Miere în bocanci

Nu ştiu cum Doamne-iartă-mă o să fac eu copii când mie mi-e frică de ei.

Am doi nepoţi, băiat şi fată. Când erau mici-mici mă speriam de ei când plângeau sau când îi luam în braţe. Că erau mici. Şi dacă îi strângeam prea tare? Dacă adormeam şi mă urcam pe ei cu picioarele? Dacă-i sufocam că îi înveleam prea cu foc? Dacă îi luam la plimbare şi îi uitam prin parc? Într-o zi mă ardea o curiozitate: de ce şi cât de moale e capul copiilor? Inutil să mai spun că sor-mea nu mai nimerea să mă dea pe uşa-afară cu curiozităţile mele de a-mi băga degetele în capul lor:)

Iar ce am auzit eu despre momentul divin al naşterii e tare departe sau chiar la polul opus de ideea mea de armonie, împlinire şi mulţumire. Ca să fiu mai exactă, mi se pare fix iadul pe pământ. Culmea durerilor. Coşmarul oricărei femei. Nenorocirea nenorocirilor. Şi dacă mi se spune că e o durere atât de puternică că nu se poate compara cu nimic, nu mă ajută! Dacă se adaugă că ţi se pot îngălbeni dinţii sau ca ţi se sparg vasele de sânge de pe faţă (cum a păţit o prietenă) şi că burta se crapă în mii de firicele (cum a păţit maică-mea, deşi, evident, erau alte vremuri, condiţii şi posibilităţi), nu mă convingi decât, poate, să-mi fac un bine şi să adopt un copil;) Sau poate am norocul şi face cineva mai mulţi copii odată (de la tripleţi în sus) şi-mi dă şi mie unul, zic.

Ştiu toate metodele de pe faţa pământului de a avea copii fără să trebuiască să-i nasc eu (în afară de adopţie, e mama-surogat, e furtul de copii:) că doar nu degeaba mi-am dat licenţa în dreptul familiei ... da' parcă ... curiozitatea e prea mare. De ce să-mi refuz plăcerea de a ţine în braţe un suflet din sufletul meu? De ce să ratez ocazia de a vedea aşa o creatie? Da' dacă iese aşa cum îmi ies mie tablourile, ce mă fac?:D Că atunci, iar o să-mi placă numai mie şi restul o să-l privească ca pe o ciudăţenie:)