Luna a 9 a- jumătate bună, jumătate nebună

Ne bate. Ne scuipă. Ne mușcă. Țipă la noi. La mine chiar sare la bătaie.

Aș putea spune că suntem niște părinți maltratați, dar nu știu dacă se mai cheamă maltratare dacă-ți place :)

Mi-e dor de ea când doarme.

Deși nu eram de acord cu premergătorul și deși, nu numai că nu i-am cumpărat unul, dar l-am mai și donat pe cel pe care-l primisem, am acceptat următoarele 2 oferte pentru că o vedeam că vrea mișcare, vrea acțiune, vrea altceva. Unul a ajuns la țară, pt zilele când mai ajungem acolo, celălalt tronează în sufragerie. Da, îi place, nu stă foarte mult, dar când stă, de fapt nu stă locului o clipă, trage de toate alea, le dărâmă, le târâie după ea, vrea să vină după tine, dar nu poate din cauza pragurilor și dă-i nervi.

A spus infamul cuvânt ta-ta-ta-ta. Si io nu-nu-nu-așaaaaa. Ma-ma-ma-ma, hai, spune! Nu. Deci nu. (Iar ieri parcă s-a spart conducta cu ta-uri, ce-a mai trăncănit una!...)

Râde ca descreierata, molipsitor și tare. Io zic că râde ca un golan.

Nu știu ce am azi, îmi vine doar să scriu ce copil perfect, ce copil perfect, wou, e al meu!

S-ar putea să se facă electrician, e disperată după cabluri, căblulețe.

Nu suportă violența/durerea, sub orice formă ar fi ea/ele. M-am lovit într-o zi cu cotul într-un colț de laptop și-a trebuit să-mi înghit icnetele că domnișoara nu suportă (cred câteodată că pe mine, în mod special, nu suportă să mă vadă/audă că sufăr :D).

Se agață de mine să se ridice și-ajunge cumva în genunchi, se-ntinde pe mine și rânjește ca o maimuță. Trage de tot ce prinde și se agață de orice ar putea-o ajuta să se ridice în picioare.
Se ridică din fund în picioare ținându-se de canapea și-așteaptă aplauze pentru asta.
Acum e pe un covoraș cu jucăriile ei, se întinde, se răsucește, se târăște, bufnește și nu se lasă până nu ajunge cumva unde vrea ea sau pur și simplu stă în 4 labe și se uită la mine. Pune și pași dacă o ții, dar numai dacă se îndreaptă spre ceva cu adevărat interesant sau dacă e ea in the mood.

A început să se manifeste clar atunci când s-a săturat sau pur și simplu nu mai vrea să halească.

I-am dat iaurt. Nu-i place.
I-am pus roșii cherry, conopidă și praz în supă. Supa rămâne preferata ei.
De azi băgăm și vită.
A gustat pepene galben și verde, portocală, roșie, struguri, prună, biscuiți Organix.
E mult mai sonoră, vocabularul ei e plin de silabe de tot felul: da, dea, ba, bă, pa, ta, e, nie, ghi, ghe și alte chestii neidentificate.
Sătui să ne tot ridicăm noaptea din pat să-i dăm suzeta, o culcăm destul de des cu noi în pat. Așa nu știm sigur dacă se mai trezește, noi nu ne amintim nimic.

Șiiiiiii, după 8 luni jumate, iată că Iris meets Panadol. M-am simțit de parcă i-aș fi dat otravă (bine, după 2 zile smiorcăite, i-aș fi dat toată sticluța numai să tacă, da' asta nu mai spun :D).

Cu smirocăieli, febră și (cred că) dureri cauzate de erupțiile dentare, începem și noi odiseea dinților. Probabil c-o să fie foarte distractiv.

Am avut din cauza asta și prima noapte albă, cu treziri, febră, urlete și imposibil de calmat/culcat odoru'. Mă uitam la ea și nu recunoșteam în copilu'  ăla urlător pe Iris a mea.

După 3 ore în care ne-am chinuit să o facem să adoarmă (sau măcar să tacă) am îmbrăcat-o și-am ieșit afară toți 4. Era 3.30, frig de toamnă, eu împingeam căruțu', el o plimba pe Loli. La 3.53 ne-am urcat în mașină, la 4.01 adormea în sfârșit.

Nu mi-a fost deloc dor de ea când dormea:)
La 8 luni, 3 săptămâni și o zi Iris a căzut din pat. Am lăsat-o dormind în pat, înconjurată de perne mari, înalte, și-am găsit-o pe jos, cu una din perne lângă ea. Nu avea nici un cucui, nici o roșeață, nimic, doar plângea cu mesajul vino odată, n-auzi că te striiiiiiiiig? Dacă or exista îngeri păzitori, înseamnă c-au fost la datorie (so thank you, guys!).
Mă simt depășită (iar). Și mi se pare greu, infinit mai greu decât în primele luni (pe care o să le pomenesc ca pe o oază de relaxare față de ce e acum și ce mă așteaptă).

Eu? Eu mă chinui de nu știu câte zile (sau săptămâni?) să-i zic beau-lui să scoată din cămară, unde stă dezmembrată și deprimată de ho-ho luni, bicicleta mea eliptică (dacă ar fi acum lângă mine, i-aș spune, cum nu-i, sper să nu treacă ani până-mi amintesc io iar). Am realizat că nu mă mai durea spatele când pedalam regulat la ea și, bineînțeles, poate așa se mai mișcă niște șunci, care acum stau agățate cu dinții de mine, să nu cumva să mă piardă.
Durerile de spate au revenit. Aș vrea să mă duc la un chiropractor.
Și mi-ar plăcea să mă las descusută de un astrolog și de un psiholog.