Bon Jovi, a day to remember

Before: OMG, cu ce mă îmbrac? (cred că mintea mea avea impresia că merge la o întâlnire). Oare cum arată? Oare o să fiu dezamagită? Oare o să mă remarce?
Având în vedere că nu merg singură la concert, ci cu cea care eram înainte să fiu ambasadoare, soție, mamă și ce-oi mai fi acum, o individă nepieptănată de 16 ani, cu păr lung ondulato-zburlit, vorbind mult, prost și neîntrebat, din cauza emoțiilor, sigur o să fie o aventură. Mă văd dându-i peste gură și furându-i țigara dintre degete, pieptănând-o în dosul unui copac (să nu mă facă de râs), legându-i șireturile să nu se împiedice ca proasta (oricum parcă doarme când pășește), ștergându-i creionul negru de la ochi (că iar s-a mânjit cu el până l-a tocit) și smulgându-i berea din mână (să n-o doară stomacul, că parcă n-a prea mâncat azi).

Bucuresti, Piata Constitutiei, coada: OMG, se intampla, sunt aici si de data asta e si el. WOU!
Coada imensa, caldura aia infernala, skin on skin cu atatea mii de oameni, toate astea mi-au mai taiat din elan pentru ca pan' la urma sa ma tai de tot cand am realizat ca Bonjoveii erau deja la Raise your hands cand am reusit si noi sa intram pe poarta fericirii. Imi venea sa ma pun in cur si sa plang. Am ratat aparitia lor pe scena din cauza unor organizatori prosti. Prosti-prosti. O, well... pt ca eu nu pot sa plang cand cant, a trebuit sa m-adun si sa m-apropii cat de mult pot :) Cand l-am vazut (nu pe monitoare, ci asa, mic si slab pe scena:) m-au luat toti fiorii si privirea mi s-a incetosat pentru cateva secunde. Iar in timpul concertului as fi apreciat foarte tare daca ma lungeam brusc pana macar pe la vreo 3 metri, sa-i vad pana si ceara din urechi (ok, not really, da' intelegeti voi :).
Ce mai, ma, a fost un vis pe care il credeam imposibil si pe care uite, il traiam, era aievea! Am slabit 5 chile transpirand, batand din palme, cantand, tipand. There's nothing like Bed of roses, Always, Livin' on a prayer, Bad medicine live. De-acum pentru totdeauna, Bon Jovi va reprezenta cu totul altceva pentru mine (Oh, si zambetul lu' Jon! Oh, si zambetul lu' Ritchie!).

Acum, cand ma uitam la filmulete, privirea mi se incetosa din nou. 

Na, trebuia sa fiti acolo ca sa-ntelegeti de ce.

Dezamagirile vin din partea organizatorilor si a publicului (din jurul nostru). Au rezonat, au batut din palme, da' parca nu asa cum meritau ei. Na, oricum, Bonjoveii n-au nici o vina pentru asta. Dar au una pentru Twist and shout, de ce-or fi incheiat cu asta? Parca nu era cazul si chiar m-a deranjat ca tot publicul a sarit de cur in sus la piesa asta si la ale lor nu (in halu' asta).
Nici nu mai spun cat de tare ma dureau picioarele, mainile, palmele si spatele la plecare. Si nici cat de greu ne-a fost sa gasim un taxi si cam cat am mers pe jos pana s-a-ndurat unu' si de noi.