sâmbătă, 23 aprilie 2011

Momentele mele preferate

Am vrut într-o zi să scriu un post care să aibă fix titlul ăsta. Și m-am gândit. Apoi m-am mai gândit puțin. Și dup-aia încă pe-atât. Și altceva nu am în minte. Momentan sunt în faza irisească, timpul petrecut cu ea (adică tot) mi se pare de-o calitate cum n-aș fi zis că există. Mi se pare, efectiv, o minune că e.
Așa, în perioada asta, cel mai mult îmi place:
- cum stă Iris ca o râmă burtoasă lățită pe mine, obraz în obraz (bine, în timpul ăsta mă trage de păr sau mă pișcă, zgârie, ceva dureros oricum, dar să nu stricăm tabloul idilic).
- cum râde ea când se trezește, așa, ștrengărește
- cum mă caută cu privirea și-i râd ochii când mă găsește
- cum pune bot (gură de babă sau bărcuță, cum spunem noi) când vine spre ea o persoană pe care nu o vede prea des sau pe care nu o place (ca să nu recunosc că nu prea mai stă cu alții... adică da, e la fel de sociabilă, dar de la mine din brațe:).
Bine, aș fi grețos de siropoasă dacă aș spune că toooot mi se pare super tare, super mișto la ea, cu ea. Așa că nu zic. Dar voi știți! :P

Sărbători fericite!

miercuri, 20 aprilie 2011

Nu știu de ce nu mai fumez

A trecut un an și-o săptămână de când mi-am aprins ultima țigară.
Știu că m-am lăsat de fumat pentru că Bebelușenia Sa a spus stop, no more for me, și a făcut-o convingător, cu grețuri și rău tare de la miros. În rest, totul e destul de neclar, mai ales de la o vreme. Ok, mi-am zis la început, no problem, le las, dar oare mă lasă și ele pe mine?! M-au lăsat, dom'le, o perioadă, niște luni, nu le-am simțit deloc lipsa. Deloc-deloc. 
Apoi am început să-mi aduc aminte cum îmi stătea țigara între degete în Vama Veche (sau Costinești, Tenerife, Paralia Katerini- mare-ocean să fie). Cum sufla briza în ea și mă făcea după 10 minute să fumez alta. Cum eram plină de vervă și-aș fi vorbit ore-n șir despre tot ce se poate vorbi pe lumea asta dac-o aveam cu mine pe partenera mea, țigara. Cum se simțea, la naiba, primul fum tras tare în piept când aveam nervi sau emoții. Unele persoane sunt extrem de senzuale când fumează. Îmi plăcea să cred că sunt una dintre ele. 
Nu știu de ce nu mai fumez. Mă gândesc (poate) zilnic la ele. În fiecare zi îmi zic că aia va fi ziua în care voi fuma o țigară și-n fiecare zi îmi spun de ce nu mâine?! Câteodată îl adulmec sau îl sărut pe beau când fumează, iar alteori fug din calea lui din cauza fumului care mi se pare îngrozitor.
Nu știu de ce nu mai fumez, dar nici nu accept ideea ca nu voi mai fuma niciodată. Motivul  principal pentru care nu am comis-o încă este anul ăsta care a trecut, mi-e milă să anulez tot cu un fum.

Ăsta e răspunsul meu la ce a scris Ioana. Și vreau, ca și ea, să-mi găsesc alt viciu :)

luni, 18 aprilie 2011

(aproape) 5 luni c-un Iris mare, amuzant și jucăuș

- Iris e p'efelata laptelui. Mănâncă copilu' ăsta like there is no tomorrow. Asta înseamnă mai mult de 30 litri de apă, 8 cutii de lapte praf și cam150 de pamperși pe lună. Nu mă plâng, doar că am calculat într-o zi și mi s-a părut amuzant că-ntr-un copil așa mic intră (și iese) atâta apă:)
- normal, o atrage tv-ul cu luminile și culorile lui cu tot.
- abia așteaptă să o bagi în seamă, să o jumulești, să o pupi, să o bosolești. E jucăușă și țipă de bucurie. Na, și de nervi. Dar mai rar.
- nu am început încă diversificarea, mi se pare că mai târziu e la fel de bine ca mai devreme, dacă nu chiar mai bine. Rațiunea că aș cheltui mai puțini bani decât cu laptele praf mă lasă rece. Sunt, însă, curioasă să-i văd fețele când o gusta prima dată sucuri și pireuri. O, și ce meniuri am pentru ea (sper să nu mă pună să gust eu înainte, că am pus-o)! Imediat după Paște, că tot face 5 luni, o să încep să-i dau suc de morcovi (cred că ăsta se dă, mă mai documentez).
- îi spuneam într-o zi beau-lui uite, mă, arată și ea a copil. Și el da' ce, până acum era vreun animal? Eh, nu, era bebeluș, acum e mare :))
- mă abțin cu greu să nu-i cumpăr toate rochiile de pe fața pământului (nu că aș avea bani pt toate...). I-am luat, de exemplu, o rochie pt îndepărtata vârstă de 2-3 ani pt că n-am putut să o las în magazin.
- mi-e frică de perioada cu apariția dinților.
- n-aș mai mânca, n-aș mai bea, n-aș mai cumpăra nimic pt mine, ca să-i dau ei, să-i iau ei, să-i fac ei. Desigur, nu fac asta, încă mai am o parte din creier neafectată de iubirea asta nouă: ))
- de fapt, nici nu mi-e dor de viața dinaintea ei. Sigur, îmi lipsesc unele lucruri, dar de nimic din ce nu pot avea/face acum.
- mă întreb câteodată când pana mea a crescut așa repede? Și eu unde am fost? Parcă peste noapte, pe furiș, pe la spatele meu, a crescut, s-a transformat.
- sunetele pe care le scoate sunt mai multe, mai diversificate, mai ascutite, mai descifrabile.
- râde așa frumooos. Când atinge cu mâinile barba lu' ta-su, când o mușc de degete, când fac cu palmele ei b'avo-b'avo, când o împung cu nasu' în burtă sau la subraț, când faci ca toate animalele în fața ei, doar s-o vezi cât mai mult cu gura pân' la urechi.
- a început să-și ridice căpățâna dacă stă întinsă/când se trezește, ca o suricată care nu vede de un dâmb, și când dă cu ochii de mine, își lățește gura într-un zâmbet de toată frumusețea.
- a devenit conștientă de existența loloasă din casă, se uită după ea fascinată. Loli îi roade șoșonii și-ar linge-o până i-ar lua un rând de piele.
- e în continuare sociabilă, râde, vorbește cu toți. Numai câteodată (dacă e obosită) o apucă bocitul și pune botul ăla adorabil de babă.
- tot acum, spre sfârșitul lunii a patra, a început să stea singură în funduleț (mi-a bătut inima subit mai tare când am văzut asta, pe 13).
- stă să-i facem poze, de zici că-i făcută pe vreun podium, ceva. Știu sigur că nu era podium ăla, eram acolo în seara aia.
- mi se pare că e cel mai frumos și cel mai deștept copil din câți au existat vreodată pe fața pământului. Și, ferească Dumnezeu, să mă întrebe cineva ce mai face (așa, de complezență) că nu mă mai opresc din laude și exclamații! :)
- mi se spune (deja) că e o alintată, că am învățat-o prost. Cred că din cauză că n-o lăsăm să behăie în pătuțul sau pe albina ei, că vorbim și ne jucăm cu ea cam ... toată ziua. Well, noi nu putem fi altfel. Ne e dragă mai ceva ca ochii din cap și nu ne e frică să arătăm asta :D
- azi mergem la vaccinare. Așa târziu pt. că am refuzat eu să îi fac vaccinul de 4 luni la o distanță mai mică de o lună față de ăla de 2 luni (făcut cu întârziere, la 2 luni și 3 săptămâni).

Eu? Eu nu mai beau ceai Silhuette Help, mi-e scârbă de el. M-am înscris (v-am zis) în programul Tnuva- Hunger Management și de rușine, nu mai mănânc haotic și mă gândesc de 2 ori înainte ce bag în gură. Am terminat ședințele de laseroterapie, rezultatul? Durerile de spate sunt tot acolo. Aș spune c-am făcut câcatu' praf cu ele, da' io nu vorbesc urât pe blog :). Îmi cade părul râuri-râuri, nu m-aș mira dacă m-aș trezi într-o dimineață și-aș remarca că din oglindă mă privește un Kojak feminin. Nu-i frumos să te lauzi, dar eu trebuie să notez asta undeva, așa că o să zic că o să ținem post săptămâna asta, ceea ce-mi doresc să și reușesc. Așa. Sâmbătă am avut 2 bucurii notabile: am încăput într-o pereche de pantaloni ȘI într-o rochie :)

luni, 11 aprilie 2011

2 săptămâni de Hunger management

M-am înscris de la început în programul Tnuva- Hunger management. Aveam nevoie de asta, eram curioasă ce înseamnă și mi s-a părut amuzant să încerc.
Ce a făcut programul ăsta pentru mine?
Well, varianta scurtă a răspunsului e nimic. Tnuva- Hunger Management n-a făcut nimic pentru mine.

Varianta detaliată e următoarea: Eu am făcut totul. Eu am gândit meniurile zilnice, eu am redus (parțial sau total, în funcție de zi) cantitatea de pâine/făinoase/dulciuri, eu am aplicat principiile, știute și amintite acum, ale unei alimentații sănătoase (desigur, cu mici alunecări, că, na, tot om sunt), eu am renunțat la covrigi și alte chestii de ronțăit pe stradă sau seara la tv, eu am reintrodus lactatele în frigiderul meu (cel mai mult, din cauză că am carențe de calciu), deși nu le iubesc prea tare, eu am înlocuit gustările de seară cu mere sau morcovi, eu am adus bidonul de apă mai aproape de mine și tot eu m-am rugat să se vadă rezultate, fie ele și minime, ca să nu mă descurajez.
Și iată. Rezultatale au venit, m-au strâns în brațe și m-au felicitat. Cu un minim efort (că nu m-am dat de ceasul morții să respect și să mă țin de acești pași) aseară am înregistrat minunata scădere în greutate. 2 kg de șunci (de calitate superioară, dar tot șunci) mi-au spus adio. Ok, adio, buh-bye, buh-bye now, never come back!

Sigur, aș fi putut face toate astea de mai demult singură-singurică. Știam ce am de făcut. Știam ce renunțări, ce înlocuiri, ce planuri am de făcut. Pentru că am făcut-o abia acum, eu aș spune că programul ăsta gândit de Tnuva a fost șutul în fund de care aveam nevoie, pentru că m-a pus față în față cu mine:
- Bună, graso, ce faci?
- Grasă, eu??? Nu, no way!

luni, 4 aprilie 2011

Întrebarea e

Mi se strânge stomacul când îmi amintesc că nu sunt pentru ceilalți atât de specială cum mă cred eu în capul meu. Nu am prieteni care să coacă o zi și-o noapte blaturi pentru tortul de ziua mea. Nu am prieteni care să fure halate de asistentă ca să intre în salon să mă vadă o clipă. Nu am prieteni care să-mi facă petreceri-surpriză. Nu am prieteni care fug de la muncă să vină să-mi aducă o țigară, o castană, ceva. Nu am prieteni care tremură de grija mea. Nu am prieteni pentru care să fiu așa cum înțeleg eu să fiu prietenă.

Întrebarea e: nu-i merit?
Se prea poate să nu-i merit.
Întrebarea e: dacă i-am avut și i-am pierdut, e vina mea?
Se prea poate să fie vina mea.
Întrebarea e: le-o fi dor de mine?
Că mie se prea poate să-mi fie dor.