Eu nu sunt genul care rupe usile Bisericilor, care spune cu palmele impreunate in fiecare noapte rugaciunea. Nici macar genul care isi face cruce de fiecare data cand trece prin fata unei Biserici. Nici nu ma duc sa ma spovedesc o data pe an. Nici nu imi rup picioarele de graba de a ajunge la vreo slujba de duminica. Au fost ani cand nici la slujba de Inviere nu m-am dus, din varii motive. Ca m-am simtit cam naspa si ca au trecut pe langa mine toti fiorii aia pe care ii aveam cand eram mai mica la fiecare Paste sau Craciun... asta e partea a doua.
Eu si Dumnezeu am avut o relatie speciala. Asta pana lucrurile au inceput sa scape de sub control. Pentru ca ma simteam favorizata, eram convinsa ca nimic rau n-o sa mi se intample niciodata. Ca eu si cu El stim sa comunicam. Ca El ma iubeste ca pe un copil tampit numai de El inteles, iar eu pe El ca pe un bunic destept foc si nastrusnic, asa, in felul Lui.
S-a intamplat sa moara un prieten. Emil. Si tot ce cimentase relatia noastra incepea sa se surpe... Toate ideile de pana atunci prindeau aripi si isi luau zborul. Nu le mai recunosteam ca fiind ale mele. Mi se parea ca-s nedreptatita si mai ales, mintita.
Apoi, intr-o nenorocita zi de 13, a murit Dani. Un om atat de deosebit si atat de iubit, ca in Biserica si sfintii de pe icoane plangeau si toate suspinele lor si ale noastre se uneau intr-un cor atat de intens, atat de infiorator de dureros si tanguitor, ca daca as fi fost Dumnezeu, nu as fi putut suporta si as fi suflat spre el un suflu divin, datator de viata...
Momentul asta m-a intors cu spatele la El. N-am mai putut sa-mi cenzurez pornirile si gandurile. N-am mai avut retineri si cu furie L-am desconsiderat si mi s-a parut ca nu poti sa permiti asa ceva, nici Dumnezeu fiind... Mi-L imaginez cum statea atunci ascultand toate ocarile mele, cu ochii mijiti si mangaindu-si barba... Imi imaginez cum astepta sa inteleg si sa ma intorc.
De inteles nu am putut sa inteleg niciodata.
Dar sa traiesc fara El era prea mult pentru mine. Eu am in suflet un altar si-acolo ma inchin Lui.
Nu cred in preotie ca ocupatie divina. Am vazut si auzit destule despre preoti ca sa pot sa ii consider, infantil de altfel, trimisi divini. Dar nici sa-i inteleg pe atei nu pot. Nici chiar daca-mi spune Hemingway ca toti oamenii care gandesc sunt atei, nu pot sa-mi insusesc convingerea asta;) Efectiv, nu se lipeste, cu toate ca (prea) multe nu au sens.
Voi cum sunteti? Habotnici, ca mine sau atei?
____________________________________________________________________
Da, as fi vrut sa nu para un text al unui martor al lui Iehova si, chiar, aveam in cap sa scriu altceva, dar daca degetele m-au purtat aici ... let it be! Mai ales ca nu am mai vorbit despre asta si nici n-o s-o mai fac vreodata.
Eu si Dumnezeu am avut o relatie speciala. Asta pana lucrurile au inceput sa scape de sub control. Pentru ca ma simteam favorizata, eram convinsa ca nimic rau n-o sa mi se intample niciodata. Ca eu si cu El stim sa comunicam. Ca El ma iubeste ca pe un copil tampit numai de El inteles, iar eu pe El ca pe un bunic destept foc si nastrusnic, asa, in felul Lui.
S-a intamplat sa moara un prieten. Emil. Si tot ce cimentase relatia noastra incepea sa se surpe... Toate ideile de pana atunci prindeau aripi si isi luau zborul. Nu le mai recunosteam ca fiind ale mele. Mi se parea ca-s nedreptatita si mai ales, mintita.
Apoi, intr-o nenorocita zi de 13, a murit Dani. Un om atat de deosebit si atat de iubit, ca in Biserica si sfintii de pe icoane plangeau si toate suspinele lor si ale noastre se uneau intr-un cor atat de intens, atat de infiorator de dureros si tanguitor, ca daca as fi fost Dumnezeu, nu as fi putut suporta si as fi suflat spre el un suflu divin, datator de viata...
Momentul asta m-a intors cu spatele la El. N-am mai putut sa-mi cenzurez pornirile si gandurile. N-am mai avut retineri si cu furie L-am desconsiderat si mi s-a parut ca nu poti sa permiti asa ceva, nici Dumnezeu fiind... Mi-L imaginez cum statea atunci ascultand toate ocarile mele, cu ochii mijiti si mangaindu-si barba... Imi imaginez cum astepta sa inteleg si sa ma intorc.
De inteles nu am putut sa inteleg niciodata.
Dar sa traiesc fara El era prea mult pentru mine. Eu am in suflet un altar si-acolo ma inchin Lui.
Nu cred in preotie ca ocupatie divina. Am vazut si auzit destule despre preoti ca sa pot sa ii consider, infantil de altfel, trimisi divini. Dar nici sa-i inteleg pe atei nu pot. Nici chiar daca-mi spune Hemingway ca toti oamenii care gandesc sunt atei, nu pot sa-mi insusesc convingerea asta;) Efectiv, nu se lipeste, cu toate ca (prea) multe nu au sens.
Voi cum sunteti? Habotnici, ca mine sau atei?
____________________________________________________________________
Da, as fi vrut sa nu para un text al unui martor al lui Iehova si, chiar, aveam in cap sa scriu altceva, dar daca degetele m-au purtat aici ... let it be! Mai ales ca nu am mai vorbit despre asta si nici n-o s-o mai fac vreodata.
Postări
11 comentarii:
Salut! Intai de toate tin sa-ti zic ca, dupa ce am ajuns din intamplare acum cateva zile pe blogul tau si mi-a placut, acum ma tot uit, sa vad cu ce ma mai bucuri :).
Ok... revenind la tema asta cu credinta... marturisesc ca nu stiu in ce categorie sa ma incadrez...
Insa am citit ceva care m-a facut sa simt nevoia sa-ti scriu parerea mea. Ziceai pe la inceput ca "nici la Inviere" n-ai mai fost de nu stiu cat timp.
Asa, si? Iti pare rau? Eu n-am mai fost de ani buni, iar asta pentru ca am constatat ca se transformase intr-un eveniment cvasimonden, intr-un lucru care trebuia facut, era "a must" (cum se zice mai nou). Fetele se stresau cu ce sa se imbrac, baietii cu felul in care sa-si faca freza. Era "the place to be". Nimeni nu era acolo pentru slujba, nici vorba, erau acolo pentru ca asa e bine, asa face lumea. (ma refer strict la cei tineri).
In fine... as putea sa mai scriu cateva pagini legate de isteria care inseamna religia in Romania si tot felul de ritualuri care frizeaza penibilul (gen pomeni) dar nu vreau sa te plictisesc.
Seara buna :)
azi dadui de tine... asa ca am nimerit blogul asta. bun subiect, bine argumentat. si eu sunt una dintre cei multi satui de oamenii bisericii... asa ca nu ma mai duc... dar am si eu o relatie speciala cu Creatorul meu. si ma bucur ca El inca mai are cu mine desi sunt atat de rea... mi-a placut cum ai spus: "Ca El ma iubeste ca pe un copil tampit numai de El inteles"
..., bine-ai venit! Vezi bratele deschise?:D
Bun. Da, de fiecare data cand nu ajungeam la Inviere imi parea rau, ca, oricum, efortul meu era minim, stateam un sfert de ora, luam lumina si gata:) Si da, am observat si eu personajele astea despre care vorbesti...
Despre pomeni am o alta parere. Cand iti moare cineva drag faci si 7 randuri de pomeni si pui teancuri de mancare unele peste altele, numai la gandul ca acestea ii for folosi, ii vor face vreun bine pe lumea cealalta... Cred ca asta e ratiunea. Ca, in realitate, sunt niste adunari ciudate de oameni sparti si cheflii, care eventual nici nu au cunoscut pe mort, asta e partea a doua.
Elena, ma bucur ca ti-a placut ce-ai citit;;)
Of... Nu ştiu ce să spun, dar simţim nevoia de consolare, simţim nevoia de speranţă şi, pentru a nu o lăsa să moară, avem nevoie de ceva... Cred că asta este ceea ce numim Dumnezeu! Poate greşesc!...
Nu prea ma impac cu mersul la biserica insa, citesc de ceva vreme blogul tau (de la Dan din blogroll) si sincer cred ca este un articol profund.
Moartea este ceva natural chiar daca este la varste mai fragede sau inaintate, este voia Sa si trebuie sa ne impacam cu ciclul vietii. CAt despre preotie pana la urma tot oameni sunt si ei si ca orice om pacatuiesc. Ca provovaduiesc numele Lui e altceva. Sunt unii care nu sunt demni de titulatura de "preot" sau "parinte"
Suntem prea mici,prea slabi,prea trecatori ca sa ne putem lipsi de El.Dovada credintei nu sta in prezenta la biserica,nici in spovedanie,ci mai degraba in curajul de a-ti recunoaste propriile greseli si in puterea de a le indrepta...
Dan, asa e, fiecare are cate o teorie si culmea e, ca intr-un fel, toti avem dreptate;)
Florin, macar de 3 ori in viata tot calci in Biserica:)Ma bucur ca mai treci pe-aici;)
Anca, asa zic si eu;;)
era o vorba..."fa ce zice preotul..nu ce face el..."
Good point! Cand ma nasc, cand ma insor si cand mor a ? :))
Eh, nici chiar asa de rar, dar totusi rar. Oricum nu cred ca daca nu mergi la biserica nu crezi in El pentru ca seara te poti ruga sau mai simplu in suflet ai dragoste pentru El indiferent de viata pe care o ai.
Florin, era o gluma ciudata, da' nevinovata:D
Razjudec, mda...
Trimiteți un comentariu