipsă cronică de chef. Nu mai citesc. Mi-e dor să citesc, dar mi-e silă s-o fac! 
Cu chiu cu vai am reușit să termin Mătușa Julia și condeierul, a lui Llosa. Cartea asta m-a lăsat cu un straight face de smiley nesatisfăcut. Nu numai că nu mi s-a părut genială, cum au numit-o alții, dar m-a enervat cumplit. Am citit-o cu nervi, cu ciudă că nu se mai termină naibii odată, sătulă până peste cap de poveștile lui Pedro Camacho și îmbârligăturile lui, de Mario și de mătușă-sa cu care s-a însurat după ce s-a dat de șapte mii de ori peste cap, ca să se despartă după 8 ani și să se însoare cu verișoar-sa!...

Dacă și-o dorește cineva, să-mi dea adresa, i-o fac cadou, cu drag!

joi, 15 aprilie 2010

Gânduri din săptămâna cu nr. 6

De la prima bănuială că aș putea fi însărcinată, în caruselul din mintea mea sute de gânduri au început să se învârtă și să se strâmbe zgomotos la mine. Unele mă făceau și pe mine să zâmbesc, altele mă făceau să-mi doresc să adorm și să mă trezesc peste niște luni și-o zi (să fie ca-n visul de aseară când țineam deja în brațe un bebeloi, și când oamenii mă întrebau cum am născut, ziceam nu știu, am leșinat cred, pentru că nu-mi amintesc nimic), când toate nenorocirile pe care le văd acum alunecând spre mine, se vor fi terminat, iar eu voi fi din nou cea fără de griji... de fapt, fără de grijile astea, că altele n-or să înceteze niciodată să apară.

Sunt în continuare ruptă în două. O parte din mine ar fi rămas doar cu titlul de soție încă vreo 10 ani. Cealaltă, însă, aleargă deja după copii prin parc. Una e cu gândul la vacanțe, la o ecuație în 2, nu în 2+1, parcă nu s-a bucurat de toate partea asta din mine, parcă e prea tânără pentru a avea copii și parcă e prea bine în doi, noi doi, de ce să schimbăm asta?! Alta e deja c-o mogâldeață-n brațe, și-o imaginează deja frumoasă cum n-a mai fost nici un copil pe lumea asta.
Nu cred că femeile sunt vreodată pregătite pentru ceea ce înseamnă sarcină și naștere. Poate tocmai de asta sunt astea 9 luni, să te obișnuiesti cu ideea, să cauți răspunsuri, să te obișnuiești cu ideea și să te obișnuiești cu ideea. Dacă ar fi trebuit să mă iau după chemarea pe care zic unele femei că au simțit-o, de a fi mame, n-aș fi ajuns niciodată aici și n-aș avea niciodată copii. Bine că totuși am un gram de minte.
Mă gândeam într-o zi și fix așa e, orice-ar spune oricine, cel mai înalt nivel de egoism-dragoste de sine-orgoliu este atins în momentul în care te hotărăști să faci un copil. Nu-l faci pentru el, să fie, să existe. Nu. Îl faci pentru tine, pentru prelungirea vieții tale, pentru că ești curios dacă ce se naște din pisică, șoareci mănâncă, îți faci planuri și calcule, mai bine-l fac până-n 30, ca să fiu o mamă tânără, după 35 oricum cică-i cu probleme, vai, eu o să am 40 când el o să aibă 10 și maică-mea avea 38 când eu aveam 18, ce urât sună! Dacă ne-am putea debarasa de ideile astea și-am face copii pentru ei, pentru a trăi cumva independent de noi, fără să mai raportam, și-așa dureros, totul la noi... ce bine-ar mai fi! Mie mi-ar fi mai bine.

miercuri, 14 aprilie 2010

Să te uiți într-o oglindă crăpată

Mă enevează ideea de diplomație în tot și în toate. Mi se pare dăunătoare.
Ideea de a păstra niște aparențe, de-a evita să ajungi în gura lumii, de-a fi un șters și un slugarnic și-un molâu în societate care acasă se transformă în dracu' și-și lovește soția, îmi face silă! 
Mă enervează cumplit oamenii care se chinuie să păstreze niște aparențe nenorocite de dragul de a trece perechea perfectă a județului când nu au învățat bine nici să comunice, darămite să se mai și iubească.

Cu mine e simplu. Eu când vreau să înjur, înjur! Eu când vreau să țip, țip!
De aproape 6 ani de când sunt cu my dear beau ocaziile să mă manifest ca o mahalagioaică dezaxată au fost nenumărate. Dar zău dacă mi-a părut rău vreodată pentru ieșirile mele. Poate oamenii se uitau urât, poate credeau că aștia suntem noi, că asta ne caracterizează, poate le stricam cheful și credeau că n-avem nici un viitor împreună, poate se simțeau lezați sau poate-i făceam să râdă. Mă durea  și mă doare în c_r. Nu-mi pasă de ei, de cei din jurul meu. Dacă suntem între prieteni, cu-atât mai mult nu, pentru că ei știu cine și cum suntem noi. Eu mă aprind într-o secundă ca să mă sting în următoarea. Și pot să urlu, să bușesc, să mănânc o grămadă de borș, pentru ca apoi să fiu toată un zâmbet și-o miere. Noi râdem după fiecare episod de genul ăsta. Noi nu ne certăm, alea nu sunt certuri. Și chiar de-ar fi, să fie! Să ne certăm, să ne spunem prostii unul altuia, pentru ca apoi să ne dăm seama că suntem niște idioți! De ce să adunăm rahaturi peste rahaturi, frustrări, decepții? De ce să aștept să ajung acasă ca să-ți spun că ești un bou că ai uitat și nu m-ai pupat la ora 22 și 22 de minute pe gât, ureche și tâmple, așa cum ne-a fost înțelegerea? De ce să mă prefac că mă topesc după nu-știu-ce cadou dacă mi-e silă și să mă uit la el?  Aaa, pentru că sunt și alți oameni în jur și ar putea să creadă nu-știu ce? Dar cui îi pasă de ei? De ce să mă cenzurez, de ce să-mi blochez niște porniri absolut naturale și total spontane? De ce să lăsăm ca prafuri din alte relații să se aștearnă peste relația noastră? Măcar suntem sinceri. Nu cum ar vrea alții să fim. Nu cum am visa noi să fim, mințindu-ne zile și ani în șir. Noi așa suntem. Așa ne-am prezentat lumii. Ea așa să ne știe.

Nu cred în diplomație. Diplomația înseamnă prefăcătorie, înseamnă că înăuntru e putred ceva ce strălucește în exterior. În dragoste și în prietenie nu are ce căuta diplomația. Toate aparențele astea ținute la rang de realități mă scârbesc.

marți, 13 aprilie 2010

Convertirea la lolism

Ne chinuim, lucrăm la asta, negociem termeni, dar practic vorbim singuri.
Nu prea reușim noi să ne înțelegem cu ea, poate că suntem cumva prea  înguști la minte pentru șobolancă, Lola, de altfel, are zeci și sute de feluri de a se manifesta și de a comunica cu noi. De exemplu, nu mă piș pe păturica absorbantă, mă ia cu amețeală de la albul ei, mai bine-i pe gresie, parchet, pat. Sau, de ce să roadă bețele alea special create pentru dihori crăcănați ca ea când are la dispoziție atâția papuci, cizme, teniși, adidași?! Proști noi că am crezut că un câine de rasă înseamnă un câine educat:) Dincolo de răzvrătirile astea, are niște apucături și niște alintături în cap de ori mori de râs, ori te topești de drag. Și nu e, în nici un caz, un câine inactiv și apatic, cum îl avertiza pe beau femeia de la firma căreia l-a luat. Poate doar dacă vrea cu adevărat să doarmă și dacă se află în momentele alea în brațele/pe burta/în jurul gâtului unuia dintre noi. A, și să nu miști un deget, că dac-ai făcut-o, trezești iar bateria din ea.

De câteva zile, mai nou, crede că castronelul în care îi punem grăunțe este viu. Și el împreună cu grăunțele sunt, de fapt, niște creaturi malefice, deghizate, pe care ea le-a simțit și se chinuie să le îmblânzească. Asta când nu se sperie de ele și-i trece și pofta de mâncat.

joi, 8 aprilie 2010

Suntem pregnănți!

Bine, deocamdată mai mult eu decât el, dar aștept din clipă în clipă să i se întâmple și lui asta:)

Răspunsul e da la toate întrebările. Da, mi-e frică. Da, mi-am dorit asta din moment ce am permis să se întâmple, nu știu cât de conștientă eram totuși:) Da, am dubii că știu ce înseamnă să fii însărcinată.  Și mamă. Da, încă fumez, 1-2-3 țigări, pufăite, uitate în scrumieră, dar fumez, creierul meu n-ar suporta verdictul m-am lăsat de fumat. Da, mi-e frică. Da, s-ar putea să iau asta și ca pe ceva ce trebuie să fac, ce trebuie să duc la capăt, acum, de ce neaparat acum, nu știu. Da, mă gândesc la doctori, dacă n-o să găsesc nici unul pe placul meu?! Da, simt că-mi pierd neuronii și somnul, în burtă simt o aglomerație aproape insuportabilă, m-am întrebat dacă mi se pare și nu, nu mi se. Da, mă tem de tot ce nu cunosc, de tot ce nu văd ,dar simt. Da, stau la pândă, aștept să văd ce mi se mai poate întâmpla, dacă și cum o să suport, poate vreau certitudini că o să fie bine, mă visam fără griji, țopăind, se pare totuși că-i un rol care nu mi se potrivește, nu știu să-l joc. Și da, mi-e frică. Singurele simptome pe care le-am remarcat sunt sânii a la Pamela Anderson, oboseala și incapacitatea de a mă exprima coerent și de a mă concentra. Să fie astea toate, zic!:)

Dar dincolo de toate astea, gândul de a vedea moaca bebelușului Florea... mă cam lasă mută, știți?! 
Azi am primit confirmarea oficială de la doctor. Nu că aveam dubii, dar a devenit real în momentul în care mi s-a spus are 5 săptămâni și 5 mm. Hmm, înalt ca tat-su, mi-am zis eu.:) Am plecat din cabinet plânsă, râsă, roșie, împleticită, lăsând în urmă o asistentă și o doctoriță hlizite maxim.

miercuri, 7 aprilie 2010

Azi zic că n-are cum să fie altfel

Și e logic să fie doar așa.
Raiul e doar o altă lume în care ne-am muta să trăim cum merităm să trăim.
Dar știți ce? Și Iadul tot o altă lume e.

luni, 5 aprilie 2010

Cadoul care mi-a schimbat viața

N-am simțit că e ziua mea, atmosfera festivă a lipsit, cheful meu era să dorm, nu să stau în picioare, în fum, gata să-i satisfac pe toți.
Dar dacă e să ne luăm după cadouri, e clar cel mai productiv și interesant an de până acum:) În top avem un acvariu cu tot cu pești, converșii verzi si, bineînțeles, pe primul loc, crăcănata din colaj. Lola (sau Loli, Lolica, Clopoțica, Durdunica) o cheamă, are 2 luni și am iubit-o definitiv din prima clipă când am văzut-o. E atât de frumoasă și de amuzantă încât uiți că se pișă peste tot, de multe ori, că te trezește la 3 sau la 5 dimineața doar ca să te lingă și s-o iei în brațe, în pat, lângă tine, că agață de nas și roade degete ca un piranha!:)

Hristos a înviat!