Neuronii mei nu mai fac alte sinapse. Ei încearcă. Nu le pot reproșa că nu. Dar se scurtcircuitează și cad leșinați de încântare că nu mai au altă treabă de făcut decât să înregistreze marile mirări și toate micile bucurii care fac cât toate realizările trecute sau doar gândite.
M-am pleoștit, m-am înmuiat. Mă văd detașată și neinteresată de orice altceva. Mă simt încurcată în ițele mămicești și nu-mi dau seama dacă vreau să mă descurc. Dacă mai pot însemna vreodată altceva decât să fiu spectator atent, mirat și înfocat al evoluției irisești.
În rarele zile când mă trezesc cu dor de mine, fac totul ca să mă ignor și-acuz că nu am timp, iar nu am timp, să mă îngrijesc și de mine puțin. Îmi lipsește cititul. Îmi lipsesc alea 2 ore petrecute cu cineva la un ceai sau la o bere, la o discuție din aia care rămâne să-ți zburde prin cap mult timp după ce-ai ajuns acasă. Îmi lipsesc persoanele cu care puteam să fac asta. Îmi lipsește contactul cu oamenii, orice fel de oameni. Îmi lipsește, tâmpită ce sunt, învățatul. Îmi lipsesc emoțiile de la examene și dezbaterile cu unii dintre profesori. Îmi lipsește tot ce-am făcut și tot ce n-am apucat să fac.
Și știi ce e în neregulă? Că parcă nici nu-mi lipsesc așa tare...
Postări
3 comentarii:
Ca sa apuci sa citesti ai nevoie de minim 2 copii. Hihihihihihih. (Si o disperare cumplita, ca, de fericita ce esti, zbieri intr-una, ei tipa sau plang, nu te asculta nimeni, etc.) Si te-apuci de citit "cum sa nu innebunesti cu copiii in casa" hihihihihihih
Las ca stiu io ca mai ai si grija de tine. Vezi si de sot, da?
Si tuuuu, ce mai zici, ce-ti fac baietii?
Saru' mana, multumesc. Toata lumea bine.
Trimiteți un comentariu