When girls just want to have fun:)

Bun. Deci plec la Iaşi. Peste cam 4 ore. Cu geanta mea de voiaj roşie şi cu ochii bulbucaţi de încântare că mă trezesc cu noaptea-n cap, merg să-mi întâlnesc iubirea aia atât de veche că nici nu ştiu cum îi mai ziceam când nu ştiam că e iubire şi nu bănuiam întinderile ei. Da, pentru mine Iaşiul e, întâi de toate, Eminescu, şi mă cutremur toată ca la un fior nu-ştiu-de-care şi de nu-ştiu-unde, că o să văd iar plopii (mei, normal) fără soţ.

Apoi, shopping. Karaoke. Shopping. Şi rochii de mireasă;)
Şi da, noi suntem alea care râd cu lacrimi în cabina de probă:D

Oficial ne merge bine

Ştii cum e, trec anii, ajungi la un anumit nivel de maturitate emoţională, te baricadezi involuntar şi închizi uşile pentru nou-veniţi, crezând că ai un anumit număr de prieteni direct proporţional cu disponibilitatea ta afectivă. Eşti întrebat dacă e bine aşa şi spui sincer că da. Că, eventual, se poate mai rău, da' mai bine nu. Că are cine să te cocoloşească. Şi cine să-ţi tragă un şut în cur când nu mai ştii în ce direcţie să mergi şi tinzi să o iei numai aiurea, pe coclauri. Că are cine-ţi asculta cele mai aberante teorii şi te susţine în cele mai visătoare vise. Că nu eşti şi nu trebuie să te simţi al nimănui. Că ai cu cine să te urci în maşină şi să te duci în viaţă. Că ai pe cine invita la nuntă şi că există în viaţa ta persoane care vor lăcrima, chiar şi numai intern, de emoţii sau de grija ta. Că numărul amintirilor şi experienţelor comune sunt suficiente pentru a garanta un viitor în care să nu te vezi niciodată singur.

Cu gândurile astea în cap, îmbrăcată la 7 ace, duhnind pe o rază de 20 de km a parfumul cel mai bun şi cel mai scump din dotare, cu rochiţa gri întinsă perfect pe coapse şi cu părul certat şi rugat (în final) să stea exact cum trebuie, cu beau-ul la volan, ne îndreptăm tremurând din toate încheieturile, ca şi cum ne duceam la cel mai important examen din viaţa noastră, fumând ca turcii, deşi mi-am promis mie însămi că n-o să intru pentru prima oară în casa oamenilor ăstora împrăştiind rafale de fum de Pall Mall, dar, de!, tremura stomacul în mine. Coborâm la o florărie, da, se impunea să luam un buchet de flori cum nu s-a mai văzut. Florăresele, două la număr, cred că şi-au dat demisia după ce am plecat eu. Le-am turbat. Le-am disperat. Când ele propuneau un anumit tip de ferigă, sau nu-ştiu-ce buruieni ajutătoare, eu strâmbam din nas. Când ele îmi sugerau crini sau orhidei, eu dădeam ochii peste cap, semn că nu mă înţelegeau deloc. Până la urmă, s-au prins că-mi trebuie ceva deosebit, fără să fie ostentativ. Şi că nu-mi plac florile mov, în ziua aia;) Le-am transmis, ştiu eu sigur, emoţiile mele, mai că le şi tremurau trandafirii galbeni-portocalii în mâini când îi înfăşurau şi îmbrobodeau cu alea-alea;) Era superb. Eu mulţumită;) Finally:D Ele, încântate. Că au scăpat de mine.

Pe măsură ce ne apropiam de cartierul unde trebuia să parcăm şi să urcăm până la un anumit etaj 3, bubuiala din stomacul meu atingea cote maxime. Ca să mă calmez, îmi sun prietenele. N-a fost o idee bună. Una dintre ele, la ideea mea de a-mi da ultimele sfaturi, îmi zice Orice ar spune oamenii aştia, tu să te porţi şi să vorbeşti civilizat. Adica, cum venea asta? Ca şi cum, doar eu ştiam şi credeam despre mine că sunt o lady. Ce, eu nu-s civilizată, eu am căzut din copaci cu o seară în urmă sau cum?:D Mă rog. Încercând să depăşesc momentul, vorbesc cu cea de-a doua. Între timp, ajunsesesm în faţa blocului, dar nu eram încă pregătită sufleteşte pentru momentul ăsta aşa că am mai dat o tură de cartier:) Cea de-a doua îmi spune să fiu calmă, să nu încep să-l alint pe beau cum fac de obicei, că se sperie oamenii. Negăsind nici un sprijin real, coborâm din maşină, el cu florile în mână şi cu sticla de whisky bun, batem la uşă, în timpul ăsta îmi mai dau o dată cu mâna prin păr, să-l domolesc, că parcă se ridicase la bătaie la un inamic periculos dar imaginar.

În faţa mea, răsar doi oameni. De sex diferit:) Mă pupă. În casă e cald. La noi nu era. Parcă încep să prind glas, când văd că şi ei sunt la fel de stânjeniţi ca şi noi. După 2 minute de stat în sufragerie, vorbind prostii, cum fac oamenii la o primă întâlnire, ne mutăm acolo unde ne era locul, adică în bucătăria-balcon, la fumat:D Ora venirii noastre era 17. Când, doborâţi de somn şi cu plămânii burduşiţi de la atâta fumat, cu gura aproape încleştată de la atâta râs şi cu toate subiectele posibile dezbătute şi întoarse pe toate părţile, cu burţile pline de pulpe la cuptor cu bere brună şi alune, mă uit la ceas şi observ că era stimabila oră 2. Au trecut orele ca minutele. Ne-am cunoscut. Ne-am plăcut.

Oficial avem naşi! Neoficial avem doi noi prieteni, de care, între timp, ne-am şi ataşat, ne-am şi îmbătat împreună:) Şi, în weekendul ăsta, aflaţi în deplasare la verişoara mea, am avut ocazia să ne cunoaştem şi mai bine, pentru că eu am dormit cu naşa, iar el cu naşul:)) Şi da, mă, dacă va vine să credeţi, nu au nici o treabă cu tradiţiile. Deloc, mă. Să mai spună cineva de acum înainte că nu sunt eu o specială şi o norocoasă şi o preaminunată:)

Comun de specială (3)

Deşi am în jur de 40 de veri primari, mă întreţin telefonic şi ne întâlnim de fiecare dată când e posibil (la ea ne-a prins prima fulguială), doar cu o singură verişoară. De gradul doi;) Ce să zic, ne leagă ani buni în care ne credeam prinţese pe dealurile patriei şi prin plantaţiile de salcâmi.

Vorbesc (şi) urât. (Şi) înjur. Şi numai eu pot să consider stilul ăsta al meu de a vorbi, drept o formă de alint. Coţofano, bestio, scârbo, coţohârlo, curco, cloşchi, tâmpito, zăludo, demento, etc., toate astea reprezintă colecţia mea de cuvinte-magice;) Nu vă imaginaţi acum că sunt ca o suferindă de sindromul Tourette, ca vă îndepărtaţi de ce vreau eu să exprim aici.

Când iubeşti ai parte de circumstanţe atenuante.

Nu fac parte din categoria copiilor alintaţi de către părinţi. Din fericire (ştiu că am dreptate şi aş vrea ca toţi să aibă norocul meu) pe mine m-au răsfăţat prietenii. Much better;)

Nu există persoană care să mă întreacă în vise. Cu vedete. Dacă într-o seară descopăr că Arnold e un măgar-aproape-manelist care nu mă ajută să urc mai repede pe munte, în alta Madonna vine şi mă îmbrăţişează cu şatra de paparazzi dupa ea, că de!, suntem tovarăşe de-o viaţă:) Mă duceam (în alţi ani, altă vrăjeală) la petreceri cu fetele de la A.S.I.A, eram the best, normal. Bonjoviştii îşi beau cafeaua în acelaşi loc cu mine şi ne salutam de parcă mâncasem în fiecare weekend mici din aceeaşi farfurie. Pe Mincu îl visez inclusiv şi cu ochii deschişi şi dacă m-ar lăsa să mă uit la el măcar 15 minute, în neştire, fără să mă considere nebună, ar fi perfect:) Îs aşa mulţi, o să-mi notez de acum că prea e suspect. Eu ştiu că fiind atât de specială, ei îmi transmit telepatic că acolo îmi e locul. Ştiţi cum se zice: dacă visezi pe cineva înseamnă că persoana respectivă se gândeşte la tine:))

Am perioade când creierul îmi merge mai repede decât gura;).

M-am temut ani întregi că o să se întâmple o mare calamitate şi o să dispară toată maioneza de pe faţa pământului, eu fiind genul, în ceea ce o priveşte, care mănâncă până dă cu deştu'.

Mă mir şi mă tot întreb de ce pe mine nu m-a înjurat nimeni pe blog, nu mi-a spus că-s cretină şi alte epitete îmbucurătoare. Adică, ce? Eu nu merit? Eu-s mai de la ţară sau cum?;;)

Să te fereşti să fii prin preajma mea când eu am ceva amuzant de povestit. Că e banc sau doar o întâmplare amuzantă, n-o să înţelegi nimic. După ce râd eu bine vreo 2 ore, timp în care restul auditoriului se uită cu ochii beliţi şi de-a dreptu' iritaţi că eu sunt atât de proastă şi nu pot povesti nimic, s-ar putea să priceapă ceva. Dacă nu râd tot eu. Dacă îi mai arde cuiva să râdă după ce m-am dat eu de ceasu' morţii, crăcănându-mă în 7 zări, hohotind şi hăhăind ca toate animalele posibile, cu lacrimi şi cu tăvălit pe jos.

Ambasadoarea, cea mai iubită dintre mizerabili:)

Toţi anii ăştia ai mei se pare că nu au trecut degeaba. Nu, am fost foarte ocupată să-mi bat joc de fiecare prăpădit în parte (hai, că în viaţa fiecărei femei apar indivizi demni de menţionat într-un articol ca ăsta, nu săriţi să mă trageţi de urechi că, oricum, am făcut judo:).

Am fost bestie cu băieţii care nu îmi plăceau (motivul era invariabil acelaşi, îi consideram prea proşti:) şi unt-topit-sub-soarele-de-august cu ăia răi, care mă înnebuneau de cap;;). Undeva la mijlocul distanţei dintre cele două extremităţi se află oamenii (nu-i numesc nici băieţi, nici bărbaţi) care m-au cunoscut în perioade în care disponibilitatea mea afectivă tindea vertiginos spre zero, dar care, au fost atât de speciali şi atât de buni cu mine, eu fiind o bitch, că nu s-a putut să nu clatine în mine ramurile îngheţate ale indiferenţei şi care m-au iubit tocmai pentru că eram rea, eram a dracului da' nu puteam să mint, să amăgesc. Nu ştiu din ce material erau făcuţi oamenii ăştia, poate că dintr-un lut special, de au rămas şi după atâţia ani în mintea mea şi în cotloanele prăfuite ale sufletului meu. Să nu credeţi că n-am avut păreri de rău, mai ales în ceea ce îl priveşte pe unul dintre ei, care m-a făcut (cum să zic şi ce cuvinte, în câte limbi ar trebui să cunosc ca să exprim natura regretelor şi absurdul lor) să cresc în mine, care îmi spunea că sunt tonică (da, mă, tonică!, nu drăguţă, nu bună, nu altfel) şi care se uita la mine cu ochi blânzi de om care mă iubeşte în ciuda a orice, aşa cum poţi şi trebuie să iubesti prima oară. Şi acum, după 4 ani de când s-a mutat în nori, în stele şi în rai, mă trăsnesc păreri dureroase de rău că nu am putut să îi răspund la fel, că l-am lăsat şi l-am îndemnat să-şi caute fericirea şi fata care să-i răspundă cu reciprocitatea care o merită, ducându-l spre alt drum, în alte direcţii şi într-o nenorocită zi de 13 iulie ... s-a dus să se-ntalnească cu Dumnezeu. Din tot ce-a fost, mi-au rămas doar visele. Şi ce vise! Ce mângâiere!

___
Îmi pare rău că ce se anunţa a fi un post amuzant s-a transformat în altceva. O să vină o continuare. Până atunci, nu ştiu cât timp mi-a mai rămas, melodia asta fiind mult prea adânc înfiptă în mine... şi eu mult prea penibilă azi, da' asta e. Vă las cu Cargo şi Iris!

Căluţi de mare şi flori de nu-mă-uita

Poţi să ameţeşti de la un sărut! Aşa cum poţi să te îmbeţi golind un pahar de cola. Aşa cum îţi trec cele mai tari teorii/poezii/fragmente/poveşti prin cap când iubeşti sau suferi din dragoste ori cu 10 secunde înainte să adormi şi nu le mai notezi nicăieri crezând ca le ţii minte şi a doua zi. Nu, le uiţi. Aşa cum îţi găseşti puterea să te ridici din pat după ce ai plâns o noapte-ntreagă când el te-a părăsit. Sau cum, împotriva firii şi a voinţei tale (da, sunt momente în care neforţat de nimeni, cu gândurile toate plesnite bine peste plisc să tacă dracu' odată) te duci încă o dată la el, te înjoseşti, te calci singură în picioare, te milogeşti în fel şi-n chip să-ţi mai zâmbească cum a făcut-o-n ziua în care ţi-a zis că eşti îngerul lui păzitor şi-ncerci să treci cu vederea că azi îţi zice că poţi să-ţi iei zborul liniştită, că pe el fericirea îl duce în altă parte, în alt rai, nu al vostru, nu al tău. Şi poţi să stai nemişcată ore-n şir privind la un anumit etaj 2 dintr-un anumit bloc, până când o siluetă îşi vântură parfumul prin cameră. Tu ştii cum miroase. Ştii că silueta asta are fundul bombat şi ochii verzi. Ştii că seara adoarme într-un tricou roşu şi când se dă dimineaţa jos din pat se împiedică de scaunul din faţa biroului. Şi ştii că peste ani, o să întâlneşti silueta asta absolut întâmplător şi o să-ţi spună că nici una nu l-a făcut fericit cum te-ai priceput tu s-o faci, dar ce folos!, durerea e acum, prezentă, vie, şi-ţi rânjeşte de parcă n-ar mai fi oameni pe faţa pământului pe care să-i bântuie.
Poţi să ameţeşti de la un sărut! Şi asta să fie o stare de leşin în care nu simţi că te prăbuşeşti ci, dimpotrivă, te înalţi. Te ridici pe vârfuri, întinzi braţele, perfect drepte şi înainte să poţi să te gândeşti să te lauzi cu asta să începi să zbori. Un zbor aparte. Nevăzută de nimeni să pluteşti în văzduhuri virgine de unde revii încărcată de simţiri care îţi erau străine. Să nu te sperii când limba ta se duce să se întâlnească cu a lui, las-o să se desfete, să-şi caute perechea. Pereţii gurii au toţi ferestre prin care zboară înainte-înapoi frânturi de vise, căluţi de mare şi flori de nu-mă-uita.

___________________________________
Un străin te poate duce la casa din poveşti.

Şi dacă tot n-avem ce face, let it snow!;)

Eu ştiu că există o Zână a cadourilor dorite şi îndelung aşteptate. Care nu trebuie să se întâlnească niciodată cu Zâna cadourilor pe care trebuie să le meriţi şi să nu vorbească niciodată, nici măcar la telefon, cu Zâna zgârcită a cadourilor luate în pripă. Pentru că vine luna cadourilor, lună care o să-mi sporească numărul hainelor, al eşarfelor (da, dependenţă), al poşetelor, etc., eu, ca o disperată, deja jubilez şi îmi frec mâinile cu spor de nerăbdare;). Subliniez, deja!

Aşa mă apucă în fiecare an. Cu o lună înainte, mor de încântare, adulmec ca un coiot versat, de la atâta distanţă, mirosul sărbătorilor, al cadourilor, al întâlnirilor cu prietenii, al vacanţei la munte, cu minunatul meu cur vânăt de la datul cu sania (de pe care mereu cad), al bradului împodobit complet aiurea (da, cu mânuşiţile astea două sunt în stare să nenorocesc un brad care nu arată bine decât aşa, natural, cum l-a făcut mă-sa, coana brăduleasă; odată ce intervin eu, dacă ar putea, s-ar chirci de ruşine, tannenbaum-ul meu:), al vinului fiert cu bucăţi de măr şi coji de portocale băut în creierii munţilor şi salivez cu gândul la prima gură de zăpadă (da, mănânc zăpadă).

Cu toată agitaţia de care dau dovadă când e vorba să vină o ocazie de primit cadouri, nimic, dar absolut nimic pe lumea asta, nu se compară cu sentimentul pe care îl am când aud (că de obicei, nu sunt eu prima care vede) A început să ningă! Ia, uitaţi! (nu, n-am să recunosc în veci asta beau-lui meu, nici prietenilor, nici părinţilor, că doar nu-s tâmpită să-mi tai singură şi de bunăvoie porţia binemeritată de cadouri:) Aşa cum nimic nu se compară cu o casă plină de prieteni, cu care vorbeşti sincer şi glumeşti dezinvolt, fără să păstrezi anumite etichete sau să respecţi anumite reguli. Nu, în prietenie nu e loc de etichete şi de reguli! În prietenie doar eşti. Şi poţi să faci glume cretine (cineva te iubeşte pentru asta), poţi să mănânci din aceeaşi farfurie salată boeuf cu încă 3-4 fomişti, poţi să cânţi (şi nimeni nu te va opri să te desfăşori, deşi vocea ta ar enerva până şi pe cel mai răbdător dintre îngeri), poţi să te iei de mână cu o prietenă şi în pas săltat să înconjuraţi bradul ca nişte copii la prima beţie (cauzată de bomboanele cu rom:), poţi să te aşezi în braţele prietenului prietenei tale şi al iubitului tău totodată (nimănui nu i se va părea suspect) şi poţi şi poţi şi poţi!

De data asta (probabil iar, la fel) îmi doresc să păstrez fluturii aştia naivi aduşi de iarnă până măcar după Revelion (să nu-i mai las să-şi ia zborul, cum se întâmplă aproape mereu), să păstrez bucuria şi încântarea (că doar e primul Crăciun în noua casă:), să ne prindă din urmă trecerea dintre ani (noi fiind în maşină, în drum spre ceva, ca ultimii demenţi în viaţă:), să nu mă mai strâmb de frig când bucăţi din bulgări (acum îmi dau seama că dacă nu foloseam diacritice, s-ar fi înţeles bulgari şi intram în altă poveste:) îmi ating pielea, zgribulindu-mă toată, să simt că trăiesc şi sunt de faţă, cu tot sufletul, la the best days of my life, mai ales că, cine ştie, poate chiar o să fie ăsta ultimul Crăciun, ultimul Revelion, ultimul an când vom fi doar noi doi;)

__________________________
De ieri aşa îmi sună telefonul:)

Eu vreau! Da' pot?

Vreau să mă las de fumat pentru că:

- nu vreau să rămână doar o amintire dinţii mei frumoşi;
- mi-e milă de inima şi de plămânii mei şi nu suport ideea că ar putea să mi se tragă moartea dintr-o alegere de-a mea. În plus, vreau să pot (numa' să mai am ce) să-mi donez organele (măcar unu');
- mi se îngălbenesc unghiile (unghia, de fapt, da' tre' să exagerez că sună mai bine:) şi tenul capătă o culoare şi o textură pe care sigur nu le-aş avea dacă n-aş fuma (da' dacă mă dau cu ojă se rezolvă; sau cu cremă:);
- lunar se duc aiurea nişte milioane bune numai pe ţigări. Calculând dibace, colecţia mea de poşete s-ar mări considerabil ... numa' dacă;)
- m-am săturat de pereţii îngălbeniţi din bucătărie (prilej cu care o să văruim înainte de sărbători cu verde, zic) şi de atâta fum (ceea ce ne-a determinat să cumpărăm cu încrâncenare Ambipur, Oust şi altele de genul ăsta, punând cu nemiluita în toate colţurile casei), de mirosul din gură, de pe degete şi haine;
- în plus, din 10 ţigări fumate, doar una o fumez din plăcere, restul vine ca să fie, de umplutură, conjunctură, bla, bla;
- o să fiu şi eu însărcinată, implicit mamă, la un moment dat (sper!);
- beau-ul meu fumează ca spartul;
- aş vrea să-i pot spune (să mă laud!!!) mamei mele că am renunţat la fumat. Aoleu, da' asta înseamnă să recunosc că fumam? Sau nu?:)

Nu pot să mă las de fumat pentru că:
- (toţi) prietenii mei fumează;
- practic, cu regularitate sportul ăsta (şi dacă stau să mă gândesc eu bine, dacă nu mă duceam în tabăra aia la Buşteni în urmă cu 10, 11 ani aş fi scăpat neatinsă de viciul ăsta de rahat)
- nu ştiu cu ce aş putea înlocui locul care ar rămâne gol dintre degetul arătător şi cel mijlociu:)
- există situaţii şi momente când am nervi sau emoţii şi nu există nimic care să egaleze plăcerea de a fuma o ţigară exact atunci;
- mă simt mai potentă, intelectualiceşte vorbind, când fumez o ţigară sau doar când o văd fumegând în dreapta mea;;)
- da, şi beau-ul meu fumează ca spartul.

Ştiu că mi-am oferit singură nişte răspunsuri, dar n-ar strica deloc să aud poveşti despre cum s-au lăsat alţii de fumat, poate una dintre ele mă inspiră şi pe mine;) Ochei, nau chen ai smoc?:)

______________
David&Goliath img.

Bună ziua! Am ochi căprui şi gură slobodă!

Nu-mi place să folosesc clişee, da' România chiar e ţara tuturor posibilităţilor. Când crezi că ceva nu mai e posibil, că a trecut vremea lui şi că mergem şi noi, chiar dacă pâş-pâş pe calea evoluţiei, descoperi cu scârbă că unele situaţii nu se schimbă, unele idei voit hapsâne şi definitiv perimate avansează la gradul de cutume demne de urmat, unii oameni rămân în continuare şi pentru totdeauna nişte lepre, niste frustraţi, niste înapoiaţi şi nişte sparţi.

Şi dacă:
- este posibil ca un şef dintr-o instituţie publică să fie destituit pentru că suferă de sindromul mână-greblă, care adună, din stânga şi din dreapta bani, favoruri şi alte nimicuri de genul ăsta şi, ulterior, cu nas pe sus şi stilou cu peniţă de aur să se dea drept cel mai potent avocat din oraş;
- este posibil ca atunci când ai 10-20.000 de euro să intri în Barou ca avocat şi să reprezinţi pe mai departe interesele unor bieţi oameni care habar n-au că în mintea ta e ceaţă şi că eşti mai prost (pregătit) ca un copil de grădiniţă;
- este posibil să dai 50.000 de euro ca să intri în Casta Notarilor Publici, şi asta doar dacă te învârţi în anumite cercuri şi îţi dai mâna cu persoane influente.
- este posibil să dai sume incredibile pentru a ajunge pe un anumit post şi asta, în virtutea unei legi nescrise dar nesperat de fireşti, totuşi, să nu se întâmple.

- este posibil să-ţi cari în spate muntele de prostie dar să defilezi mândru ca la parada marilor virtuţi.
- este posibil să te consideri la modă îmbrăcată în pantaloni de treling cu dungi roşii în părţi, cu pantofi cu toc şi un bidon de 2 litri de bere în mâna dreaptă;
- este posibil să mori, pentru că în ziua aia nu a plouat cu bani în propria-ţi bucătărie;
- este posibil să îţi fie şef un analfabet care scoate, odată cu râgâiturile de porc împuţit (scuzaţi pleonasmu'), propuneri nu indecente, ci de-a dreptul scârboase;
- este posibil să alegi să te conducă nişte oameni care se întrec între ei în competiţii din care numai unul iese învingător, dar toţi au de câştigat;

- este posibil să exişti într-o lume plină de discrepanţe, cu sisteme de valori blegite, flasce, cărora nu vrei să li te supui, da' n-ai de ales;
- este posibil să dovedească toate înscrisurile de pe faţa pământului că ai dreptate, dar judecătorii să nu vadă decât banii sau rugăminţile altora;
- este posibil să te duci dracu', să mori de foame, să n-ai unde dormi şi, printr-un contrast dureros, alţii să huzurească în căldură, caviar şi vile de mii de metri pătraţi;
- este posibil să fii proprietarul unui bun imobil şi oricine altcineva să se bucure de posesia lui, în afară de tine;
- este posibil să te laşi călcat în picioare de persoane net inferioare ţie, oricum, numai din punct de vedere material nu, pentru că ai nevoie să munceşti/să fii băgat în seamă/ajutat/ascultat şi să ajungi acasă şi să simţi că toată apa din Dunăre nu te mai poate spăla de sentimentul de înjosire, lehamite şi neputinţă şi să îţi vină să borăşti toate glumiţele semi-sexuale sau debitaţii cretine înghiţite în ziua/săptămâna/luna ce s-a sfârşit,

Bună ziua! Eşti în România!
Come to the dark side! We have cookies!

Fixaţiile muzicale ale unui om defect;)

Pentru că mi-am făcut demult intrarea cu fluturii mei, acum totul vine de la sine şi parcă pot să mă desfăşor în voie, fără cenzură.

Nu am stat degeaba şi m-am gândit câteva zile (că na! treburi serioase de om mare şi la casa lui n-am, pardon, nu vreau să am) la fixaţiile mele muzicale din vremuri imemoriale, când din motive rămase necunoscute până-n ziua de azi, mă lipeam obsesiv de câte o melodie, românească, că despre asta e vorba-n propoziţie. Şi am stat şi m-am perpelit şi m-am întors pe toate părţile şi-am ajuns până-n epoca în care eram la liceu, că de pe-atunci datează mare parte dintre fixaţii. Slavă Domnului zic, că nu s-au păstrat şi că am reuşit să mă scutur de ele. Dar pentru că atunci rezonau cumva într-un fel, m-am gândit să le şi fac cunoscute, mai ales că într-un fel aparte şi de neînţeles mi-au rămas dragi fin'că sunt strâns legate de nişte perioade în care chiar eram pe valuri, eram tartorul unei găşti sau, pur şi simplu, îmi amintesc de nişte oameni, care din diverse motive, astăzi nu mai fac parte din viaţa mea. Totul e să nu mă batjocoriţi prea tare:)

So, be it! Am fost leşinată după băieţii de la Animal X. Melodiile lor le găseam a fi geniale:D Ca să nu mai zic că Hienă mă făcea să-mi pierd minţile ca o curcă beată. Nu-mi amintesc acum toate melodiile lor, dar aia cu sunt un vierme energetic a făcut istorie şi toată lumea ştia că eu sunt viermele energetic; am şi fost populară în liceu şi avea cine să mă bage în seamă şi cine să întreţină furtunos apucăturile mele.

Melodia pe care o să o pomenesc acum mi-a scos peri albi, am turbat încercând să îmi amintesc cine o cânta, cum suna şi ce versuri avea. Într-un final, I did it! E vorba de o melodie cântată de Şusta, care m-a făcut să scriu pentru tine femeia-i mijloc de transport în paradis, ştiu că vrei s-ajungi acolo să guşti da' n-ai permis pe toate agendele din dotare:)) Patetic, I know.

Nu mă uita-ul cântat de R.A.C.L.A şi Anda Adam m-a nenorocit definitv şi descopăr cu mirare că şi acum mai ştiu versurile ei pe care le fredonam prin baruri, prin parcuri, la chefuri şi tre' să pomenesc (şi) cu ocazia asta de cei mai ochi verzi care avea şi are voce şi încerca din răsputeri să-mi acopere răcnelile mele turbate:)

Nopţi de mai, (Tom Boxer& Marina) e o melodie care nu-mi aminteşte de ceva anume (v-am spus doar că mă lasă memoria) dar la momentul ei mişca ceva în mine, îmi amintea de vară când nu era vară, de cum m-am simţit când am ajuns prima oară la mare fără Chiriloii, paznicii virginităţii mele (nu, nu la mare sa-ntamplat THE moment, i-am numit aşa pentru că doar astfel pot să-mi explic determinarea lor de a intra în casă la ore incredibile), mi se părea mişto şi nimeni nu-mi împărtăşea părerea, ceea ce, evident, mă făcea să mă simt şi mai specială, ca şi cum numai eu singură, de pe toată suprafaţa Terrei am fost Aleasa şi eram capabilă să pricep tainele şi mesajele ei:)

Şi acum, la sfârşit, să mă fac de ruşine complect şi cum se cuvine, să pomenesc de ochii tăi mi-amintesc cât de mult ne iubeeeaaam, L.A. Melodia asta, shame on me forever!!!, mă crăcăna de emoţii fragile şi tremuram de sentimente alese pentru nemernicul cu ochi verzi pe care îl iubeam de mă uscam acum cinci mii de ani:)

Gata, mai las eventual şi pe altă dată, dac-oi mai avea cui spune, că tare mi-e că or să mă părăsească toţi cititorii după dezvăluirile astea:) Şi dacă, numai dacă nu vă e teamă că vă nenorociţi imaginea for good, poate-mi spuneţi şi mie ce fixaţii muzicale aveaţi voi;) Da? Bineeeeee.
______________
Nu ca să mă scot sau ca să mă spăl de ruşinea cu care m-am mânjit singură:)) dar trebuie (nu ştiu cum am uitat) să zic şi de melodiile semnate Stigma care îmi plăceau la nebunieee. Tot ca să o mai dreg, de 1000 de ori vă zic că muream după Vank şi, claramente, după Cornel;;) Şi scandalul celor de la Şuie Paparudeee ... O, acum îmi dau seama că sunt atât de multeee, dar, altă categorie, totusi:)

I miss my mind the most

Aşa păţesc mereu în ultimele două luni din an. Fac liste, bilanţuri şi socoteli şi le potrivesc în aşa hal, exact cum face un contabil care îşi acoperă clientul, să nu fie cu pierderi. Pentru că e motivant să vezi un plus îngroşat şi subliniat în locul unui minus rahitic. Ce dacă nu e întocmai adevărat? Ce dacă trişăm puţin? Ce dacă rămân (again) atâtea şi atâtea de făcut, de visat, de uitat pentru la anu'? În final, toată lumea ştie că minus cu minus fac un mare plus:)

Cred că în nici un an (apropo, nu s-a întrebat nimeni niciodată de ce eu nu scriu niciun/nicio?) nu am trecut aşa rapid de la un nivel la altul, dintr-o tabără în alta. Parcă în nici un alt an nu am încercat atâtea şi nu m-am aruncat cu coarnele-nainte ca un berbec veritabil ce sunt. Au fost câteva decizii bune. Au fost şi pierderi. Au fost momente la care n-o să mai ajung şi stări pe care n-o să le mai ating. Au fost planuri. Au fost emoţii. A fost teamă.

Of all the things I've lost, I miss my mind the most:)
My mind asta nu mai e tot timpul cu mine. Când am mai mare nevoie de ea, o simt cum se furişează. Da, mă părăseşte. Eu o bănuiesc că are un amant. Şi da, are toate simptomele, o văd aiurită, nu mai e de-loc atentă. De câte ori îi cer o soluţie, îmi trânteşte nişte tâmpenii de mă întreb sincer dacă nu cumva s-o fi apucat de băut şi pentru că n-are bani, şi-a vândut neuronii, să aibă şi ea de un cocteil acolo, ca fetili. Păi, da, mă, nu-i de râs. Îmi fac griji. Mi se părea mie că umblă ea cam fliu-fliu aşa, că tot trage şi mă-mpinge numa' la prostii şi, cel mai des, prin magazine. Clar, să scape de mine, să poată fi ea liberă să-şi vadă de rendez-vous-urile ei. Nesimţita! După câte am făcut pentru ea şi după cât m-am străduit atâţia ani să o întreţin că, de!, mai avea şi pretenţii! Ea nu citea decât ce voia, asculta ce voia. Numai impresii, fiţe. Nu ştiu ce să mă fac cu ea! Pierdut minte, o declar nulă. Merge? Nu, nu merge, e fumată asta. Pierdut minte, o declar futută. Merge?:) Oricum ar fi, I still miss my mind the most.

Ochii care nu se văd se uită printre rânduri:)

Deşi am senzaţia că am cu 10 ani mai mult decât vârsta la care ar fi trebuit să citesc cartea asta, mi-a picat în mâini cotrobăind în cutia cu cărţi a unei prietene. Că tot zic, n-am înţeles niciodată de ce unii oameni îşi ţin cărţile în cutii sau în saci sau, mai rău, chiar le aruncă. Şi da, mă amuză teribil Jurnalul lui Adam şi al Evei, aşa cum şi l-a imaginat Mark Twain, că despre ea este vorba.

Că tot mi-am adus aminte, dacă mai există devorator de cărţi care să nu fi auzit de ediţia de lux oferită cado de ziarul Adevărul şi care, minune mare, îşi pierde vremea pe blogul meu adorat, tre' să spun că e o ofertă pe care nu ai voie să o ratezi;) Aşa că, fii pe fază! Eu deja îs disperată şi îngrozită că s-ar putea să nu mai apuc, motiv pentru care i-am dat sarcină lu' beau' meu ca la 8 dimineaţa, începând cu 13 noiembrie, să ia la rând toate Rodipeturile din oraş, evident cu ameninţarea că doarme pe canapeaua din sufragerie (care nu există), dacă vine fără:))

Părul meu şi Steluţa, îmblânzitoarea de blană

Iniţial a fost decizia. Aia de a-mi lăsa părul să crească-n voie până-n iunie next year. Decizie pe care am renegat-o (în sfârşit!), mi-am făcut o programare la Steluţa (o anumită tipă de la un anumit coafor) şi cu 10 minute înainte (întâmplarea face) mă înfiinţez pregătită până-n dinţi să fac schimbarea vieţii mele, să îmi trag o tunsoare modernă, rudă cu alea trăsnet de prin reviste. Deja aveam bale la gură de atâtea viitoare posibile imagini ale mele şi planuri pe care mi le făcusem în legătură cu tunsul ăsta şi încercam să uit cum, acasă, înainte să ies pe uşă, în timp ce mă pieptănam, descopeream în oglindă, parcă cu alţi ochi, părul meu şi parcă, nu-i aşa, ce bine-mi mai stătea cu el aşa lung. Pe dracu'.

Şi mă aşez pe scaun. Hotărâtă. Determinată. Înfiorată de plăcere la gândul că părul meu nu va mai fi porc, ca de-obicei şi ca va fi şi el în stare să urmeze nişte reguli de bun-simţ în ceea ce priveşte aşezatul. Stăteam cuminte, trăgeam cu un ochi la plasma din stânga, cu un ochi aş fi vrut să mă uit la prietena care mă însoţea, să îi văd reacţiile, dar era cumva în spatele meu, deci nu! şi, dacă aş mai fi avut unul, aş fi vrut şi în portofelul Steluţei să mă benoclez, că prea le ştie şi are succes fata asta:)

Când, deodată, nu ştiu cu care dintre ochi, descopăr, îngrozită, că eu nu am păr în cap, am blană! Da, bla-nă. Nu ştiu cărui animal să îi fi aparţinut, da' blană era sigur, că de!, am bunici la ţară:) O blană vopsită şaten glacial, da' tot blană. Deci, părul meu, ăla pe care nu am vrut să-l tund şi nu l-am tuns muuulte luni, tot ăla care îmi stârnise mila înainte să plec de-acasă, mă făcea de ruşine acum, în văzul tuturor şi, ca supliciul să fie cu atât mai greu de îndurat, mai trebuia să mă şi uit la el (nu-ştiu-de-ce-curu'-meu ne pun oglinzile alea în faţă), să-l văd cum se dă el în spectacol şi mă face de tot râsu'.

Ca să îi dau eu lui o lecţie, îi spun Steluţei că de data asta sunt dispusă să o las să-mi facă ce vrea, să taie cât vrea, fără restricţii, ca-n alte dăţi. Ea ma privea neîncrezător. Mie îmi sclipeau sincer ochii în cap de nerăbdare. Ca să o provoc, întreb strengăreşte şi alintându-mă ca o curcă: Da' cu breton nu mi-ar sta bine? Hi, hi. Răspunsul ei a fost de o complexitate care mi-a închis pliscu' vreo 5 minute, şi anume: NU. După ce mi-am revenit, bag iar una: Da' scurt nu mi-ar sta bine? Hi, hi. NU-ul ei, de data asta mai răspicat, m-a făcut să mă abţin până la sfârşit şi să aştept cuminte îmblânzirea părului meu. Crezi că a fost usor? Neaaahhh. Păi el trebuia să se înfoaie, să se electrizeze, să se încreţească, să-şi facă de cap şi să îşi termine numărul , că doar nu degeaba era în centrul atenţiei. Oricum, am decis. Data viitoare nu mai pupă, nu-l mai iau cu mine:)

Ca să conchid, nu, nu m-a tuns scurt sau, mă rog, mai scurt. Deşi de asta am plecat de-acasă. Nu, nu am breton. Nu, nu am o tunsoare modernă. Nu, nu cad pe spate de plăcere când mă uit în oglindă. Darrr, da, se aşează bine aşa;) For now.

Codul meu de bare

Nu ştiu cum şi cine pune preţ pe o viaţă. Un anumit preţ. Nu ştiu de ce şi cine stabileşte dacă o viaţă valorează mai mult decât alta. Nu înţeleg sistemul ăsta de valorizare sau devalorizare, nu ştiu cine emite asemenea pretenţii pecuniare, stabileşte reguli ori proceduri clare de urmat şi toarnă nişte principii atât de absurde de te întrebi, naiv, dacă lumea nu s-a întors cumva cu curu'-n sus, cât ai dormit tu. Aş vrea să am norocul să mi se explice cine guvernează lumea asta în care sunt stabilite nişte preţuri aberant de mari pentru ceva ce este, sau ar trebui să fie, de nepreţuit.

Dacă aş avea un copil care ar avea nevoie de o operaţie de 85.000 de euro*, cred ca aş înnebuni încercând să pricep cine şi pentru ce se cer atâţia bani şi, mai ales, dacă nu îi ai, cum să te abţii să nu-i fuţi una-n gură medicului care îţi spune că nu-l poate opera fără suma respectivă. Cu alte cuvinte, lumina ochilor tăi poa' sa se stingă din partea lor... Şi uite că-mi dau seama, a nu-ştiu-căta oară, că dacă aş fi avut înclinaţia să mă fac doctor, aş fi fost (tot) un om sărac dar cu casa plină de tot felul de bolnavi încercând să îi salvez sau doar să îi sfătuiesc şi nu aş fi putut să mă uit în ochii umezi ai unor pacienţi sau rude ale acestora şi să le zic Îmi pare rău, achitaţi în hol, la casierie şi dup-aia trecem la treabă. În condiţiile în care orice zi poate fi ultima.

Azi sunt tristă că nu am bani. Să dau mai mult. Să fac mai mult. Să scap pe cineva, măcar o singură persoană, de un chin. Până mă voi lămuri cum stau treburile, mă duc să mă uit în oglindă, să mă întorc pe o parte şi pe alta, să îmi caut codul de bare. Să ştiu, dac-ar fi, pentru ce sumă o să-mi vând sufletul. Sau care e suma care mă va trimite fix în braţele unei anumite doamne în negru.

____________________________
*Cum e cazul copilului unui coleg:(

Miere în bocanci

Nu ştiu cum Doamne-iartă-mă o să fac eu copii când mie mi-e frică de ei.

Am doi nepoţi, băiat şi fată. Când erau mici-mici mă speriam de ei când plângeau sau când îi luam în braţe. Că erau mici. Şi dacă îi strângeam prea tare? Dacă adormeam şi mă urcam pe ei cu picioarele? Dacă-i sufocam că îi înveleam prea cu foc? Dacă îi luam la plimbare şi îi uitam prin parc? Într-o zi mă ardea o curiozitate: de ce şi cât de moale e capul copiilor? Inutil să mai spun că sor-mea nu mai nimerea să mă dea pe uşa-afară cu curiozităţile mele de a-mi băga degetele în capul lor:)

Iar ce am auzit eu despre momentul divin al naşterii e tare departe sau chiar la polul opus de ideea mea de armonie, împlinire şi mulţumire. Ca să fiu mai exactă, mi se pare fix iadul pe pământ. Culmea durerilor. Coşmarul oricărei femei. Nenorocirea nenorocirilor. Şi dacă mi se spune că e o durere atât de puternică că nu se poate compara cu nimic, nu mă ajută! Dacă se adaugă că ţi se pot îngălbeni dinţii sau ca ţi se sparg vasele de sânge de pe faţă (cum a păţit o prietenă) şi că burta se crapă în mii de firicele (cum a păţit maică-mea, deşi, evident, erau alte vremuri, condiţii şi posibilităţi), nu mă convingi decât, poate, să-mi fac un bine şi să adopt un copil;) Sau poate am norocul şi face cineva mai mulţi copii odată (de la tripleţi în sus) şi-mi dă şi mie unul, zic.

Ştiu toate metodele de pe faţa pământului de a avea copii fără să trebuiască să-i nasc eu (în afară de adopţie, e mama-surogat, e furtul de copii:) că doar nu degeaba mi-am dat licenţa în dreptul familiei ... da' parcă ... curiozitatea e prea mare. De ce să-mi refuz plăcerea de a ţine în braţe un suflet din sufletul meu? De ce să ratez ocazia de a vedea aşa o creatie? Da' dacă iese aşa cum îmi ies mie tablourile, ce mă fac?:D Că atunci, iar o să-mi placă numai mie şi restul o să-l privească ca pe o ciudăţenie:)