Povestea cascadei

 Avertisment: în realitate, lucrurile nu s-au petrecut tocmai așa!

Demult, taaare demult, dincolo de Țara Îmbujorată, peste marea cea mare și mult mai departe de ținuturile cu nume de flori, era și se mândrea cu el însuși, Ținutul Verde. Era un ținut aparte. Copaci înalți, robuști, te priveau de sus ca niște domnitori înțelepți. Păsări cerebrale cântau lambade străinilor care se rătăceau prin pădure. O armonie și-o liniște, cum nu cred să mai fi existat vreodată pe undeva, se lăfăiau la soare, împrăștiindu-se în toate cele patru puncte cardinale. Fiecare copac, fiecare pasăre, fiecare animal, fiecare ciupercă, floare, stâncă avea o familie sau măcar o jumătate-pereche lângă care-și culcau seara gândurile.

Numai cascada asta, orgolioasă și tăcută, era singură. Curgea de-atâția ani în aceeași direcție. Aceleași pietre se lăsau udate de ea. În jur aceiași copaci. Deasupra același cer. Știa pe de rost, rondul fiecărui nor, știa, de exemplu, că la prânz trece mereu primul norul în formă de cal și abia dup-aia norul-cu-mustață și cel deșirat ca un fum de țigară furat de vânt.
Deși anii care au trecut au împuținat-o la trup, era încă, după toate standardele, o cascadă care se ținea bine. Pentru că i-a plăcut să fie cochetă, avea și-acum apa curată, zgomotoasă, limpede și rece. Generoasă ca mai toate cascadele, și ea împărțea cu oricine călca prin zonă tot ce avea. Nu ținea la bunurile ei, nu agonisise averi. Dacă ți-era sete, îți dădea apă rece. Ba chiar stătea să faci o poză cu ea, își aduna toate bolboroselile și se-nfoia artistic pentru ca poza să iasă perfectă. Poate așa reveneai.

Nu mai avea răbdare. Aștepta ceva să o scoată din rutina asta și să înceapă să-și trăiască cu adevărat viața. Tremurau clăbucii pe ea de-atâta nerăbdare și simțea în ea clocotind un nou început, o schimbare. Seara stătea întinsă pe spate cu ochii agățați de stele și cu mintea hoinărind în trecut. Nu făcuse nimic cu viața ei. Nu avea nici o realizare. Anii au trecut, i-au săpat în suflet toate neîmplinirile și acum se simțea subțire ca o coală de hârtie. I-ar fi plăcut să aibă rude, să se ducă la ele și să-și mai coloreze cu ele singurătatea. Tânjea și nu știa după ce tânjea. A avut și ea vise, ca oricine. Cumva, însă, viața i le furase. Sau le-o fi scăpat ea din mâini. I-o fi lipsit priceperea să le lase să crească, să le facă mari și să o ducă ele mai departe.

În ziua când l-a zărit, se împlinea o lună de când nici un picior de vietate, umană sau animală, nu-i mai călcase pragul. Straniu lucru ăsta, ținând cont că din orice direcție veneai, ajungeai tot la ea. De oriunde ai fi venit cascada te privea curioasă. Chiar se-ntreba dacă o fi din cauza ei. Când ești de-atâta timp singur, realitatea capătă forma inimii tale.
Era cald. Picăturile ei se bronzau la soare. Dacă o cascadă ar putea să transpire, atunci într-o zi ca asta ar face-o.
Pe cer nici un nor. Nici o pasăre. Era atât de liniște că-ți auzeai sângele alergând prin vene.
El a făcut-o să uite seceta din urmă cu 182 de ani, când era să piară. A simțit cum valuri de căldură îi trec de-a lungul crestelor și-i cresc într-o clipă temperatura și debitul. Știa. Pe măsură ce se apropia, vedea cum se încețoșează totul în jur, iar în ea se aprind artificii. Nu mai avea frici, nici îndoieli. Acum știa ce așteptase o viață întreagă.

Cascada îl luase de bărbat. Și-acum, ca o soție credicioasă, îl urma peste tot. Și nu conta că-n drumul ei stăteau tolănite stânci înalte și abrupte, nimic nu era de netrecut, ea își făcea drum, se unduia, înghiontea, se târa și mereu era la dreapta lui, senină, vie și tăcută.