Poate că sunt genul ăla de mamă care vede (și-ncă ce vede!) cum copchila crește ca nebuna și de teama că toate distracțiile astea vor avea un final, nu-i corectează întotdeauna specialitățile lingvistice. Poate. You will never know the truth :))
1. Jucam cărți (un fel de-a spune) și ea nu pricepea neam ce și cum, dar era foarte serioasă în neștiința ei, lucru care o făcea extrem de amuzantă. La un moment dat, disperată că rămâne fără cărți, mi le smulge mie din mâini c-un astea-s ale mele!, ca și cum ce căutau la tine?!. Într-un final, după ce a făcut numai scheme și potriveli de să-mi înghit limba de râs, hotărăște că a câștigat: uraaa, am câștigaaat, sunt cea mai prima!
2. Seara, la culcare, una din declarațiile ei:
- Ești o mami curajoasă!
- Da? Știi tu ce e curajul?
- Daaa, înseamnă să fii puternică-puternică. Ca bocșii.
- Ca cine?
- Ca bocșii. Ăia care au mușchi mari și rotunzi. Și mănuși de box.
- A, ăia, sigur.
3. Se uita la o poză în care eram eu cu părinții mei:
- Da' eu unde eram?
- Nu erai (și mă simt așa, cam prost că-i zic asta. chiar nu era? cum să nu fie? păi nu e dintotdeauna?)
- Da' unde eram? (normal că întrebările astea nu se termină în momentul în care ai încetat tu să mai ai chef de explicații)
- Doar în capul meu, cred.
Se mai uită o dată, luuung, la poză, la mine și râde ca și cum a înțeles o glumă:
- Nu, nu eram.
Iubita mea
are genunchii
ca două planete mici
surori
când se ceartă
nu știi care fuge de care
dar când ei nu erau
am impresia că nu era nimic
pe lume.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu