Vorbitoare de păsărească, îi caut pe semenii mei!

Eram elevă la școala generală, mă și mir că-mi mai pot aminti întâmplări din era aia (da, am fost colegă de generație cu dinozaurii), atât de mult timp s-a mai scurs de-atunci:) Din păcate, dacă-mi mai amintesc conturul unei povești, cu siguranță detaliile îmi scapă, iar dacă-mi scapă, poate chiar nu contează, da, de data asta chiar nu contează. Nu știu, așadar, cum s-a întâmplat, dar mă pomenesc într-o zi că sunt cunoscătoare de limbă străină, alta decât franceza sau germana. Începutul a fost timid. Întrebată la ora de germană ce înseamnă messer, răspund prompt și mândră de mine, țuchit!:)

Nu vă lăsați induși în eroare! Există părinți, chiar din ograda proprie, care-ar fi putut cataloga acest mod de comunicare, ca fiind unul propriu golanilor, nu-și dădeau ei seama prea bine ce bâiguim noi acolo, dar din tonul nostru se putea înțelege că nu le declaram dragostea și mulțumirea față de programul inuman de intrare în casă, de exemplu. Astfel că, dacă răbufneam la una din regulile de genul de ce să ieși seara din casă, la 10 (deci 10, nu 22, să fie clar!) ce-are?! iată-mă pe mine boscorodind întorcându-mă pe călcâie, ofticată, dar încântată că le trântesc o replică mai puțin protocolară, să zicem, pe care știam că n-o vor înțelege, dar cel puțin mă mai răcoream și eu, așa că o frază de genul Salâ-mă-n ceapi, șpanetule!, deși nu schimba nici o regulă, cel puțin îmi dădea satisfacția că i-am zis și eu vreo două!:))

De fapt, ăsta era marele plus, vorbeam o limbă pe care nu o înțelegeau nici părinții, nici profesorii, ba chiar și unora dintre colegii sau conoștințele noastre mai tinere le era complet necunoscută. Și era distractiv, mă, mai știți? Sau, rumoare în sală, n-ați știut niciodată?:)