12 luni nebune, nebune de tot

Luna asta înregistrăm o mare explozie irisească: explozie în comunicare, în atitudine, în abilitățile ei. De la o zi la alta evoluează și ne uimește cu dezvoltarea ei. Știu că la toți copiii e așa, dar nu pot să mă abțin să nu consider toate astea magie pură de calitate superioară :) Deși pare mai degrabă băiețoasă decât genul de prințesică sensibiloasă are niște apucături de drăgălășenie de-și stă inima de dragul ei. Noaptea, după ce aterizează în patul nostru, ne dăm peste mână unul altuia, care s-o țină mai aproape și ea, nebuna, prin somn, zâmbește și se gudură, cu niște sunete foarte amuzante. În unele dimineți mă trezesc cu ea înfigându-mi fire de păr personal în nas sau scormonindu-mă în ochi cu degetele ei calde, iar când deschid ochii are o față așa uimită, nevinovată și drăgălașă de-mi vine să mă autoproclam norocoasa pământului și să mă strâng de una singură în brațe, să mă felicit. Apoi, imediat, îmi revin, îmi dau seama că ochii încă mă ustură, oasele mă dor,  îl împing pe beau din pat, Iris îmi face pa! și mai zac așa o vreme (prea scurtă). Deși nu mai pot să adorm în zgomotele produse de ea și de jucăriile ei, stau lățită în pat c-o ureche înspre ei și cu una atârnată de niște vise care în unele zile par la distanță stelară de realitate, iar în altele parcă stau la pândă să prindă contur și-așteaptă doar un semn că sunt bineprimite.
E o perioadă foarte rewarding, așa. O văd crescută și nu-mi vine, dom'le, să cred, că e A MEA, că am ajuns aici, că un copil poate să fie atât de mișto, de cald, de simțitor, de deștept (de obraznic, agitat, urlător, ș.a., dar despre astea nu în rândurile de față, că acum iar sunt în faza ce copil mișto, wou, e al meu!). Mă mângâie noaptea, prin somn, și când deschid ochii, ea râde așa adormită cum e, ca o babă trecută prin vie:) Îmi asum faptul că de acum înainte nici o bucurie n-o să fie mai bucurie decât aia legată de ea, că trăiesc privind-o și minunându-mă de fiecare nou cuvânt și fiecare pas și tot ce îmi doresc pentru mine, fix pentru mine, așa cum îmi doream în alți ani mai multe poșete, mai multe vacanțe, mai multe haine, este să o știu pe ea fericită.

Câteodată nu vrea să se desprindă din brațele mele. Nu vrea nici la ta-su, nici la altcineva. Mă strânge de mână și se uită așa, cu un tu-doar-tu, în timp ce se întoarce cu curu' la solicitanți. Eu nici nu mă bucur, deloc.
Știți copiii ăia antipatici care se tăvălesc pe jos în parc sau prin supemarket de nervi și fac ca toate animalele, despre care eu credeam că-s crescuți aiurea de niște părinți băbălăi? O, well, meet Iris. Parcă ne îndreptăm în direcția asta și mai grav e că nu-mi dau seama ce am făcut de suntem aici, ce am făcut greșit și cum vine treaba asta cu e prea alintată. Da' ce-ar fi trebuit să fac, frate, s-o ignor? Ce înseamnă prea mult alint la copii așa mici? Nu mai stă în căruț la plimbare, nici 10 minute, de dormit în el nici pomeneală. Se întinde ca râma din brațele tale înspre toate jucăriile sau toate rahaturile de prin supermarket, doar pentru că poate, nu cu alt scop. În timpul ăsta țipă.
Pare tare vorbăreață. Mai nou a dezvoltat o obsesie pentru Oac, oac, diri, diri, da (pe care cere s-o asculte c-un oa-oa) și Dacă vesel se trăiește (la care râde și bate din palme cu aceeași plăcere, chiar dacă le aude de zeci de ori pe zi, spre disperarea mea). Îi spun pis-pis-pis, să vină pisica la ea și ea repetă după mine pi-pi, câteodată răsare și-un s pe-acolo, pe undeva. Când voia să-i dai ceva spunea ghe-ghe, ghi-ghi. Acum a învățat să ceară clar și răspicat, așa că toată ziua o auzi cu dă-dă-dă și mai întinde și mâna ca o cerșetoare. Pe lângă tata și mama (o, mama! :D) zice și papa (apă), Bibi (văr-su), bîbii (copii), pipi (pisică), pa, Ei (Edi, un prieten), data (gata) și, cireașa de pe tort, un fel de  tâc-tâc (chiț, chiț).
E evident că l-a moștenit pe ta-su la capitolul dans. E din ce în ce mai bună la asta :) Și mai amuzantă.
Am cumpărat primul covor din viața mea ca să aibă ea spațiu sigur de desfășurare și circulă de-a lungul și de-a latul lui, sprijinindu-se de canapea sau mobilă.
Dacă luna trecută și-acum 2 luni mergea singură 2-3 pași între noi, acum nu mai vrea deloc. Se pune în fund și-o ia de bușilea.
A căzut (și) din pătuț. Locul pe care îl credeam cel mai sigur pentru ea.
Mănâncă în continuare foarte bine, incredibil de bine.
Cu somnul e bine și câteodată nu prea. Pe la jumătatea nopții aterizează în patul nostru, de mult timp deja. Nici nu pot să zic că-mi displace (na, cât de neplăcut poate fi să-ți afunzi nasul în palma grasă a copilului tău?:). M-am obișnuit cu orice, numai cu cârâielile ei nocturne nu.
În momentul ăsta, ce o face să stea locului măcar pentru 2 minute: cărțile, găleata cu lego și paharele alea din plastic care se pun unele peste altele. Sau da, normal, laptopurile noastre.
Adună scamele de pe jos, mi le întinde și-așteaptă să zic mulțumesc ca să râdă satisfăcută.
Nu știu cum un copil de vârsta ei poate să înțeleagă atât de multe. Dacă îi spun, de exemplu, să mă aștepte cuminte cât fug până la bucătărie să-i aduc apă, nici nu se clintește. Dacă plec fără să-i zic nimic, în secunda doi face vreo prostie sau se lovește de ceva. Apropos de lovituri, e plină de vânătăi :)
E un copil căruia îi place frigul, se simte mult mai confortabil așa. Și în casă (în sensul că nu trebuie să fie prea cald sau prea îmbrăcată) dar mai ales afară, de când a venit gerul, stă cuminte la plimbări.
I-am făcut din nou vaccinul BCG, pentru că primul n-a dat semne c-ar fi avut efect și-am crezut că-mi zboară inima pe gât când plângea, sper că aia a fost ultima vizită în spitalul ăla care mi-a scormonit atâtea amintiri urâte.

Urmează aniversarea de 1 an, cea mai importantă zi de la nașterea ei încoace. Am pregătit niște chestii pentru ziua de vineri, dar despre toate astea în episodul următor.