luni, 31 august 2009

Legături de sânge

De neamuri mă simt îndepărtată, separată, de parc-am proveni de pe planete diferite. Nu vreau, nu caut să mi-i apropii pe toţi. Alăturarea cu unii dintre ei mă face ori să roşesc, ori să neg tot. La mine, legăturile de sânge trec toate, întât şi-ntâi, prin filtrul sufletului, ca în oricare altă relaţie.

Dacă eşti un ţăran, cu 3 clase primare terminate, care ascultă manele cu burta ieşită din tricou şi-ţi sfârâie călcâiele pe cel mai nou hit al lui guţă, dacă nu ştii să vorbeşti şi respectul e pentru tine o noţiune vagă, nedefinită şi crezi că ţi se cuvine totul şi ţi se pare normal să te ajut sau să-ţi răspund la telefoane, mai bine mă uiţi definitiv, ai dezlegarea asta de la mine.

Dacă eşti un om care locuieşte la ţară, simplu şi cald, cam analfabet (but hey!, toţi am fost odată:), dar te caracterizează un bun-simţ fermecător şi o bunătate în stare brută, ai toată preţuirea mea şi mă va durea sincer orice necaz va cădea asupra ta.

Dacă eşti superficial, grandoman, mincinos şi uiţi să dai banii împrumutaţi înapoi, dacă nu apreciezi ajutorul şi-l iei ca pe-un merit firesc, dacă n-apuc să ies bine pe poartă sau pe uşă, că tu deja eşti cu mâna pe telefon să mă bârfeşti cu sor-ta că iar aveam nu-ştiu-ce cercei în urechi ori mai ştiu eu ce tâmpenii, dacă vii la nunta mea şi stai ca o vită-n popuşoi după care te duci acasă şi mănânci borş de toate felurile doar pentru că te roade invidia până la os sau pentru că pur şi simplu eşti un obosit-retardat-full-of-shit, dacă nu avem nici măcar un singur punct comun, dacă faci vreo nefăcută gratuit, din rea-voinţă, dacă te crezi grozav pentru că tocmai ai mai fraierit pe unul ori dacă crezi că suntem la fel doar pentru că suntem rude, am o veste minunată: pentru mine nu exişti, nu-mi pasă dacă te însori sau te scarpini în cur, dacă te-ai umplut de bani sau dacă-ţi bei toţi banii, îmi eşti indiferent şi sper să nu migrezi niciodată spre oraş(ul meu)! Aşa, fiecare în mediul lui, cu viaţa lui, e perfect!

Despre familia mea, cea directă, nu cea extinsă, ar trebui să scriu un post separat. Dar n-am să fac asta de silă. Cu ei, cei 5 membri, lucrurile stau altfel. Pentru că sunt ai mei. În ciuda diferenţelor enorme dintre noi, de la vârstă la gândire. Sunt într-una din perioadele alea în care îi privesc cu ochi critic, aşa cum aş face cu un străin. Dacă n-aş fi avut certitudinea că ăsta este un prag, peste care au trecut măcar alte două persoane apropiate mie, m-aş fi simţit oribil şi-aş fi crezut despre mine că-s mai mult decît o ciudată. Acum că ştiu asta, faptul că-i văd pe părinţii mei ca pe nişte oameni, întâi şi-ntâi, cu bunele şi cu relele lor, unele dintre ele greu de înţeles şi de digerat, din cauza atâtor diferenţe dintre noi, îmi oferă totuşi un soi de stabilitate, de normalitate care mă-nvaţă să iau lucrurile şi oamenii fix aşa cum sunt. Şi trebuie amintit cam cât de greu este să-l iei pe omu' drag din viaţa ta fix aşa cum e, fără să îi prezinţi variantele şi teoriile tale şi fără să mai încerci să impui, să explici, să determini.

Un comentariu:

Anonim spunea...

stau si ma gandesc ca nu am fost la nunta unei foarte bune prietene din copilaria, (prietenie care s-a pierdut).. pentru ca..ei bine aveam un motiv.dar poate cel real era ca nu aveam cu cine sa merg/stau la nunta ei. mergeam acolo si ce? ea ar fi fost ocupata cu toti cunoscutii sai iar singura tipa de acolo cu care as fi putut sa socializez, o alta prietena din copilarie, se comporta de parca nici nu as exista.