E-un curcubeu deasupra sufletului meu (2)

Ma numesc Delia. Am 28 de ani. Si ma bantuie ganduri de moarte.

Aseara am visat ca eram mireasa. Aveam o rochie neagra si tin minte ca toti apropiatii mei ma certau ca am ales asa. Eram disperata si plangeam de nervi ca nu imi gasesc sutienul negru. Acel sutien negru. Cand am ajuns intr-un final la biserica, in fata altarului, cu un buchet de flori albe si mari ma astepta singurul barbat pe care l-am iubit vreodata, emotionat, cu ochi umezi. Pe sacoul un pic verde, un pic gri, un pic negru, ii atarnau la intamplare, ca niste scame de care nu poti sa scapi, amintirile iubirii noastre. Se zbateau ca niste fluturi pregatiti sa moara. Mainile ii tremurau si de pe degete, in jos, se scurgeau remuscarile impletite cu regrete. Nu imi vedeam mirele, asa ca m-am dus la el sa-l imbratisez. Atat de viu parea momentul si atat de puternic am simtit bataile inimilor noastre, ca m-am trezit ...

E un vis de aducere-aminte. N-am nevoie de interpretari freudiene ca sa imi dau seama de asta.

Am calatorit in lung si-n lat, de mana cu cel care mi-a pus iubirea pe tava si m-a lasat sa ma infrupt din ea, lacom si curat. Cand am ajuns prima oara in Paris, era noapte si stiu ca aveam lacrimi in ochi si ma ineca o bucurie fara margini. Am ajuns si in Moscova intr-o primavara ... calendaristic vorbind, ca frigul te strangea de gat din toate directiile. Oricum nu-mi pasa. De mana ma tinea acelasi om. Am vazut Praga, Venetia, in Lisabona avea el niste prieteni care ne-au cazat la ei si ne-au tratat regeste. Tot acolo, pe malul oceanului, pe un petic de plaja retrasa, intre sarutari si mangaieri m-a intrebat, privindu-ma nu in ochi, ci in strafundul sufletului, daca vreau sa-i fiu sotie. Si sa-l fi vazut cum se chinuia sa imi opreasca lacrimile, cum le prindea de pe obraz intre buze si le sorbea... Stiu sigur ca lacrimile alea nu erau sarate. Nu aveau cum sa fie. In Londra am stat doar o zi. Si nu a plouat deloc in ziua aia. Cele mai mari si mai frumoase parcuri de distractii le-am vazut si am ras, zi de zi, ca niste copii scapati de sub supravegherea parintilor. Am facut baie si dragoste in cele mai luxoase piscine din cele mai scumpe hoteluri.

Nici cu toata imaginatia de care eram in stare, nu puteam sa-mi desenez asa o viata frumoasa si ma intrebam daca poate sa ma iubeasca tocmai pe mine Dumnezeu asa de mult incat sa imi ofere atatea si atatea bucurii ...

5 ani de zile au trecut ca unul. Reluasem de mult legatura cu parintii mei. Greu a fost cand am dat primul telefon, la o luna dupa ce plecasem de acasa. Tremuram de emotii cu receptorul in mana si ma rusinam de egoismul meu si mi-era teama de atatea si atatea lucruri care puteau sa se intample in lipsa mea... Of, parintii mei, avandu-ma numai pe mine, si-au proiectat toata iubirea asupra mea, toate planurile pe care le-au avut pentru ei si nu le-au mai putut duce la indeplinire, mi le-au plasat, ca o obligatie morala, mie. Cand am plecat ca un copil stricat (asa obisnuia sa-mi zica tata cand depaseam ora de venit in casa; nu, nu cu rautate, ca o dojana, stiam asta...) au lasat deoparte rusinea cu care ii acoperisem si asteptau cu randul langa telefon, ca sa sun. Stiau ca o sa sun. In seara aia, cand i-am sunat pentru prima oara, m-au coplesit cu intrebari (Ce faci, mama? Ai ce manca? Ai unde dormi? Macar esti fericita, mama?), unele de-a dreptul caraghioase, dar ii iubeam si ma topeam toata de grija lor. M-au iertat dragii de ei, si se bucurau ca doi copii cand le povesteam ca sunt fericita, iubita si respectata. De fapt, doar asta conta pentru ei, nu daca eu am mancat la cina homar si caviar sau daca am inotat in ocean... Astea erau doar detalii pentru ei.

________________
Baby, blind love is true.