Părul meu şi Steluţa, îmblânzitoarea de blană

Iniţial a fost decizia. Aia de a-mi lăsa părul să crească-n voie până-n iunie next year. Decizie pe care am renegat-o (în sfârşit!), mi-am făcut o programare la Steluţa (o anumită tipă de la un anumit coafor) şi cu 10 minute înainte (întâmplarea face) mă înfiinţez pregătită până-n dinţi să fac schimbarea vieţii mele, să îmi trag o tunsoare modernă, rudă cu alea trăsnet de prin reviste. Deja aveam bale la gură de atâtea viitoare posibile imagini ale mele şi planuri pe care mi le făcusem în legătură cu tunsul ăsta şi încercam să uit cum, acasă, înainte să ies pe uşă, în timp ce mă pieptănam, descopeream în oglindă, parcă cu alţi ochi, părul meu şi parcă, nu-i aşa, ce bine-mi mai stătea cu el aşa lung. Pe dracu'.

Şi mă aşez pe scaun. Hotărâtă. Determinată. Înfiorată de plăcere la gândul că părul meu nu va mai fi porc, ca de-obicei şi ca va fi şi el în stare să urmeze nişte reguli de bun-simţ în ceea ce priveşte aşezatul. Stăteam cuminte, trăgeam cu un ochi la plasma din stânga, cu un ochi aş fi vrut să mă uit la prietena care mă însoţea, să îi văd reacţiile, dar era cumva în spatele meu, deci nu! şi, dacă aş mai fi avut unul, aş fi vrut şi în portofelul Steluţei să mă benoclez, că prea le ştie şi are succes fata asta:)

Când, deodată, nu ştiu cu care dintre ochi, descopăr, îngrozită, că eu nu am păr în cap, am blană! Da, bla-nă. Nu ştiu cărui animal să îi fi aparţinut, da' blană era sigur, că de!, am bunici la ţară:) O blană vopsită şaten glacial, da' tot blană. Deci, părul meu, ăla pe care nu am vrut să-l tund şi nu l-am tuns muuulte luni, tot ăla care îmi stârnise mila înainte să plec de-acasă, mă făcea de ruşine acum, în văzul tuturor şi, ca supliciul să fie cu atât mai greu de îndurat, mai trebuia să mă şi uit la el (nu-ştiu-de-ce-curu'-meu ne pun oglinzile alea în faţă), să-l văd cum se dă el în spectacol şi mă face de tot râsu'.

Ca să îi dau eu lui o lecţie, îi spun Steluţei că de data asta sunt dispusă să o las să-mi facă ce vrea, să taie cât vrea, fără restricţii, ca-n alte dăţi. Ea ma privea neîncrezător. Mie îmi sclipeau sincer ochii în cap de nerăbdare. Ca să o provoc, întreb strengăreşte şi alintându-mă ca o curcă: Da' cu breton nu mi-ar sta bine? Hi, hi. Răspunsul ei a fost de o complexitate care mi-a închis pliscu' vreo 5 minute, şi anume: NU. După ce mi-am revenit, bag iar una: Da' scurt nu mi-ar sta bine? Hi, hi. NU-ul ei, de data asta mai răspicat, m-a făcut să mă abţin până la sfârşit şi să aştept cuminte îmblânzirea părului meu. Crezi că a fost usor? Neaaahhh. Păi el trebuia să se înfoaie, să se electrizeze, să se încreţească, să-şi facă de cap şi să îşi termine numărul , că doar nu degeaba era în centrul atenţiei. Oricum, am decis. Data viitoare nu mai pupă, nu-l mai iau cu mine:)

Ca să conchid, nu, nu m-a tuns scurt sau, mă rog, mai scurt. Deşi de asta am plecat de-acasă. Nu, nu am breton. Nu, nu am o tunsoare modernă. Nu, nu cad pe spate de plăcere când mă uit în oglindă. Darrr, da, se aşează bine aşa;) For now.