luni, 23 iunie 2014

Cum să trăiești bucuria (falsă a) unui cadou (nașpa)

Așa, ți se întâmplă asta. Ești în fața faptului împlinit: primești un cadou care-ți provoacă o plăcere asemănătoare cu cea de a fi ciupită de ochi în toiul nopții de un monstru mic, fosforescent, cu degete mici, dar cu unghii lungi și ascuțite care are foarte multă răbdare și dorință de răzbunare (de ce te-a ales pe tine, asta nu mai știm, do you?:p).

Mdeci, o persoană căreia nu poți să-i spui fă, ești proastă, ce câcat de cadou îi ăsta?! îți întinde surâzătoare cadoul care face obiectul acestui scurt dar elocvent tratat. Poate să fie un tricou cu multe cruci imprimate (sau orice cu cruci. cineeee și decedeceeee ar îmbrăca dresuri cu cruci, căciulă cu cruci și orice altceva cu cruci-multe-cruci???). Sau un bibelou, știu, un cal-veioză, din ochi ieșind lumină roșie ațâțătoare. Sau vreo halcă de carne, tu fiind vegetarian. Nu știu, cadouri nașpa. Ce faci? Notează-ți:
- poți să te prefaci că leșini. de încântare. sigur, nu recomand să leșini de bucurie la vederea unui breloc. că atunci o să se creadă că îți vinzi leșinul ori gratis ori prea ieftin. Te orientezi și tu. Deci leșini, ratezi momentul cu îîîîîîîîîți plaaaaaceeee, siguuuuuur îți plaaaceee?, fix la tine m-am gândit când l-am văzuuuut, nu mai trebuie să joci nici un teatru, nimic, ești on the safe side (până data viitoare).
- spune OMGOMGOMG! suficient de des și de rapid încât să nu mai încapă nimic între, nici îndoiala că ai putea să zici, de fapt, OMG, ce cadou oribil!
- provoacă un accident. de emoționată ce ești, se-nțelege.
- spune că ai trecut în altă dimensiune spirituală și că pentru tine lucrurile materiale nu mai au nicio o valoare. ai grijă, totuși, să nu fii văzută prin oraș probând rochii și pantofi sau adulmecând poșete impecabile, mai scumpe decât apartamentul în care locuiești. nu cred că dă bine.

Sau poți să-i spui fă, ești proastă, ce câcat de cadou e ăsta?! și sigur data viitoare nu mai pupi (că na, persoana asta se va grăbi să-ți spună niște urări diferite de la mulți ani! și va ieși trântind ușa vieții tale, așa să-ți ajute dumnezeu! :D)

Nu mai faceți cadouri doar ca să vă aflați în treabă, cadouri fără gust, fără sens, fără personalitate, nimeni nu le apreciază, nimeni nu merită așa o dovadă clară de i-don't-give-a-shit-da-ți-dau-un-cadou-ca-să-nu-te-prinzi (sau mă rog, dacă merită, mă gândesc că nu ți-ar fi prieten). Nu mai avem 4 ani să ne încânte nu'ș ce chestie colorată. Nu mai avem nici 16 ani să ne hlizim la vreo lumânare parfumată. Și-n general, cred că am ajuns toți la vârsta când știm destule despre noi și despre cei care ne populează viața încât să nu mai facem gafe din astea. Hai că se poate. Chiar și când nu sunt bani.

joi, 19 iunie 2014

Unde Iris vorbește și mă-sa râde

Poate că sunt genul ăla de mamă care vede (și-ncă ce vede!) cum copchila crește ca nebuna și de teama că toate distracțiile astea vor avea un final, nu-i corectează întotdeauna specialitățile lingvistice. Poate. You will never know the truth :))

1. Jucam cărți (un fel de-a spune) și ea nu pricepea neam ce și cum, dar era foarte serioasă în neștiința ei, lucru care o făcea extrem de amuzantă. La un moment dat, disperată că rămâne fără cărți, mi le smulge mie din mâini c-un astea-s ale mele!, ca și cum ce căutau la tine?!. Într-un final, după ce a făcut numai scheme și potriveli de să-mi înghit limba de râs, hotărăște că a câștigat: uraaa, am câștigaaat, sunt cea mai prima!

2. Seara, la culcare, una din declarațiile ei:
- Ești o mami curajoasă!
- Da? Știi tu ce e curajul?
- Daaa, înseamnă să fii puternică-puternică. Ca bocșii.
- Ca cine?
- Ca bocșii. Ăia care au mușchi mari și rotunzi. Și mănuși de box.
- A, ăia, sigur.

3. Se uita la o poză în care eram eu cu părinții mei:
- Da' eu unde eram?
- Nu erai (și mă simt așa, cam prost că-i zic asta. chiar nu era? cum să nu fie? păi nu e dintotdeauna?)
- Da' unde eram? (normal că întrebările astea nu se termină în momentul în care ai încetat tu să mai ai chef de explicații)
- Doar în capul meu, cred.
Se mai uită o dată, luuung, la poză, la mine și râde ca și cum a înțeles o glumă: 
- Nu, nu eram.


Iubita mea
are genunchii
ca două planete mici
surori
când se ceartă
nu știi care fuge de care
dar când ei nu erau
am impresia că nu era nimic 
pe lume.

vineri, 6 iunie 2014

Nunta de lemn

Pe 27 iunie se fac 5 ani de când ne-am căsătorit. Și tot vara asta, 10 ani de când suntem împreună.

Nu știu cine se ocupă cu împărțirea soților în lume și după ce logică se face asta, dacă potrivirea e de fiecare dată 100% reușită, dacă nu cumva rămâne pe undeva, prin colț de lume, vreun bărbat singur, dar total potrivit ție, pentru că cuplatorul de serviciu era beat și-a încurcat ițele-ntre ele, dacă relația ar fi putut fi perfectă, dar în alte condiții, dacă suntem sau nu ceea ce iubim, dacă ești sortit cuiva sau doar ajungi să te pliezi lui (sau el ție), dacă iubirea durează numai 3 ani sau dacă fericirea fuge cu poalele ridicate din casa unde s-a culcat monotonia. Nu știu nimic. Am trăit atâția ani și nu știu nimic. Nu știu dacă iubirea e foc, scântei și-apoi cenușă și nici dacă din cenușă se mai naște vreodată altă iubire, mai puternică, mai vie, mai jucăușă. Nu știu unde se duc toate teiubescurile din trecut și nici de ce nu ajungi, de fapt, niciodată să unlove pe cine-ai iubit. Nu știu ce face lanțul iubirii să ruginească și nici dacă stă în puterea cuiva să oprească asta. Nu știu dacă el o alege pe ea sau ea pe el, probabil că doar se întâmplă. Nu știu dacă există iubiri ca-n filme, ca-n cărți sau doar ca-n viață. Nu știu dacă iubirea e doar iubire sau și rutină, (ne)potriviri, cur întors, nas pe sus și gheare scoase. Nu știu dacă iubirea face câte un pas în spate de fiecare dată când vă spălați chiloții în aceeași mașină de spălat, încă unul de fiecare dată când îl auzi plescăind și încăunulîncăunul de fiecare dată când e maimmultomdecâtiubit sau dacă toate astea o fac reală. Nu știu cum se gândește el la mine, după 5 ani și nici care ar fi cuvântul care să ne descrie pe noi, călători prin anii ăștia. Nu știu ce își amintește el din ziua nunții noastre.
Dar eu știu cine e el. Știu ce înseamnă slow-motion-ul ăla care-mi rulează acum prin fața ochilor, desprinderea de restul oamenilor și zgomotelor, imposibil de stabilit dacă a durat o fracțiune de secundă sau o zi, în care l-am văzut, în același timp, și în trecut și în prezent și în viitor. Știu ochii lui cum mă priveau. Și-apoi... viață. Între noi, din noi, viață, mă, pur și simplu, viață.

Nu mai am nimic din ce aveam acum 5 ani. Nici abdomenul decent de plat, nici pleata lungă, nici pielea frumoasă, nici gusturile de atunci, nici chiar unii prieteni. Aș putea spune că am suferit niște pierderi, dacă nu m-ar umfla râsul. Ce pierderi, mă, ce pierderi?!
Ce troc norocos, vrei să spui, de m-am ales din toată afacerea asta cu ceamaiameafetițădinlume!
Cum ne împletim în jurul ei, cum am devenit noi oameni mari, cum ne-am târât pe burtă și cum ne-am julit în genunchi relația amoroasă în anii noștri în 3, dar cum, ca elasticul, după ce-a fost întins la maxim, am pornit în revenirea la... noi. Câți nervi (absurzi, de dincolo de mine), câți adio mi-au ieșit din gură și câți au rămas nespuși, lipiți de cerul gurii, ce monstru se naște odată cu mama și cât de wtf happened?! tre să fi fost pentru el, de câte ori nu m-o fi decapitat cu lovituri rapide de super ninja și de câte ori nu l-am simțit uitându-se la mine sau pupându-mă când dormeam. Câte nopți în care am adormit în blugi, lângă copil, cu gândul la baia pe care o vom face împreună. Câți am crezut că ai pățit ceva, de-ai întârziat și mai știi tu cum?! au rămas nespuși. Câte nepotriviri, dar cum, în ciuda lor, rămâi the one for me.

Nu știu, așadar, care e treaba cu iubirea. Dar știu ce e viața. Noi, între noi, asta avem. O viață mică, creață, cu ochi albaștri, care e, pentru noi, cât tot sensul lumii.

To be continued (pentru că vom sărbători acest eveniment:p)