Toţi anii ăştia ai mei se pare că nu au trecut degeaba. Nu, am fost foarte ocupată să-mi bat joc de fiecare prăpădit în parte (hai, că în viaţa fiecărei femei apar indivizi demni de menţionat într-un articol ca ăsta, nu săriţi să mă trageţi de urechi că, oricum, am făcut judo:).
Am fost bestie cu băieţii care nu îmi plăceau (motivul era invariabil acelaşi, îi consideram prea proşti:) şi unt-topit-sub-soarele-de-august cu ăia răi, care mă înnebuneau de cap;;). Undeva la mijlocul distanţei dintre cele două extremităţi se află oamenii (nu-i numesc nici băieţi, nici bărbaţi) care m-au cunoscut în perioade în care disponibilitatea mea afectivă tindea vertiginos spre zero, dar care, au fost atât de speciali şi atât de buni cu mine, eu fiind o bitch, că nu s-a putut să nu clatine în mine ramurile îngheţate ale indiferenţei şi care m-au iubit tocmai pentru că eram rea, eram a dracului da' nu puteam să mint, să amăgesc. Nu ştiu din ce material erau făcuţi oamenii ăştia, poate că dintr-un lut special, de au rămas şi după atâţia ani în mintea mea şi în cotloanele prăfuite ale sufletului meu. Să nu credeţi că n-am avut păreri de rău, mai ales în ceea ce îl priveşte pe unul dintre ei, care m-a făcut (cum să zic şi ce cuvinte, în câte limbi ar trebui să cunosc ca să exprim natura regretelor şi absurdul lor) să cresc în mine, care îmi spunea că sunt tonică (da, mă, tonică!, nu drăguţă, nu bună, nu altfel) şi care se uita la mine cu ochi blânzi de om care mă iubeşte în ciuda a orice, aşa cum poţi şi trebuie să iubesti prima oară. Şi acum, după 4 ani de când s-a mutat în nori, în stele şi în rai, mă trăsnesc păreri dureroase de rău că nu am putut să îi răspund la fel, că l-am lăsat şi l-am îndemnat să-şi caute fericirea şi fata care să-i răspundă cu reciprocitatea care o merită, ducându-l spre alt drum, în alte direcţii şi într-o nenorocită zi de 13 iulie ... s-a dus să se-ntalnească cu Dumnezeu. Din tot ce-a fost, mi-au rămas doar visele. Şi ce vise! Ce mângâiere!
___
Îmi pare rău că ce se anunţa a fi un post amuzant s-a transformat în altceva. O să vină o continuare. Până atunci, nu ştiu cât timp mi-a mai rămas, melodia asta fiind mult prea adânc înfiptă în mine... şi eu mult prea penibilă azi, da' asta e. Vă las cu Cargo şi Iris!
Am fost bestie cu băieţii care nu îmi plăceau (motivul era invariabil acelaşi, îi consideram prea proşti:) şi unt-topit-sub-soarele-de-august cu ăia răi, care mă înnebuneau de cap;;). Undeva la mijlocul distanţei dintre cele două extremităţi se află oamenii (nu-i numesc nici băieţi, nici bărbaţi) care m-au cunoscut în perioade în care disponibilitatea mea afectivă tindea vertiginos spre zero, dar care, au fost atât de speciali şi atât de buni cu mine, eu fiind o bitch, că nu s-a putut să nu clatine în mine ramurile îngheţate ale indiferenţei şi care m-au iubit tocmai pentru că eram rea, eram a dracului da' nu puteam să mint, să amăgesc. Nu ştiu din ce material erau făcuţi oamenii ăştia, poate că dintr-un lut special, de au rămas şi după atâţia ani în mintea mea şi în cotloanele prăfuite ale sufletului meu. Să nu credeţi că n-am avut păreri de rău, mai ales în ceea ce îl priveşte pe unul dintre ei, care m-a făcut (cum să zic şi ce cuvinte, în câte limbi ar trebui să cunosc ca să exprim natura regretelor şi absurdul lor) să cresc în mine, care îmi spunea că sunt tonică (da, mă, tonică!, nu drăguţă, nu bună, nu altfel) şi care se uita la mine cu ochi blânzi de om care mă iubeşte în ciuda a orice, aşa cum poţi şi trebuie să iubesti prima oară. Şi acum, după 4 ani de când s-a mutat în nori, în stele şi în rai, mă trăsnesc păreri dureroase de rău că nu am putut să îi răspund la fel, că l-am lăsat şi l-am îndemnat să-şi caute fericirea şi fata care să-i răspundă cu reciprocitatea care o merită, ducându-l spre alt drum, în alte direcţii şi într-o nenorocită zi de 13 iulie ... s-a dus să se-ntalnească cu Dumnezeu. Din tot ce-a fost, mi-au rămas doar visele. Şi ce vise! Ce mângâiere!
___
Îmi pare rău că ce se anunţa a fi un post amuzant s-a transformat în altceva. O să vină o continuare. Până atunci, nu ştiu cât timp mi-a mai rămas, melodia asta fiind mult prea adânc înfiptă în mine... şi eu mult prea penibilă azi, da' asta e. Vă las cu Cargo şi Iris!
Postări
6 comentarii:
Mai mereu ne dorim ce nu putem avea, cand in sfarsit reusim sa avem ce nea-am dorit-nu prea ne mai trebuie; ne indragostim de ceea ce uram mai tare si detestam mai mult; schimbam fara sa ne dam seama viata noastra si pe a altora si in final ramanem doar cu intrebari de genul "cum ar fi fost daca..."
Mai mereu ne dorim ce nu putem avea, cand in sfarsit reusim sa avem ce nea-am dorit-nu prea ne mai trebuie; ne indragostim de ceea ce uram mai tare si detestam mai mult; schimbam fara sa ne dam seama viata noastra si pe a altora si in final ramanem doar cu intrebari de genul "cum ar fi fost daca..."
Anonim, nu. Nu despre asta e vorba. Probabil ai potrivit textul asta la ceva personal si a iesit teoria asta, care daca ar fi fost scrisa si corect si coerent, ar fi fost oarecum, in felul ei, rezonabila, sa zic. Poate te-ai grabit si degetele ti-au mers mai repede pe tastatura decat cuvintele prin creier, inteleg.
Ai dreptate Ambasadoarea, am pus totul intr-un context mult prea personal. Cat priveste coerenta... prea multe idei, aglomerate in capul meu :)
Eram precisa;)
De ce anonim? Da-ti un nume, ca daca nu, iti dau eu. Da, e o amenintare;)
Curiozitate feminina, cum mi-ai spune? (daca imi place, poate il pastrez) :)
Trimiteți un comentariu