sâmbătă, 31 decembrie 2011

2011 meets 2012

Ce-am făcut în 2011:
  • am botezat mândrețea de fată
  • am diversificat broscoiul și m-am străduit să-i ofer tot ce-i mai bun
  • am adunat lună cu lună și-am fost aici, să-i număr fiecare respirație și să mă bucur că e
  • am avut 2 weekenduri (bune) la București, ocazie cu care i-am întâlnit pe Bonjovei și pe Ana
  • am dus floarea la mare
  • am petrecut 1 an irisesc și-al doilea Crăciun împreună
  • am început iar să citesc.
Anul ăsta totul a fost about Iris (lucru care n-o să se schimbe niciodată, îmi imaginez). Să-i fie ei bine, să nu se îmbolnăvească, să crească, să facă un an, să meargă, să vorbească, să nu cadă, să nu plângă, să fie fericită (ești fericită, spune-mi că ești, că altfel mă mai dau de-o mie de ori peste cap?! :p). Sunt sigură că am făcut greșeli, că am avut scăpări, dar când mă uit acum la ea, cum își pune chiloții mei în jurul gâtului, nu pot să nu fiu mândră :)
Anul ăsta mi-a arătat alte fețe ale prieteniei, și ăsta e un mare și nesperat câștig. Nu mă mai plâng acum, a fost și greu și foarte greu, dar acum că au trecut toate, că sunt în ultima zi a anului, pot să-mi permit să am tupeu și să sper că 2012 va fi un an mai bun, mai colorat, mai frumos sau măcar un an normal. Ceea ce vă doresc și vouă, celor care ați rămas pe-aici și celor pe care destinul (nu google sau altă ghidușie internet-icească :) i-a adus în ograda mea. La mulți ani, copii!

marți, 27 decembrie 2011

Călătoresc fără bilet (3)


O am în minte (și cumva în suflet) de când am citit Shogunul. Și-au trecut niște grămezi de ani peste mine de-atunci. Apropos, nu știu cum mi s-ar părea cartea acum, dar atunci mi s-a părut ge-ni-a-lă. Pentru că nu le-am avut, n-am continuat cu Tai-Pan, Gai-Jin, Nobila Casă și Changi. Poate într-o zi o să mă-ntorc în filmul ăsta.
Acum era, însă, vorba despre cât de fascinantă, minunată și complet de pe altă planetă mi se pare mie Japonia, atât de mișto și de departe c-aproape nici nu mă pot imagina respirând vreodată aer japonez.

Japonia blows my mind. Spune-mi, dragă, n-ai vrea să ne mutăm împreună?
Sursa foto: pinterest.com.

joi, 22 decembrie 2011

3.0

La 16 ani credeam că la 30 ești în toiul bătrâneții. Mă uitam la oamenii care aveau vârsta asta și-mi spuneam o, săracii, cum or fi ajuns aici? Mi se părea că ți se încheie viața și că nu mai poți face altceva decât să aștepți să mori. E drept, nici nu aveam în jurul meu personaje de tip Demi Moore, care să mă facă să-mi schimb părerile și, oricum, eu credeam că o să am 16 ani forever.
Ăsta e ultimul an când nu am 30 de ani. Trăiesc ultimele luni sub imperiul lui 2. Ciudat. Simt gâdilituri în stomac când mă gândesc la asta și-mi vine să râd. Eu, 30? Ha! Păi eu nu arăt de 30 de ani. Sau cel puțin nu arăt ca cei care mă făceau la 16 ani să-i consider bătrâni. Ok, am niște fire de păr alb (astea de-a dracu' n-ar cădea) și niște pui de riduri (de expresie, că mă încrunt de-o mie de ori pe minut și râd cu toate măselele minus una), mă doare spatele (din fericire, suportabil, față de cum eram acum câtva timp) și nu mai am energia unei gazele pe câmpii. Sunt, însă, una dintre femeile care par încă adolescente. Tot nepieptănată, tot cu blugi și teneși și haine colorate. Ok, nu mai am 49 de kg și pătrățele pe abdomen (de fapt, nu mai am abdomen :p), dar am așa o stare... de parcă, deși am 16 ani, pot să mă joc și cu viața de om mare, pot să fiu și aici și dincolo.

E din cauză de ochi albaștri, de jucării împrăștiate în toată casa, de haine mici puse la uscat, de cutii de lapte și lingurițe colorate. Mă uit la ea și asta face să crească în mine o făptură forever young și nici nu contează că poate fizic nu m-arăt așa. Copilul ăsta mă face să nu-mi vină să cred, să stau să mă-ntreb e aievea?, e al meu?, am ajuns aici? sau e un vis?. Vreau să mă fac mare odată cu ea. Vreau să-i fiu partener nebun de joacă, vreau să ne uităm împreună la desene și la filme, vreau să mânjim cu viteza a 20 de degete pereții, vreau să ne lăsăm părul lung și s-alergăm prin soare, vreau să ne dăm în toate tiribombele de la mare și să țipăm ca apucatele de streche.
Scriu, pentru că nu vreau să uit toate astea, atunci când rolul de adult mă înghite.

marți, 20 decembrie 2011

13 luni, 2 Crăciunuri

E din ce în ce mai dementă.
Într-o zi am găsit-o băgată toată într-un sertar, stătea ba în fund, ba în picioare și arunca chestiile din el sau sărea pe ele. Părea foarte mulțumită de ea. E clar perioada cățărărilor și-a descoperirilor care-mi ridică părul pe șira spinării, de frică.
O las în sufragerie cât mă duc până la bucătărie, iar ea vine după mine sprijinindu-se de pereți și frigider.
A început din nou să meargă singură. Mersul ăla legănat, crăcănat, dârdâit face deliciul perioadei.
Îi place să stea cu o șosetă în picior și cu celălalt gol.
Știe ce se face cu o telecomandă și nu-i e frică s-o folosească.
Suntem în faza cu e câhhh, nu mai linge (papuci, oliță sau încălțămintea ei, cu care o las să se joace, că de purtat n-a prea apucat).
Spune caca și pipi, dacă duce mâna la pampers înseamnă că înțelege ce-s astea?
De când a văzut un cal în spatele blocului, la gunoi, îl recunoaște (și-n poze) și-l strigă ca-ca.
Ce fel de copil de 1 an spune pisica? Nu pipi, nu pisi, nu miau, ci pi-si-ca, câteodată doar pi-ti-ca. Gata, acum zice doar pis-pis.
Ne strâmbăm una la alta, scoatem limba, facem ca-calu, o gâdil și scot tot felul de sunete, ca un animal de regn neindentificat, și ea rîde tare, golănește.
Vorbește când se joacă și-i foarte serioasă în timpul ăsta.
Am supraviețuit și primei răceli adevărate. Și știu că pare un fleac răceala, dar nu, dom'le, nu și atunci când copilul tau e cel răcit și incapabil să repire din cauza mucilor și-a nasului înfundat. Cu ocazia asta a învățat că are nas și cum serul fiziologic/sprayul cu apă de mare merg în nări c-un tâc-tâc.
Cu somnul stăm prost și foarte prost. Deși doarme cu noi în pat, e o râmă foită și antipatică.
Pe stilul maimuță, repetă și imită tot, ca s-avem noi de ce râde: cățeii sunt căcăii, te iubesc, mami= dbstmami, dacă dansezi, imediat își ridică mâinile și picioarele pe sus, și face din degete ca și cum ar pocni din ele (și jur, noi nu ascultăm muzici din astea:), știe cum fac vaca, șarpele și pisica.
Cu mâncarea... cred că în curând o să-mi zică ia, mai du-te tu în ... cu mâncarea asta de bebeluși, I want the real stuff now! Și mie mi-e greu să evoluez, aș fi zis că nu, dar mi-e imposibil să-mi trasez o schemă în cap pentru viitorul ei alimentar. Poate că asta e și ideea, să nu mai existe scheme și restricții, da eu parcă am înțepenit în vechiul regim.
Și-a descoperit umbra într-o seară, a fost foarte uimită, dar, culmea, deși o vedea pentru prima oară, s-a întins s-o pupe. Așa că, ne-am pus și noi la rând și-am primit un fel de pupici:) Că altfel, nu, nu pupă. Trimite bezele, cu palma întreagă sau doar cu un deget.
Se plictisește repede și vine la mine să o mai iau în brațe. Sau își pune capul pe genunchii noștri câteva secunde. Se mai bagă oleacă în seamă, mai deschide un sertar, scoate ce-apucă din el, îl abandonează așa, mai face un castel din pahare doar de dragu' lu' ta-su care îi zice pac! de fiecare dată când pune unul corect, ia vaca de coadă și spune mmmNmuuu, se uită la desene și strigă bibiiiii când apar copii, recunoaște unele animale.
Am scăpat de groaza vaccinurilor. Azi (21) le-am făcut pe-alea de 1 an și i-am spus dr că sper să n-o mai văd deloc până la 4 ani, când e următorul:)
Vai, vai, am uit să pomenesc de minunata instalare a ceea ce pare a fi separation anxiety. Citisem la un moment dat pe babycenter cum că the crisis age for most babies peaks between 10 to 18 months și-am râs nedumerită a cum, acum?, nu n-are cum, la noi nu. Dar iată că da, după vreo săptămână (și jumate poate) în care mă minunam că în sfârșit se joacă frumos, singurică, mulțumită,  și pot să fac și altceva decât să gravitez în jurul ei non-stop, a venit perioada asta cu ea lipitoare scârțâită. Își ea borseta cu ojele mele și cere s-o țin în brațe să se joace cu ele acolo, în sufletul meu. O las să mă duc la bucătărie să-i aduc haleala și scârțâie în timpul ăsta (chestia aia de nici nu plânge, nici nu tace). Când mă întorc, se behăie a ai venit-chiar ai venit?-nu mai pleci?-jură că nu mai pleci. Mi se pare ciudat să aibă frica asta de abandon, deși eu nu plec nicăieri, sunt mereu aici, dar dacă ăsta e un stadiu în dezvoltarea ei emoțională, sper să treacă cât mai repede de el, că funny nu-i. Poate, cine știe, asta explică și ce face ea noaptea și zice că-i somn. Visez cu ochii deschiși la noaptea aia fermecată când o să doarmă din nou toată noaptea. Moș Crăciun, moș Crăciun, asta-mi doresc!

Anul trecut era o mâță de nici 4 kg, acum e o fetiță de-aproape 12. Și-i a mea, cea mai a mea.

joi, 15 decembrie 2011

Nu mai lăsa pe mâine

  • trimite AZI sms (gol) la 848 și devii automat complice la însănătoșirea lui Bibi
  • fă fetiței tale ceva dulce, chiar dacă ești un antitalent în bucătărie, ea încă nu știe asta
  • fă-o pe moș Crăciun cu oameni care nu mai cred în el
  • sun-o pe maică-ta și spune-i că ți se părea o creatură fantastică cu părul ăla negru și-aproape sălbatic și că-ți creștea inima de fiecare dată când cineva îți spunea că-i semeni leit
  • uită că azi ai mai puțini bani ca ieri, bogățiile tale nu-s înregistrate la bancă
  • deschide geamul și imaginează-ți doar pentru o clipă că în fața ta se întinde pătura albă care te făcea să nu mai vrei să intri în casă când erai copil
  • sună pe cineva cu care n-ai mai vorbit de (prea) mult timp
  • scoate câinele afară și nu te grăbi înapoi în casă.
Sau orice altceva te face să te simți bine. Bucuriile sunt bucurii, indiferent de durata și destinația lor. Cine știe ce schimbi în omul căruia i te adresezi.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Adevăr grăiesc vouă

Se făcea că, însărcinată fiind, nu suportam să fac baie. Picăturile de apă cădeau cu greutatea unei roți de tractor pe pielea mea. Când lichidul ăsta incolor, cu vag miros de clor, îmi atingea fața, eram în pragul unui leșin, dar nu înainte să apuc să vomit tot ce mâncasem în ultima lună. Era crunt. Mai bine m-aș fi tăvălit pe ace încinse decât să fac baie. Și-acum îmi amintesc senzația aia de greutate pe stomac și nu e bucurie mai mare decât aia c-am scăpat.
Nu există, vă spun, specie mai nespălată pe cap, ca femeia posesoare de uter populat sau ca femeia cu copil mic. În primul caz, pentru că nu poți (dacă nu poți). În al doilea, pentru că n-ai timp sau energie. Te-arunci repede sub duș, nu seara, nu dimineața, ci fix atunci când se nimerește, când ai o fereastră, și dacă părul n-ar fi pe cap, și-ar fi, de exemplu, în jurul burții, totul ar fi mai simplu, dar, god-oh-god!, e tocmai acolo, sus de tot, pe cap, și pentru asta trebuie să ridici brațele, și brațele dor grație greutății bebelușești, și trebuie să șamponezi, să clătești, să îmbălsămezi, să usuci, deci nu, nu în seara asta, poate mâine, nu, poimâine sigur. Sigur.

Dacă ai avut cât de cât noroc în viață, tot o să se întoarcă împotriva ta când ești însărcinată. Fiecare băiat pe care l-ai ignorat sau l-ai făcut de râs în viața asta, o să se simtă răzbunat. Fiecare floare pe care ai uitat s-o uzi și-a murit singură, congelată pe balcon, o să se simtă răzbunată. Fiecare fată care te-a invidiat pentru pătrățelele de pe abdomen, o să se simtă răzbunată. Fiecare vietate care ți-a admirat vreodată părul o să se simtă răzbunată.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Una scurtă despre mine

Neuronii mei nu mai fac alte sinapse. Ei încearcă. Nu le pot reproșa că nu. Dar se scurtcircuitează și cad leșinați de încântare că nu mai au altă treabă de făcut decât să înregistreze marile mirări și toate micile bucurii care fac cât toate realizările trecute sau doar gândite.
M-am pleoștit, m-am înmuiat. Mă văd detașată și neinteresată de orice altceva. Mă simt încurcată în ițele mămicești și nu-mi dau seama dacă vreau să mă descurc. Dacă mai pot însemna vreodată altceva decât să fiu spectator atent, mirat și înfocat al evoluției irisești. 
În rarele zile când mă trezesc cu dor de mine, fac totul ca să mă ignor și-acuz că nu am timp, iar nu am timp, să mă îngrijesc și de mine puțin. Îmi lipsește cititul. Îmi lipsesc alea 2 ore petrecute cu cineva la un ceai sau la o bere, la o discuție din aia care rămâne să-ți zburde prin cap mult timp după ce-ai ajuns acasă. Îmi lipsesc persoanele cu care puteam să fac asta. Îmi lipsește contactul cu oamenii, orice fel de oameni. Îmi lipsește, tâmpită ce sunt, învățatul. Îmi lipsesc emoțiile de la examene și dezbaterile cu unii dintre profesori. Îmi lipsește tot ce-am făcut și tot ce n-am apucat să fac.

Și știi ce e în neregulă? Că parcă nici nu-mi lipsesc așa tare...