Adio, dar rămân cu voi!

2008- an de tranziţie. Aşa s-a numit. Aşa l-am perceput. Nu a fost nici mai bun, nici mai rău ca alţii, doar a venit cu noutăţile lui, cu nervii lui, cu planurile lui. Ba, gândindu-mă totuşi mai bine, a fost un an bun, liniştit; am făcut completarea asta pentru că nu vreau să par nerecunoscătoare;)

Au fost nişte premiere, pe unele dintre ele nu le mai repet în veci. În altele abia aştept să mă bag.
Am descoperit noi şi vechi lucruri la mine, dar şi la ceilalţi. Nu toate-mi plac, dar le-nţeleg, mi le asum, încerc să nu mai judec, nu-mi iese, mai încerc o dată:)
Anul ăsta am numărat 9360 de zile de existenţă. Ziua în care s-a întâmplat asta a fost frumoasă, revelatoare, ca să zic aşa:)
M-am extaziat că vin Bonjoviştii mei; porcii, mincinoşii, trădătorii mi-au tras ţacă!
Am fost la mare şi-s tare mândră de mine că am notat experienţele pentru că mor de râs şi acum când citesc.
S-a stabilit data nunţii şi acum ceva timp am realizat că e într-un post, de Sf. Petru parcă. Se pare că, deja, îmi scapă frâiele din mâini.
Am vorbit la telefon cu Lenny:)
Am fost la Iaşi şi am câştigat un premiu de la Heineken de care nu m-am bucurat.
Am căzut iar în cap la munte, ocazie cu care mi-am dat seama că sunt incasabilă, impenetrabilă:)
Am cunoscut nişte feti care-mi sunt dragi. Şi avem nişte naşi fix pe măsura noastră.
Nimic nu mai e cum era anul trecut, nimic nu se compară cu anul ăsta, mă mişc, mă schimb, mă descopăr, evoluez.

2009 o să fie un an de referinţă, un an în care o să fac ce nu am făcut niciodată până acum, un an care o să-mi schimbe statutul. Mi-e frică? Da, îmi e. Şi dacă nu era aşa, mă speriam de mine. Şi or să fie multe de făcut, de decis şi drumuri la Bucureşti, pentru că da, am senzaţia că acolo mă aşteaptă rochia viselor mele şi-o să mă întâlnesc cu cineva for ză fărst taim şi-o să ajung până la capătul lumii, la ocean. Cum care ocean? Oceanul meu:) Nu, nu vreau să-mi fac planuri, dar îmi fac şi sper ca toate să se aşeze după sufletul meu;)

Deşi mă repet, dar voi nu ştiţi, vă spun La mulţi ani fericiţi! şi vă doresc să vă năpădească bucuriile cum m-au năpădit pe mine păduchii în vara lui '91. Adică fără număr:))

________________________
And a lucky, happy new year!:)

Gândesc prea mult, deci sunt proastă!

Un om singur e un om fără răspunsuri. E un om care a murit fără să ştie că putea fi şi altfel. Un om care nu-şi mai doreşte nimic, căruia nimeni nu i-a spus rămâi! sau intră! Un om care nu-şi mai aminteşte că cineva, chiar şi o singură persoană, s-a bucurat că s-a născut. Un om care a pierdut. Un om care a visat doar în alb-negru, care ar vrea, dar nu zice mai stai! Un om care nu cere şi nu aşteaptă nimic, care uită de sine şi abandonează.

Poporul român e un popor deprimat prin definiţie. Ia-i un lucru cu care s-a obişnuit şi a trăit toată viaţa şi-l vei face nefericit de moarte. O să lege de absenţa acelui lucru toate nenorocirile pământului şi toate găurile negre se vor căsca în jurul lui.

Bişniţarul vieţii mele,

în fiecare vineri îmi duci inima
la talcioc. Oamenii nu ştiu că o inimă uzată nu e o inimă moartă şi o privesc în silă.
Ce proşti sunt! Şi cum uită ei cât le-ar fi utilă!

Poate că aşa e. Avem un simţ moral care ne deosebeşte de animale. Avem libertatea să alegem între bine şi rău, dar ce instanţă şi cât de superioară ar trebui să ne fie, ca să admită că un lucru e bun sau e rău şi că ăsta e un adevăr universal, singurul adevăr, nu adevărul ei?!

Oamenii ăştia, deosebiţii, cei cu stea în frunte sunt cutezători, deschizători de drumuri, susţinători ai marilor idei sau eroi în stofă de sinucigaşi?

Ce-o să ne facem dacă nu există viaţă după viată? Dacă asta e singura de care avem parte şi dincolo de ea nu e nici o altă viaţă? Ştii cum e, te obişnuieşti să crezi în nişte idei, nici nu mai ştii dacă îţi aparţin, dacă sunt testate de tine sau doar le-ai împrumutat de la cineva mai deştept decât tine. Nici nu contează, atâta timp cât ajungi să crezi în ceva. Apoi, dintr-o dată, descoperi că există şi altă faţă, altă posibilitate. Ce faci? Alegi să rămâi fidel primului crez sau fugi de-ţi rupi picioarele să îmbrăţişezi unul nou?

Şobolanul râde:)

Mă strâng de gât, mă ciupesc de obraji şi se înnoadă în mine stări fără nume, fără capăt. Niciodată mai mult decât în perioada asta a anului nu am ghiveciul ăsta de amintiri în mine şi-mi trec prin faţa ochilor, ca prin vis, o suită nebună de imagini cu mine tăvălindu-mă în zăpadă, lăsând urme pe care aş fi vrut să le regăsesc şi la anul şi la anul şi la anul... cu mine pe sania trasă de o maşină, cu mine şi râsul meu de şobolan-din-desene-animate, cu mine râzând, cu mine plângând, cu mine ţinută de mână, cu mine uitată, cu mine visată. Poate că e un amestec fericit de vin fiert, sfârşit de an şi o arhitectură de emoţii perfect proporţionate, dar în ce fel îmi râd ochii şi cum dansează clipele şi cum s-au potrivit toate când dincolo de geamurile, nici prea curate, nici prea murdare, s-a lăsat dezvăluită zăpada mult aşteptată!

Sau poate doar sunt beată! Hai, noroc!:)

Ambasadoarea urează

Sărbători fericite tuturor!

Nu, nu-mi place! Meritaţi mai mult! Tre' să vă fac o urare ca lumea, deşi, ca să fiu complet sinceră, eu încă mă uit pe geam, mă duc repede în sufragerie şi mă mai uit o dată la brad, sub el sunt nişte cadouri, mă uit în frigider şi da, tobă e, sarmale da, toate sunt cum trebuie, dar ceva nu se leagă! Ceva nu e la locul lui. Ceva lipseşte. Am înnebunit? Cum să fie Crăciunul dacă afară e soare de primăvară? M-am intoxicat cu tot felul de colinde, am făcut cură violentă cu filme crăciuneşti, colinde, poze cu zăpadă ... nimic nu merge, nu ţine vrăjeala! Drept pentru care, m-am hotărât să-mi bag picioarele şi să nu-mi mai impun stări pe care nu le am şi poate, dacă am noroc, de la miezul nopţii voi fi... in the mood;)

So, Crăciun fericit şi toate alea-alea pe capu' vostru să vină! :)) V-am pupat!

Google, my buddy

Oamenii care ajung pe blogul ăsta sunt nişte oameni speciali cu nevoi clar speciale. După ce m-am minunat de căutările lor, după ce am râs eu bine m-am gândit să vă împărtăşesc momentul, nu cumva să ies eu din tipare şi să fiu altfel. Aşa că, digg in;)
- ştii când te sun şi nu pot raspunde şi apoi îţi spun că nu era important? e pentru că au fost răi cu mine şi mi-e rău ş. Cum să gugăleşti fraza asta?
- aseara am inceput o carte noua, te vedeam printre randuri si asta ma face sa cred ca poate cateodata, la tine ma gandesc. Hai, nu ma-nnebuni!
- ma impac cu gandul ca toti vom muri mai devreme sau mai tarziu in sicriu vom fi. Să mori tu!
- ce sa mia duca mosu? Ai ghiciiiiiiit. Un DEX.
- melodia orice veste minunata. Da.
- cum sa te faci virgina fara himenoplastia? Am o idee. Năstruşnică, aşa. Nu ştiu dacă poţi. Nu ştiu dacă o să-ţi reuşească. Mă gândeam să-ţi zic să nu te fuţi, da' cred că-i cam târziu.
- are fluturele picioare? Da. Şi cur bombat.
- asemanari sufletesti intre fluture si om. Cu nemiluita. Nu că există asemănări, da' suntem chiar identici.
- cum sa fac sa zbor. Bagă-ţi un deşt în cur. Am auzit că funcţionează.
- cum sa invat practic magia la luna plina. Îţi zic eu, da' să nu mai zici la nimeni, da? Ia mătăluţă o ceapă mare, roşie, freacă-te cu ea bine la ochi, toarnă-ţi în cap cenuşa dintr-o sobă, tăvăleşte-te în bălegarul de la porci, lipeşte-ţi pe piele pene şi pune-ţi în sân coji de cartofi stricaţi. Apoi, dă-te cu capu' de pereţi şi poate cu puţin noroc, nu te mai trezeşti, da? Bineeee.
- maini curcubeu. Da. Să te bată la cur.
- rezumat despre ceva. Păi, dom'le, complicat.
- done, but with errors on page. Ha, ha, ha!
- penis ata prea scurta. Fimoză ii zice.
- fetita ce vorbeste prostii. Hai, mă, aşa mi s-a dus vestea c-aş fi?:))
- cum rezistam la porci. Nuuuu, ai înţeles greşit, nu trebuie să rezişti porcilor, îi meriţi!
- brebe. Tu-l cauţi pe Brebenel, mă? Pe fanul nr. 1 al lui Bănica jr.? O să plesnească de încântare când o să i te trimit. E la doi paşi mai încolo, deşi nu ştiu exact unde;)
- ce face zana fluture. Bine, mulţumesc de întrebare.
- let it snow fara muzica unui om. A unui animal atunci?
- fluturii zboara peste tot sau doar in stomac? Ţie-ţi zboară prin creier şi ţi-l face vraişte!
- veste noua minunata, o, ce veste minunata rezumat. M-aţi spart cu colindul ăsta!
- jocuri cu prosti adica cu dragoste. Ai potenţial!
- trilu lilu mirabela dauer. Îhî!

Acum îmi dau seama, după toate căutările astea, că blogul meu e un izvor nesecat de răspunsuri, inspiraţie, sfaturi şi tâmpenii. Şi că Mr. Google mă urăşte profund. Altfel nu îmi explic:) Sper ca cei care caută detalii despre nereciprocitatea in dragoste, cum poti uita ca te-a mintit, femei goale, sex femei goale patpoz, iubitul meu, vreau sa fiu cu iubitul meu, cum sa descopar daca ma potrivesc cu iubitul meu, lacrimile intalnit, fete care vor sa primeasca o palma in cur, metode de a uita pe fostul iubit, se pedepseste singur, femei in tate goale, iubire de zburat, imi amintesc prima noapte de dragoste şi alte rahaturi de genul ăsta să uite definitiv drumul spre fluturii mei. Pentru cei care se întreabă cum sa fac sa zbor, cum invat sa ma dau peste cap sau care şi-au dorit sa zboare am un sfat: Începeţi prin a zbura dracu' de-aici!

LE: sarpele care zboara, ce mai face iubitul meu, magie cum poti sa faci sa zboare lucrurile, atunci pitipoancele de ce nu se plang de burtosii cu care stau pentru bani?, cum sa ma invat sa ma sarut, vreau sa invat cum se fute, daca ai fluturi ai grija sa le coordonezi zborul, cum sa invat sa stau deasupra lui, cum sa futi o virgina, o persoana speciala sufletului meu, daca se insoara ma uita, cum o futa unu pe una in piscina, copil de 9 luni invata sa zboare, cati centimetri trebuie sa aiba o pula ca sa satisfaci o femeie?, sunt niste prosti ei nu stiu cat am visat sa zbor, cine zboara fara sa zboare?, calare pe fluturi urmatoarea :))

Despre nervi, draci şi alţi demoni

Despre oameni care nu te văd, deşi se uită fix în ochii tăi.
Despre prieteni care nu te aud pentru că nu sparg bariera egoismului.
Despre cum e să urli în tine, să dai din mâini şi să faci tumbe dar nimeni să nu te priceapă.
Despre cum e să ai nevoie să vorbeşti, să te laşi purtat de firul unor destăinuiri şi să spui cele mai intime lucruri despre tine şi să descoperi că nu ai fost auzit.
Despre vise care nu fac altceva decât să-ţi amintească ce alegeri ai făcut.
Despre cum e să te pună pe locul doi persoana pentru care ai vrea să fii totul.
Despre rătăciri, izbucniri şi slăbiciuni.
Despre toate nopţile în care ai dormit singur.
Despre ce înseamnă să regreţi ceva cu atât mai mult cu cât nu a depins de tine.
Despre paşi înapoi şi momente pe care nu le poţi şterge cu buretele.
Despre vise care au murit pentru că nu ai ştiut să le resuscitezi.

Despre a învăţa să uiţi ce e de uitat. Despre a accepta ceea ce nu se poate schimba.
Despre a-ţi deschide braţele şi a lăsa să te cuprindă un nou început. Despre un sfârşit de an ca toţi ceilalţi. Nu ştiu cât a fost bine, cât a fost rău. Oricum, se termină ăsta ca să înceapă ce-vrea-să-fie anul vieţii mele şi-odată cu 2009 or să curgă schimbările-n viaţa mea. Cât o să fie bine şi cât o să fie rău, tot nu ştiu. Şi ar trebui ca măcar pentru câteva zile să mă străduiesc să alung toţi dracii şi demonii care-mi dau târcoale, mai ales că sunt fabricaţi doar de mintea mea şi că, în concret, ei nici nu există;)

Colecţiile unei ambasadoare ratate

Colecţionam pietre pe vremuri. Atunci fugea fericirea de mine ca dracu' de tămâie. Nici acum n-aş putea spune că ştiu ce e aia fericire. Să fie secunda ce urmează orgasmul? Sau masa pătrată (neapărat pătrată pentru că nu tind să cred că fericirea se îngână cu perfecţiunea) la care se aşează, pe rând, pahare mai mari sau mai mici, mai pline sau mai goale, din care orice am sorbi are acelaşi gust pentru amândoi? Pentru toţi invitaţii? Să fie atunci când plouă, dar nu în suflet? Să fie în mare, pe care o găsesc tot mai frumoasă pe măsură ce trec anii? Câteodată cred că e în palma lui. În paharul de Bacardi pe care nu l-am băut niciodată. (Când am intrat prima oară în apartamentul ăsta, am ştiut că aici o să rămân. Poate de aici revolta mea). Cred că fericirea e o stare de tâmpeală, de atât de scurtă durată că nici nu apuci să-ţi dai seama că e. Şi nu poţi să mai fii vreodată fericit atâta timp cât nu mai eşti întreg, când te-ai înjumătăţit pe drum, lăsând în anumite momente, iremediabil încrustate dureros în tine, resturi din tine, care nu-şi vor mai găsi niciodată drumul înapoi. Şi când mă gândesc că tot timpul ăsta care trece, mă duce unde vrea el şi că vor fi zile când oamenii vor începe să moară iar ... cum să mai fii vreodată fericit în absenţa atâtor dragi care dau vieţii tale un sens?

Şi scoici. Scoicile astea au şi-acum mirosul unui timp mort, dar neuitat.

Şi vederi. Cu miros de nou, de netrăit.

Şi momente unice, irepetabile.

Porcii nu ştiu să boxeze

Pe Ciprian mi-l imaginam altfel, evident. Da, ştiu, v-am disperat cu imaginaţia mea, da' n-am ce face, mă supun ei. Credeam (sau poate speram, ca o mică perversă ce sunt:) că e un fel de scafandrul-ăla-hot-din-vama-veche-gol-goluţ-perfect-bronzat-brunet-bine-proporţionat-hot-şi-mai-ales-bun-rău. Din prima zi când ni s-a spus că trebuie să îl căutăm pe Ciprian, imaginaţia mea îşi bătea joc de mine şi de nervii mei (a câta oară oare?) şi croşeta ca o pofticioasă momente artistice de rară apariţie. Când nu am reuşit să îl întâlnim în ziua aia, am zis că e un semn, că e situaţia aia, gen cu cât amâni o plăcere mai mult, cu atât va creşte în intensitate.

Când am intrat în sală şi am dat cu ochii de el, m-am scuturat din toate încheieturile cam cum îşi scutură animalele capul şi corpul de tăuni, purici şi alte gângănii şi am scos un brrrrr lăuntric. Evident, dom'le că Ciprian era un ţărănel, cam (prea) pitic care m-a cucerit definitiv când mi-a susurat languros printre dinţii semi-încălecaţi că urmează să compleCtăm exerciţiile nu-ştiu-care cu nu-ştiu-care (n-am mai putut să reţin, mă trăsnise pasiunea-n creieri şi îmi simţeam imaginaţia cum se bate cu mâna pe burtă de râs). Mi-am zis ok, înseamnă că mă pot concentra la exerciţiile de tae bo. Care credeam că-mi plac. Că sunt interesante. De!, suna bine: aerobic+ un fel de mişcări din box+ un soi de autoapărare. Am zis că am dat lovitura. Şi începem. Rezist la încălzire. Între o mişcare prin părul care părea că învăţase mişcările înaintea mea şi se lăţea şi se ridica în toate direcţiile şi o fandare laterală, descopăr că îmi vine să râd de-aiurea. Ştiţi râsul ăla care apare de nicăieri şi pare că nu mai vrea să plece, decât, eventual, după ce te face de tot rahatul în cele mai nepotrivite momente, cum ar fi, în timpul unui examen sau interviu sau un priveghi? Ăsta era.

Sala era plină. De aer. Că oameni nu eram decât 3 femei şi Ciprian, idolul femeilor de la ţară. Când încep de-adevăratelea mişcările alea specifice de tae bo, cu mâinile ţinute în aşa hal că aveam senzaţia că pornim la luptă şi că inamicii noştri sunt acolo şi tre' să-i dăm gata, ciuciu! Eu muream de râs. Mă şi vedeam în oglinzile alea imense cum mă crăceam şi ridicam picioarele, parcă eram o iapă nărăvaşă, cu atât mai mult cu cât nu reuşeam deloc să-mi coordonez mâinile cu picioarele şi cu paşii ăia la stânga ori la dreapta şi păream nu o tipă (superbă, de altfel:) care face un efort să se întreţină, ci una posedată de draci, demoni şi alte bestii. Şi cum să nu râzi? Cum să nu te tăvăleşti pe salteaua aia de râs? Eram eu deplasată? Sunt eu coşmarul oricărui instructor? Nu, nu cred, eu sunt o delicată:)

Într-un final mă loveşte şi pe mine bunul-simţ şi-mi dau seama că dacă tot sunt o purcică incapabilă să facă toate alea, mai bine să mă duc în cealaltă sală şi să trag de aparatele alea, să pedalez, să vâslesc, să alerg, să împing, să trag. Şi le-am luat la rând. Şi caloriile se sinucideau una câte una. Şi eu transpiram. Şi mă alegeam cu dureri în locuri pe care nu ştiam că le am. Dar rezistam eroic cu gândul la draga mea prietenă, piscina. Apoi, când ora de tae bo se apropia de sfârşit sunt chemată să execut abdomene. Că apucasem să mă laud ca pe-astea le pot face şi îmi şi plac. M-a luat gura pe dinainte, ca de obicei. Simţeam că îmi arde burta, că leşin, că mor. De tot. Îmi venea şi nu ştiu nici acum cum am reuşit să mă abţin să nu-i fut un picior în cap lu' Ciprian când îl auzeam hai, încă 10, încă o dată, hai, că poţi. Când m-am ridicat de pe saltea, picioarele îmi tremurau şi nu mă mai puteam ţine pe ele, nici controla direcţia. Mai mult în brânci, mă bag sub duş şi pâş-pâş mă târâi spre piscină, relaxarea supremă. Apa era şi mai caldă şi în poziţia plută aproape că adormeam. Pentru că ţâţele îmi ieşeau din apă, aveam şi admiratori. Hipopotami. Foci. Elefanţi.

Acum, trezită mai devreme decât aş fi vrut, am senzaţia că toată noaptea am fost călcată de tren, de camioane şi autospeciale, de metrouri şi tramvaie, gipuri şi basculante. Colac peste pupăză, s-a spart o ţeavă în baie din perete, prilej cu care aş putea sa-mi fac duş direct pe gresie, că apa izvorăşte într-o veselie. Am reuşit în două zile să scot bradul din cutie, să-l duc în sufragerie şi aşa a înţepenit. Îmi provoacă nervi. Am dispoziţia cea mai anti-crăciuneală.

Aleea Faimoşilor

Mă gândesc de ceva vreme la asta. Dacă s-a mai gândit cineva înainte, soarta!, înseamnă că sunt mai puţin genială decât mă consider, dar n-o să mor dintr-atâta concluzie. Eu zic că avem cu ce. Zic că dacă mi-aş fi urmat ponirile adolescentine şi aş fi ajuns să joc şi pe altă scenă decât cea a proprie-mi vieţi, mi-ar fi plăcut să merit să fiu acolo. Că e vorba de actori sau de cântăreţi, nu contează. Deşi nici când eram mică şi proastă nu am avut fixaţii idolatrizante împinse în tabăra absurdului pentru vreo dragă figură publică, recunosc că am un nume în minte care ar sta numa' bine acolo.
Şi pentru că eu sunt alfa, începutul, curiozitatea şi visul, declar că mi-ar crăpa inima-n chept de încântare şi că m-aş duce zilnic să lustruiesc (pam-pam!) steaua lui Cristi Minculescu:) dac-ar fi să existe şi la noi un fel de Walk of fame, mai pricăjit şi mai de la ţară, că na!, aşa ne stă nouă bine:) Şi nu consider că ar trebui să ofer şi explicaţii pentru alegerea mea. Nici voi nu sunteţi obligaţi. Doar să-mi spuneţi ce nume aţi vedea strălucind pe Aleea Faimoşilor, da? Bineeeeee;)

________________________________________________
Aseară i-am visat pe Bonjovişti. Iar se gândesc la mine? Ce nebuni sunt!:))

Broasca fiţoasă

Deci cum să vă zic? Azi a fost prima zi de bălăceală. Pornisem spre club cu prejudecăţile în rucsac. Îmi imaginam o piscină plină de oameni coloraţi, cefoşi, piţipoance sau copii. Îmi imaginam că sauna e naşpa. Credeam că locul în sine nu-mi poate depăşi aşteptările, ci dimpotrivă, voi fi dezamagită şi că-mi va fi silă să revin. A fost like in heaven, auziţi? Ne-am echipat în vestiare curate (foarte important aspect pentru mine), ni s-au dat nişte prosoape imenseee, impecabile şi .... când m-am trezit în faţa piscinei nepopulate, am simţit că am ajuns acasă:D Nu era nici o muscă acolo, în afară de noi două:) Imaginaţi-vă o piscină mare, cu apa nici prea rece, nici prea caldă, numai pentru voi. Apoi imaginaţi-vă nişte ochi ca de copil, uimiţi şi cum ţopăia în mine încântarea. Lângă piscină era un jacuzzi cu apa mai caldă. Testat fiind, îl declarăm buuuuuun. Lângă- într-o ordine, 3 saune, cu infraroşu, tradiţională şi-nu-mai-ştiu-cum. Duşuri curate, moderne şi dotate. Nu am fost la aerobic, care e de fapt, tae bo (much better) pentru că instructorul venea când trebuia să plecăm, din păcate. Una din noi mai avea treabă. Nu, nu eu:) Eu aş fi vrut să mă mut acolo. Să nu mai trebuiască să plec never-never. Din saună am ieşit leşinată, stăpânită de o moleşeală tare plăcută. Mi-a trecut cu un duşuleţ mai rece şi încă câteva ture de piscină, înotând în toate stilurile, mai mult inventate decât cunoscute. Chiar mă gândeam că dacă îmi mai făceam şi un masaj, cu targa trebuiau să mă scoată de acolo. E o oază de relaxare incredibilă, cu un efect net superior şi din cauza perioadei şi al frigului pe care îl vedeam din piscină cum se izbeşte în geamurile imense.

Hai că dacă m-am tot lăudat pe-aici, să vă zic că am multe articole care ţipă să vadă lumina expunerii, dar să vedem când. Aş avea şi un brad de împodobit şi mâncare de făcut ... da' sunt prea relaxată acum;;) Broasca fiţoasă predă legătura!

Capra şi bikinii roşii:)

Barbie cea obraznică m-a încărcat pe furiş cu o leapşă de sezon ce presupune să îl fac de tot rahatu' pe moş. Moş Crăciun, se-nţelege. Oi fi având eu gura mare şi nu-mi trebuie mult să mă aprind, da' zău dacă înţeleg de ce ma vizează leapşa asta, eu, în străfundurile mele cele mai întunecate fiind un om special, de o bunătate rar întâlnită şi n-aş putea să-l vorbesc de rău tocmai pe moşu' ăsta şi, mai ales, în lumina deja-primitelor cadouri. Dacă vede ce scriu eu aici şi nu mai vine pe la mine? Nu-mi permit deloc să risc, şi să amân leapşa până anul viitor n-are sens, drept pentru care o să înşir ce nu-mi place mie la perioada asta a sărbătorilor de iarnă.
Ce să fie, ce să fie... Păi, mă cam enervează (de tot) că fix unde am vrut eu să mă duc de revelion, taman acolo s-a dus juma' de ţară şi eu am rămas cu palma'n cur, ceea ce-mi cauzează grave crize existenţiale şi-mi demonstrează încă o dată că prostia se plăteşte:| Mă enervează că există superstiţia de a purta bikini roşii în ultima zi din an şi eu nu vreau, nu-mi plac:) Mă sperie şi nu-mi plac de nici o culoare colindătorii cu capra. Capra, dom'le? De ce tocmai capra?
Şi, în plus, dacă zăpada nu e, nimic nu e. Detaliat, creierul meu e setat să înţeleagă din prima că dacă ninge, clar e Crăciunul. Extrapolând, dacă nu ninge, se cam duc dracu' fiorii şi magia sărbătorilor şi nu văd decât un prilej nesimţit de a mânca şi a bea până dai cu deştu' (sper că vă e familiară expresia, că de tradus nu traduc:)

Cam astea ar fi, ştiu că am lălăit-o într-un mare hal, noroc că pot să mă bazez pe my evil twin sister să mai bage din top ca să mă scoată pe mine şi ... pe fetili pe care, alături de bestia de la care a pornit totul, aş vrea să le adun într-o bună zi la aceeaşi masă: Liana, Cora, Alina, Alice, Vyanna, Anca, Alia şi Alinazzz:) Bucuroase, nu? :D

Moşu' mă vrea slabă

Că altfel n-aş putea să-mi explic. Şi mai e şi nerăbdător. Şi chiar aş putea să cred că nu-mă-mai-iubeşte-cum-mă-iubea-el-odată-când-mă-iubea-mult şi îl avea ucenic pe unchiul meu şi primeam cele mai înalte şi pletoase păpuşi. Odată, într-un an, chiar şi-a uitat pantalonii la noi, motiv sigur să revină:) Apoi, altădată, dacă m-aş fi trezit la timp, sigur l-aş fi văzut, că doar nu m-ar fi minţit Chiriloii aiurea şi-au jurat ei că exact cu două secunde în urmă o tulise, eu am văzut doar dâra de zăpadă lăsată pe covorul din sufragerie. Nu ştiu ce să zic, cred că se enerva că haleam toate bomboanele din pom şi lăsam doar poleiala aia, poate că o fi vrut şi el să mănânce una şi şi-a luat ţacă. Mi-o fi purtat pică atâţia ani? O fi Moş Crăciun vreun ranchiunos? Că oricum, nu sclipeam eu de cuminţenie, să fie clar, dar de aici şi până la intenţiile de anul ăsta e cale lungă. Hai, fie, nu mă declar nemulţumită dar apucăturile lui mi se par cel puţin dubioase. De ce să mă vrea slabă? Ce să facă el cu cele 5 chile (pardon, grame:) pe care le am eu în plus? Ce planuri mârşave are cu mine? Îl bănuiesc de gânduri necurate, că vrea să mă vadă chinuită şi să se amuze cum trag toate aparatele şi instructorii ăia de mine, cum leşin la saună şi ... cum mă transform eu într-o sirenă suplă şi preaminunată:) Până atunci, rămân broască. O broască fiţoasă:)
Eh, poftim, acum două zile moşu' ăsta zălud s-a dus la o prietenă de-a mea (cred că din cauză că eu m-am mutat şi am uitat să-l anunţ) şi mi-a lăsat un cadou acolo:) Cadoul ăsta e un abonament la un club de maaaaari fiţe din oraş (de altfel şi singurul) şi constă în sedinţe fără număr (acum, dacă mă gândesc mai bine mă cam sperie nelimitatul ăsta) de fitness, aerobic, saună şi ... bă-lă-cea-lă în pisciiiinăăă cât cuprinde:D

Revin cu detalii picante săptămâna viitoare!;)

Nebinevenită în ţara mea

Oamenii deştepţi se duc la munte de revelion. Sau la Sighişoara.
Pentru că au fost atât de deştepţi încât s-au prins că tre' să sune măcar cu o lună înainte ca să mai găsească vreun loc pe undeva.

Ăia mai proşti, ca noi, fac minute într-o veselie proprietarilor/administratorilor de vile/pensiuni/case, în încercarea disperată de a mai găsi ceva, nişte resturi. Deşi situaţia e tragică, toată căutarea asta s-a transformat într-o mare glumă (proastă şi urâtă) şi deja mi se pare că nu mai sunt binevenită nici în propria-mi ţară. Foarte tare!

De la debutul lunii am început să sunăm. Să sunăm, să sunăm, să sunăm. Oferte multe, arii întinse, munţi mulţi, vile multe, eram încrezători. S-a dovedit că nu aveam simţul realităţii şi că visam cai verzi pe pereţi. După ce ne-am lămurit că în Moeciu (sus, jos), Buşteni, Sinaia, Predeal, Poiana Ţapului, Sovata, Soveja, Slănic-Moldova, Slănic-Prahova, Azuga, Păltiniş, Breaza, Borsec, Lepşa ş.a.m.d. porţile ne sunt închise, ne-am orientat (mai mult eu) către Sighişoara (pentru că-mi doresc foarte tare să ajung acolo), gândindu-mă că nu e zonă muntoasă şi că o să găsim ceva-ceva. Am găsit, dar şi preţurile sunt pe măsură. Chiar peste! Când ne-am hotărât să nu mai mâncăm până la revelion, ca să ne permitem să plătim cazarea undeva la o casă nu rustică, ci de-a dreptul ţărănească şi veche şi obosită, descoperim că şi aia e ocupată. Şi următoarea şi cealaltă şi aia de după ea şi aia a vecinului şi aia a prietenului vecinului şi alea de pe strada ailaltă şi aia din următorul oraş şi tot aşa. Grajdurile să fi fost libere? Coteţul? Nu, nu cred:) Am continuat să sunăm şi am ajuns şi prin Argeş, Harghita, Tg. Mureş, prin nişte sate de care n-am auzit în veci şi surpriză, erau ocupate! Am sunat la o cabană de nu-mai-ştiu-unde pentru pensionari:D Nu era ocupată, nu ştiu dacă ne-ar fi primit, da' preţurile depăşeau lejer vreo 5 pensii;;) Apoi, am mai găsit, da' a trebuit să le refuzăm pentru că erau prea generoşi să ne închirieze un apartament de 3 camere cu 2300 euro şi n-am putut să suport atâta mărinimie.

Oamenilor, da, ăştia care nu vreţi să mă primiţi şi pe mine, aţi înnebunit? A dat strechea-n voi? Păi voi ştiţi că eu sunt ambasadoare? Voi ştiţi cu cine vă puneţi?:D
Terminaţilor, da, ăştia care aveţi pretenţii pecuniare atât de exagerate de am avut impresia că vreţi să-mi vindeţi camerele alea, nu să dorm în ele (şi asta cam puţin) vreo 3 nopţi, are you out of your fucking mindsssssss??? Aţi băut tot vinu' din beci şi nu mai aveţi simţul măsurii? Am un mesaj, să nu lăcrimaţi că sunt aşa drăguţă cu voi, o meritaţi. So, fuck off and die!

Bun. De ce fac publică durerea mea? Nu pentru că vreau să mi se spună că trebuia planificat mai demult and stuff, ci pentru că vreau soluţii, poate ştie cineva ceva, pentru că altfel, riscaţi să mă pierdeţi de tot, pentru că mă voi aventura să plec cu maşina prin cine-ştie-ce pustietăţuri şi-or să mă mănânce lupchii şi toate lighioanele patriei;;) So, help!

Voi ce faceţi, unde faceţi, cu cine faceţi?:)
____
Textul e scris (a fost, s-a rezolvat problema) şi fără diacritice pentru că nu mai sunt la calculatorul meu, care pâlpâie, cârâie, bufneşte şi se închide singur. Îl bănuiesc că a ajuns la menopauză:)

Despre dragoste şi alte prostii

Despre love at first sight sau cum nevoia de a fi cu cineva îţi stinge lumina din creieri şi începi să vezi semne acolo unde nu sunt decât umbrele unei vechi relaţii sau false idei despre nevoile tale, ori reprezentări dubioase ale dorinţelor tale. Eu nu cred în dragoste la prima vedere, deşi aş fi vrut, e romantic, e altfel. De ce să fiu eu un om comun şi să mi se întâmple la fel şi identic cu încă cinşpe mii de milioane de oameni, care se îndrăgostesc, în timp descoperindu-se, analizându-se în situaţii concrete, ademenindu-se, încercându-se, simulând şi sperând că tot drumul ăsta duce spre iubirea deplină şi îndelung aşteptată, când aş fi putut foarte bine (not!) să mă las purtată de fiorul dragostei care te trăsneşte când nu te-aştepţi şi te vezi salivând după domnu' care ţi-a stârnit din prima secundă toţi fluturii şi toate moliile adormite din stomac?!
Şi dragostea asta la prima vedere nu e reciprocă, aşa-i? Adică se poate să mă trăsnească de mama-focului un amor ghebos de rară apariţie, şi el ciuciu. Ce e asta? Un fel de soră mai mică şi mai proastă a dragostei adevărate? Forma ei uşuratică? Pasiune? Hormoni scăpaţi din lesă?
Nu cred în dragoste fulgerătoare şi cotropitoare. În minţi definitiv rătăcite pe meleagul gesturilor nesăbuite făcute din dragoste. Cred în nebunie, în pasiune, în pierderea raţiunii pe o perioadă determinată şi de scurtă durată, dar nu în dăruire totală şi necondiţionată. Dragostea e un joc şi toată lumea ştie că jocurile au regulile lor. Nescrise, particularizate. Pe care le respecţi sau le mai încalci din când în când.

Aştept să fiu contrazisă!

Rochia neagră şi vis pe repeat

Să zicem că da, sunt disperată. Să zicem că mi se ridică păru-n cap gândindu-mă la un anumit moment. Să zicem că mi-e groază. După toate mărturisirile astea, credeţi voi că aş mai merita să mai am şi coşmaruri??? Şi n-ar fi nimic dacă ar fi unul, că doar n-am înghiţit degeaba atâtea inimi de porumbel când eram mică. Dar cum să nu mă ia cu leşin când ăsta, coşmarul, se tot repetă? Şi nu numai că se repetă dar mai vine şi cu îmbunătăţiri. Cu adăugiri, înfloriri, detalii. Detalii detaliate chiar.

Se făcea că era nunta mea. Normal. Iar. Aveam o stare de tot rahatul, eram aşteptată de toată lumea, cred că la Starea civilă. Pe deasupra rochiei aveam un palton lung. Negru. Rochia era odioasă cum n-am crezut că poate fi vreo rochie. Albă. Din 2 piese. Corsetul care se ridica (ce detest eu mai tare!), ca un furou mai căptuşit, aşa. Fusta ... îh, de nedescris, ca o rochie de ţigancă, numai că nu înflorată şi colorată, ci albă şi cu multe straturi, în care arătam ca o fantomă fugărită de câini-strigoi. Eram plină de nervi pentru că da, şi în vis eram conştientă că arăt ca dracu'. Uitasem să mă machiez (şi-am căutat în demenţă un coafor unde să repar greşeala dar nu reuşeam să îi găsesc intrarea; parcă de câte ori mă apropiam de ea, dispărea, se muta în altă parte, era ca o v-aţi ascunselea sadică şi înfiorător de perversă) şi aveam nişte pete mici, roşii pe faţă, care îmi apar mie când mănânc ceva expirat sau greţos, pe care fondul de ten l-ar fi acoperit, dacă ar fi avut cine să mă mânjească cu el. Părul era prins în vârful capului, cum îl ţin când stau în casă. Eram de o superbitate raaarăăăăă. Subliniez, rară! Repet, bufneam de nervi. Ajung la Starea civilă cu o prietenă parcă, văd lumea adunată şi-mi dau seama că-mi vine să mă piş. Mă duc la toaletă, înăuntru mai erau vreo 3 fete. Se uitau la mine şi chicoteau, nu oricum, a batjocură. Eu trăgeam de paltonul ăla să-mi ascund rochia de mireasă, cred că speram şi îmi doream nespus să trec neobservată. Intru în budă şi descopăr că nu pot să mă piş pentru că nu am loc de rochia care se înfoiase între timp. Când ies, fetele alea râdeau de-a dreptul de mine. Le-am zis vreo două, că şi în vise sunt beaci şi îl sun pe beau care nu mai apărea. Îmi răspunde cu o voce (tare greu mi-e să o descriu) caldă, joasă ... ca de pe altă lume şi vorbea cu grijă să nu mă supere: eu am fost internat în spital, de asta n-am ajuns, să nu ţipi, să nu te superi. Cred că după ce mi-a zis asta a şi murit. Şi mă îndreptam spre spital, cu toţi oamenii ăia după mine şi rochia din albă devenea neagră în mers, ca şi cum ar fi avut două feţe şi s-ar fi întors singură, ca la un semn, pe partea cealaltă.

...

M-am trezit cu gâtul uscat şi cu senzaţia minunată că înghit cuie.
Acum îmi răsfăţ laringele cu un ceai nemţesc foarte aromat, cu gust de mango şi fructul pasiunii. Bun.

Bujorul sălbatic şi Narcisa cu soare în sân

Iubirea-i o rochie de vară-nflorată,
pe ea aleargă gărgăriţe cu eşarfe la gât,
din ea se preling şi picuri de rouă
când tremură spartă oglinda din noi.

Iubirea-i o rochie, de ea se agaţă şi spini când e vânt,
fusta visează să fie şi ea rochie,
moare de ciudă că şi azi se ţin de mână
Bujorul sălbatic şi Narcisa cu soare în sân.

Tu eşti? Sau cine?

Am o veste foarte proastă pentru tine! Nu am vrut să-ţi spun până acum pentru că ştiu cum eşti, că o să suferi şi o să te afecteze foarte mult. Dar pentru că te cunosc m-am gândit că e mai bine să afli de la mine decât de la alţii. Nici eu nu ştiu ce să fac. Să-ţi spun ... să nu-ţi spun. În orice caz, e foarte grav. Nici mie nu mi-a venit să cred când am aflat. Totuşi odată şi odată va trebui să afli adevărul. Moş Nicolae nu există!

Cineva, nu ştiu cine, că nu cunosc numărul, mi-a trimis mesajul ăsta pe telefon. Vreau să îi spun doar atât: Te urăsc!

___________________
Şi la mulţi ani, copii!

Buton de panică şi femei goale

Înţeleg cum e. Nu că înţeleg, da' chiar am fost şi eu pe-acolo şi nu-mi e străină suferinţa, rahatul ăla de agonie în care nu ştii ce să mai crezi şi nu înţelegi cum s-a-ntâmplat de au căzut ploile peste voi şi a venit mama tornadei şi ţi-a vânturat toate ideile despre fericire, ti-a încremenit visele şi le-a lăsat să atârne, inexpresive şi reci, în voia sorţii. Te întrebi dacă ai să poţi să suporţi, te gândeşti că ai făcut ceva foarte rău cuiva la un moment dat şi că acum doar s-a întors roata. Parcă l-ai suna pe Gigi din clasa a 2 a să-i zici că-ţi pare rău că l-ai făcut urecheat, parcă ai tinde să fii mai înţelegătoare cu toţi dobitocii care te fluieră pe străzi, doar-doar s-o schimba şi norocul tău şi omul lângă care ţi-ai văzut până şi ultimii ani din viaţă, s-o întoarce la tine.

Nu se întoarce, aşa-i? Te-ai convins, nu? Păi, ce să zic, nu-ţi mai rămâne decât să te închizi în casă, să-ţi culegi lacrimile în bidoane de cola şi să le colecţionezi, aşa, să fie, că doar tot ce e provocat de el, e special. Tu nu vrei să iroseşti nimic. Tu nu arunci nimic. Tu uiţi că el a făcut o alegere. Că înainte să facă alegerea, te-a minţit şi s-a purtat cu tine ca şi cu un lucru, care nu îi mai era util după o vreme. Şi poate te-a înşelat, poate ţi-a dat o palmă, poate te-a dat jos din maşină în mijlocul unui oraş pustiu şi străin, la ceas de seară. Poate îţi toca creierii cu geloziile lui aberante, cu teoriile lui cretine şi uita să mai vină pe-acasa o zi-două. Poate uita când e ziua ta, dar tu erai, normal, cea mai superbă persoană din viaţa lui. Poate te suspecta frecvent că ai o aventură cu colegul tău de birou, ce dacă ăsta era un fel de cocoşatul-de-la-notre-dame şi tu erai prea proastă să înţelegi că în felul ăsta îţi distrăgea atenţia de la aventurile lui.

Ştiu, doare ca dracu', simţi că te sufoci, nu ai poftă de mâncare, somnul te ocoleşte. Mergi spre muncă şi toate străzile îţi spun că l-ai pierdut, că umbrele voastre, mână-n mână, nu se vor mai oglindi pe aleile din parc. Ca naiba, te ciocneşti de toate perechile din oraş şi-ţi vine să le rupi capu' ca unor păpuşi, eventual le şi urli că sunt nişte proşti. Te îneci în lacrimi şi înainte să le simţi cum ţâşnesc calde din ochi, simţi un nod în gât care te arde, te macină. Acum, nu mai contează nimic. Nu-ţi pasă dacă şi cam cât de penibilă eşti când te bufneşte plânsul la întrebarea vânzătoarei dacă nu îţi iei restul. Ce rest? Nu mai ai nimic doar. Ai rămas cheală, secătuită, viaţa ta e egală cu zero fără el. Zici că el te făcea să te simţi specială, că avea şi faze de rahat, dar nimic nu se compară cu nopţile voastre de dragoste, că e imposibil să nu-i fie dor la un moment dat şi, da, o să-l ierţi, indiferent ce ţi-o fi făcut, căci, clar, viaţa ta e o continuă rătăcire fără el.

Eşti proastă? Nu, serios, cât de proastă poţi fi? Nu ţi-o fi mâncat neuronii suferinţa asta în care te tot complaci de câteva săptămâni/luni? Adică, natural sau pe furiş, el s-a instaurat undeva pe un piedestal şi în povestea asta tu nu esti decât cel mult femeia de serviciu care vine şi îl lustruieşte de praf. Şi poate s-a jucat cu tine, poate te-a indus în eroare când venea în miez de noapte la tine, beat şi cu chef de futut. Tu ai luat asta drept dovadă de dragoste. Treaba ta. Acum revino-ţi naibii odată, că, dacă ai fi fost cât de cât atentă la ce se mai întâmplă în jurul tău şi dacă te-ai fi pus pe tine pe primul loc, nu ai fi ajuns acum în troaca asta în care colcăie resturi de amintiri, care te dor şi te fac să te simţi goală şi făr' de rost.

Da, militez pentru deţinerea controlului în relaţii. Militez pentru confecţionarea unui buton de panică, care să te expulzeze la timp dintr-o relaţie nepotrivită, pe care să-l apese orice gâscă care nu e în stare să spună nu, atunci când tre' să zică nu, pentru că, la un moment dat, enough is really enough! Să mă ia dracu' dacă nu-mi vine să le trag un pumn în gură tuturor deprimatelor de pe faţa pământului, care nu reuşesc să priceapă că ele sunt importante, că nu trebuie să dăruieşti tot într-o relaţie, că trebuie să fii conştientă că tre' să ai, în caz că, un sistem de siguranţă care să îţi asigure o oarecare linişte post-despărţire. Şi dacă tu dai tot, la un moment dat te goleşti, muţi în el toate revărsările tale cele mai intime, şi, să zicem că n-ar fi nimic dacă n-ar pleca, dar când pleacă, ce faci? Tu cui rămâi? Nici măcar ţie nu-ţi mai aparţii ... şi ce e mai trist decât asta?!

Îl iubeşte femeile

Nepoata mea se uită la el ca la un zeu şi i se agaţă de picioare în secunda în care îl vede intrând pe uşă. Dacă o bagă ceva mai mult în seamă, e terminată, se uită cu ochi-garfield la el, parcă hipnotizată.
Vecina (grasa) din tronson (pe care eu o bănuiesc că sare geamul şi vine de se cacă la noi în veceu:) are o fixaţie pentru el, de pe vremea când era singur, adică îşi belea ochii hulpavi de câte ori făcea omu' baie şi uita geamul deschis.
Sor-mea, maică-mea şi bunică-mea sunt leşinate. I-ar da mâncarea din gură dacă i-ar fi foame, l-ar cocoloşi şi l-ar umfla pân-ar pocni.
Mă-sa îi dă toţi banii pe care-i cere, râzând că nu-i mai primeşte înapoi. S-a prins şi ea că reprezintă pentru el o sursă nesecată de fonduri complet nerambursabile:)
Căţăloaica lu' Chirilă parcă-şi pierde minţile când îl vede şi cu balele atârnându-i în colţurile gurii îl aleargă prin toată casa, doar-doar o avea norocu' să o mai mângâie încă o dată.
Femeile de la muncă l-ar înrăma şi l-ar lua acasă dacă ar şti că găsesc înţelegere la bărbaţii lor.
Toate clientele cu care intră în contact îs leşinate, dar nici unele nu se compară cu alea de la ING, care îi zâmbesc ca proastele, de parcă ar fi ultimul bărbat de pe faţa pământului.
Naşa îl cocoloşeşte şi îi ia apărarea de câte ori mă iau de el, ca şi cum eu aş fi bestia, nemernica şi ciudata.
Prietenele mele îl consideră cea mai bună partidă posibilă, un bucătar desăvârşit, un armăsar, un preaminunat şi nemaiîntâlnit specimen şi se întreabă ce-am făcut eu sa-l merit şi dacă n-aş putea să li-l dau lor:D

N-am nici un sprijin, nici o înţelegere! Înnebunesc! Salvaţi-mă!
Beau-ul meu a devenit idolul femeilor de pe întreg teritoriul judeţului. Evident că mă enervează;;) Tre' să încep o campanie împotriva lui sau împotriva lor, a tuturor:D

Iaşiul în cuvinte

Pe scurt, Iaşiul e frumos.

Şi pentru că-l are pe Eminescu şi plopii fără soţ şi teiul lui. Şi Copoul (la care n-am mai ajuns de data asta). Şi monumente peste monumente şi ultima reşedinţă a lui Cuza. Şi casele/clădirile sunt vechi şi frumoase.

Şi porumbeii ăia demenţi. Cred că din urma noastră s-a declarat post negru pentru ei, că prea i-am îndopat câteva ore bune. M-am şi speriat de ei, cred că erau în număr, aşa, cu aproximaţie, de 3. 572. 461 (sâc!) şi când se buluceau toţi înspre noi (pentru ei sigur nu eram decât nişte boabe de grâu neobişnuit de mari sau doar o sursă neaşteptată dar dorită de hrană) mă lua cu frisoane pe şira spinării. Apoi, ne-am împrietenit, i-am învăţat să fie civilizaţi, să stea frumos fiecare să-şi aştepte rândul:) Apoi, firesc, au început să îmi mănânce şi din palmă;) Tot aici, am fost agăţate. De un cameraman şi un reporter de la o televiziune locală (nu, nu zic tot:) Şi ne-am râs de şi cu ei:)

Găinăţate bine pe cizme şi paltoane, ne-am luat de brat şi în pas săltat am aterizat în paradisul paradisului şi anume, strada nu-ştiu-care cu anticariate. Dezmăţ pe capul meu. Îmi roteam capul în toate direcţiile şi le-aş fi luat pe toate. Eventual să mă aşez acolo, pe bordură şi să le şi citesc:) Mi-am luat Madame Bovary cu 5 lei. Hi, hi! Şi Notre Dame de Paris cu 7. Hi,hi twice! Pe idiot nu l-am găsit:( Am plecat târâtă de celelalte feti cu ochii sclipind de încântare ca un copchil prost.

Trecând prin stări repetate ba de frig, ba de cald, ajungem să luăm la rând magazinele. Nu mai ştiu dacă mi-am dorit să-mi iau ceva. Să vă spun un secret, banii erau număraţi, ca să zic aşa, nu mă mai invidiaţi;) Apoi am fost prin mall-uri, m-am lăsat străpunsă până-n ficaţi de spiritul sărbătorilor, erau tare frumos împodobite. Am fost o mică infractoare şi am făcut poze prin mall deşi (să ştiţi şi voi, copii!) nu e voie şi, fiind un soi de Popa-Prostu' i-am făcut poză fix gardianului.

Şi nu, râsul meu isteric nu m-a făcut să trec neobservată. Totuşi, am scăpat, nu vă scriu din pârnaie acum;)

Şi ne-am plimbat, am luat la pas străzile şi străduţele până îmi venea să-mi smulg tot păru' din cap de oboseală. Şi când îs obosită, râd ca apucata de streche. Şi înţelegeam numai aiurea şi numai prostii debitam. Ceea ce a fost amuzant. Chiar şi doar pentru mine:)

I-am luat lui un măgar-magnet de frigider, deşi el e doar beau:) Când am ajuns acasă, m-am amuzat teribil că în alea două nopţi cât a dormit singur, m-a visat tot pe mine:D

Rochiile de mireasă văzute mă fac să cred că eu mă voi îmbrăca în blugi la nuntă. Sau că o să pogoare în mine un har divin şi o să mi-o fac singură. Sau că nu mă mai mărit:) Sau ceva. Pentru că sunt înfiorător de urâte, împestriţate şi înfofolite, cu aspect preponderent de ieftin, creat de ţaţa-floarea-de-la-oi. Nu mai dezvolt că mă apucă nervii. Mai bine m-aţi ajuta cu idei/sfaturi/something;;)

Şi am fost şi la karaoke, da! Foarte mişto a mai fost şi am descoperit şi o vedetă care făcea pe întreţinătorul de atmosferă, da' nu a reuşit decât să-mi provoace greaţă cu glumiţele penale de domn libidinos. Beac.

Şi pe la 3 dimineaţa ne-am dus pe platformă (aşa spun localnicii;) să vedem panorama Iaşiului. De vis. Era şi oleacă de zăpadă şi o cruce de care m-am speriat atât de tare că nu-mi mai doream decât s-ajung acasă-n pat:) Poze- complet nereuşite din cauză de frig şi beznă. Când ne întorceam o maşină ne-a agăţat iar:)

Şi tot când eram la Iaşi am primit un telefon. Cei mai ochi verzi au primit o propunere indecentă care s-a soldat cu aruncarea unui inel pe un anumit deget:) Ceea ce m-a amuzat şi m-a făcut să mă gudur ca o babă care le ştie şi le-a trăit pe toate;;)

Drumul spre casă a fost presărat cu cântece Cargo, ascultate la nu-ştiu-ce post de radio. Evident, am cântat, spre disperarea fetilor. Hî, hî! Şi iar am râs şi am speriat oamenii de pe străzi. Da, ca nişte plozi fugiţi de-acasă cu banii de pâine:))

And that's all, folks! Pam-pam:)

Iaşiul în imagini

When girls just want to have fun:)

Bun. Deci plec la Iaşi. Peste cam 4 ore. Cu geanta mea de voiaj roşie şi cu ochii bulbucaţi de încântare că mă trezesc cu noaptea-n cap, merg să-mi întâlnesc iubirea aia atât de veche că nici nu ştiu cum îi mai ziceam când nu ştiam că e iubire şi nu bănuiam întinderile ei. Da, pentru mine Iaşiul e, întâi de toate, Eminescu, şi mă cutremur toată ca la un fior nu-ştiu-de-care şi de nu-ştiu-unde, că o să văd iar plopii (mei, normal) fără soţ.

Apoi, shopping. Karaoke. Shopping. Şi rochii de mireasă;)
Şi da, noi suntem alea care râd cu lacrimi în cabina de probă:D

Oficial ne merge bine

Ştii cum e, trec anii, ajungi la un anumit nivel de maturitate emoţională, te baricadezi involuntar şi închizi uşile pentru nou-veniţi, crezând că ai un anumit număr de prieteni direct proporţional cu disponibilitatea ta afectivă. Eşti întrebat dacă e bine aşa şi spui sincer că da. Că, eventual, se poate mai rău, da' mai bine nu. Că are cine să te cocoloşească. Şi cine să-ţi tragă un şut în cur când nu mai ştii în ce direcţie să mergi şi tinzi să o iei numai aiurea, pe coclauri. Că are cine-ţi asculta cele mai aberante teorii şi te susţine în cele mai visătoare vise. Că nu eşti şi nu trebuie să te simţi al nimănui. Că ai cu cine să te urci în maşină şi să te duci în viaţă. Că ai pe cine invita la nuntă şi că există în viaţa ta persoane care vor lăcrima, chiar şi numai intern, de emoţii sau de grija ta. Că numărul amintirilor şi experienţelor comune sunt suficiente pentru a garanta un viitor în care să nu te vezi niciodată singur.

Cu gândurile astea în cap, îmbrăcată la 7 ace, duhnind pe o rază de 20 de km a parfumul cel mai bun şi cel mai scump din dotare, cu rochiţa gri întinsă perfect pe coapse şi cu părul certat şi rugat (în final) să stea exact cum trebuie, cu beau-ul la volan, ne îndreptăm tremurând din toate încheieturile, ca şi cum ne duceam la cel mai important examen din viaţa noastră, fumând ca turcii, deşi mi-am promis mie însămi că n-o să intru pentru prima oară în casa oamenilor ăstora împrăştiind rafale de fum de Pall Mall, dar, de!, tremura stomacul în mine. Coborâm la o florărie, da, se impunea să luam un buchet de flori cum nu s-a mai văzut. Florăresele, două la număr, cred că şi-au dat demisia după ce am plecat eu. Le-am turbat. Le-am disperat. Când ele propuneau un anumit tip de ferigă, sau nu-ştiu-ce buruieni ajutătoare, eu strâmbam din nas. Când ele îmi sugerau crini sau orhidei, eu dădeam ochii peste cap, semn că nu mă înţelegeau deloc. Până la urmă, s-au prins că-mi trebuie ceva deosebit, fără să fie ostentativ. Şi că nu-mi plac florile mov, în ziua aia;) Le-am transmis, ştiu eu sigur, emoţiile mele, mai că le şi tremurau trandafirii galbeni-portocalii în mâini când îi înfăşurau şi îmbrobodeau cu alea-alea;) Era superb. Eu mulţumită;) Finally:D Ele, încântate. Că au scăpat de mine.

Pe măsură ce ne apropiam de cartierul unde trebuia să parcăm şi să urcăm până la un anumit etaj 3, bubuiala din stomacul meu atingea cote maxime. Ca să mă calmez, îmi sun prietenele. N-a fost o idee bună. Una dintre ele, la ideea mea de a-mi da ultimele sfaturi, îmi zice Orice ar spune oamenii aştia, tu să te porţi şi să vorbeşti civilizat. Adica, cum venea asta? Ca şi cum, doar eu ştiam şi credeam despre mine că sunt o lady. Ce, eu nu-s civilizată, eu am căzut din copaci cu o seară în urmă sau cum?:D Mă rog. Încercând să depăşesc momentul, vorbesc cu cea de-a doua. Între timp, ajunsesesm în faţa blocului, dar nu eram încă pregătită sufleteşte pentru momentul ăsta aşa că am mai dat o tură de cartier:) Cea de-a doua îmi spune să fiu calmă, să nu încep să-l alint pe beau cum fac de obicei, că se sperie oamenii. Negăsind nici un sprijin real, coborâm din maşină, el cu florile în mână şi cu sticla de whisky bun, batem la uşă, în timpul ăsta îmi mai dau o dată cu mâna prin păr, să-l domolesc, că parcă se ridicase la bătaie la un inamic periculos dar imaginar.

În faţa mea, răsar doi oameni. De sex diferit:) Mă pupă. În casă e cald. La noi nu era. Parcă încep să prind glas, când văd că şi ei sunt la fel de stânjeniţi ca şi noi. După 2 minute de stat în sufragerie, vorbind prostii, cum fac oamenii la o primă întâlnire, ne mutăm acolo unde ne era locul, adică în bucătăria-balcon, la fumat:D Ora venirii noastre era 17. Când, doborâţi de somn şi cu plămânii burduşiţi de la atâta fumat, cu gura aproape încleştată de la atâta râs şi cu toate subiectele posibile dezbătute şi întoarse pe toate părţile, cu burţile pline de pulpe la cuptor cu bere brună şi alune, mă uit la ceas şi observ că era stimabila oră 2. Au trecut orele ca minutele. Ne-am cunoscut. Ne-am plăcut.

Oficial avem naşi! Neoficial avem doi noi prieteni, de care, între timp, ne-am şi ataşat, ne-am şi îmbătat împreună:) Şi, în weekendul ăsta, aflaţi în deplasare la verişoara mea, am avut ocazia să ne cunoaştem şi mai bine, pentru că eu am dormit cu naşa, iar el cu naşul:)) Şi da, mă, dacă va vine să credeţi, nu au nici o treabă cu tradiţiile. Deloc, mă. Să mai spună cineva de acum înainte că nu sunt eu o specială şi o norocoasă şi o preaminunată:)

Comun de specială (3)

Deşi am în jur de 40 de veri primari, mă întreţin telefonic şi ne întâlnim de fiecare dată când e posibil (la ea ne-a prins prima fulguială), doar cu o singură verişoară. De gradul doi;) Ce să zic, ne leagă ani buni în care ne credeam prinţese pe dealurile patriei şi prin plantaţiile de salcâmi.

Vorbesc (şi) urât. (Şi) înjur. Şi numai eu pot să consider stilul ăsta al meu de a vorbi, drept o formă de alint. Coţofano, bestio, scârbo, coţohârlo, curco, cloşchi, tâmpito, zăludo, demento, etc., toate astea reprezintă colecţia mea de cuvinte-magice;) Nu vă imaginaţi acum că sunt ca o suferindă de sindromul Tourette, ca vă îndepărtaţi de ce vreau eu să exprim aici.

Când iubeşti ai parte de circumstanţe atenuante.

Nu fac parte din categoria copiilor alintaţi de către părinţi. Din fericire (ştiu că am dreptate şi aş vrea ca toţi să aibă norocul meu) pe mine m-au răsfăţat prietenii. Much better;)

Nu există persoană care să mă întreacă în vise. Cu vedete. Dacă într-o seară descopăr că Arnold e un măgar-aproape-manelist care nu mă ajută să urc mai repede pe munte, în alta Madonna vine şi mă îmbrăţişează cu şatra de paparazzi dupa ea, că de!, suntem tovarăşe de-o viaţă:) Mă duceam (în alţi ani, altă vrăjeală) la petreceri cu fetele de la A.S.I.A, eram the best, normal. Bonjoviştii îşi beau cafeaua în acelaşi loc cu mine şi ne salutam de parcă mâncasem în fiecare weekend mici din aceeaşi farfurie. Pe Mincu îl visez inclusiv şi cu ochii deschişi şi dacă m-ar lăsa să mă uit la el măcar 15 minute, în neştire, fără să mă considere nebună, ar fi perfect:) Îs aşa mulţi, o să-mi notez de acum că prea e suspect. Eu ştiu că fiind atât de specială, ei îmi transmit telepatic că acolo îmi e locul. Ştiţi cum se zice: dacă visezi pe cineva înseamnă că persoana respectivă se gândeşte la tine:))

Am perioade când creierul îmi merge mai repede decât gura;).

M-am temut ani întregi că o să se întâmple o mare calamitate şi o să dispară toată maioneza de pe faţa pământului, eu fiind genul, în ceea ce o priveşte, care mănâncă până dă cu deştu'.

Mă mir şi mă tot întreb de ce pe mine nu m-a înjurat nimeni pe blog, nu mi-a spus că-s cretină şi alte epitete îmbucurătoare. Adică, ce? Eu nu merit? Eu-s mai de la ţară sau cum?;;)

Să te fereşti să fii prin preajma mea când eu am ceva amuzant de povestit. Că e banc sau doar o întâmplare amuzantă, n-o să înţelegi nimic. După ce râd eu bine vreo 2 ore, timp în care restul auditoriului se uită cu ochii beliţi şi de-a dreptu' iritaţi că eu sunt atât de proastă şi nu pot povesti nimic, s-ar putea să priceapă ceva. Dacă nu râd tot eu. Dacă îi mai arde cuiva să râdă după ce m-am dat eu de ceasu' morţii, crăcănându-mă în 7 zări, hohotind şi hăhăind ca toate animalele posibile, cu lacrimi şi cu tăvălit pe jos.

Ambasadoarea, cea mai iubită dintre mizerabili:)

Toţi anii ăştia ai mei se pare că nu au trecut degeaba. Nu, am fost foarte ocupată să-mi bat joc de fiecare prăpădit în parte (hai, că în viaţa fiecărei femei apar indivizi demni de menţionat într-un articol ca ăsta, nu săriţi să mă trageţi de urechi că, oricum, am făcut judo:).

Am fost bestie cu băieţii care nu îmi plăceau (motivul era invariabil acelaşi, îi consideram prea proşti:) şi unt-topit-sub-soarele-de-august cu ăia răi, care mă înnebuneau de cap;;). Undeva la mijlocul distanţei dintre cele două extremităţi se află oamenii (nu-i numesc nici băieţi, nici bărbaţi) care m-au cunoscut în perioade în care disponibilitatea mea afectivă tindea vertiginos spre zero, dar care, au fost atât de speciali şi atât de buni cu mine, eu fiind o bitch, că nu s-a putut să nu clatine în mine ramurile îngheţate ale indiferenţei şi care m-au iubit tocmai pentru că eram rea, eram a dracului da' nu puteam să mint, să amăgesc. Nu ştiu din ce material erau făcuţi oamenii ăştia, poate că dintr-un lut special, de au rămas şi după atâţia ani în mintea mea şi în cotloanele prăfuite ale sufletului meu. Să nu credeţi că n-am avut păreri de rău, mai ales în ceea ce îl priveşte pe unul dintre ei, care m-a făcut (cum să zic şi ce cuvinte, în câte limbi ar trebui să cunosc ca să exprim natura regretelor şi absurdul lor) să cresc în mine, care îmi spunea că sunt tonică (da, mă, tonică!, nu drăguţă, nu bună, nu altfel) şi care se uita la mine cu ochi blânzi de om care mă iubeşte în ciuda a orice, aşa cum poţi şi trebuie să iubesti prima oară. Şi acum, după 4 ani de când s-a mutat în nori, în stele şi în rai, mă trăsnesc păreri dureroase de rău că nu am putut să îi răspund la fel, că l-am lăsat şi l-am îndemnat să-şi caute fericirea şi fata care să-i răspundă cu reciprocitatea care o merită, ducându-l spre alt drum, în alte direcţii şi într-o nenorocită zi de 13 iulie ... s-a dus să se-ntalnească cu Dumnezeu. Din tot ce-a fost, mi-au rămas doar visele. Şi ce vise! Ce mângâiere!

___
Îmi pare rău că ce se anunţa a fi un post amuzant s-a transformat în altceva. O să vină o continuare. Până atunci, nu ştiu cât timp mi-a mai rămas, melodia asta fiind mult prea adânc înfiptă în mine... şi eu mult prea penibilă azi, da' asta e. Vă las cu Cargo şi Iris!

Căluţi de mare şi flori de nu-mă-uita

Poţi să ameţeşti de la un sărut! Aşa cum poţi să te îmbeţi golind un pahar de cola. Aşa cum îţi trec cele mai tari teorii/poezii/fragmente/poveşti prin cap când iubeşti sau suferi din dragoste ori cu 10 secunde înainte să adormi şi nu le mai notezi nicăieri crezând ca le ţii minte şi a doua zi. Nu, le uiţi. Aşa cum îţi găseşti puterea să te ridici din pat după ce ai plâns o noapte-ntreagă când el te-a părăsit. Sau cum, împotriva firii şi a voinţei tale (da, sunt momente în care neforţat de nimeni, cu gândurile toate plesnite bine peste plisc să tacă dracu' odată) te duci încă o dată la el, te înjoseşti, te calci singură în picioare, te milogeşti în fel şi-n chip să-ţi mai zâmbească cum a făcut-o-n ziua în care ţi-a zis că eşti îngerul lui păzitor şi-ncerci să treci cu vederea că azi îţi zice că poţi să-ţi iei zborul liniştită, că pe el fericirea îl duce în altă parte, în alt rai, nu al vostru, nu al tău. Şi poţi să stai nemişcată ore-n şir privind la un anumit etaj 2 dintr-un anumit bloc, până când o siluetă îşi vântură parfumul prin cameră. Tu ştii cum miroase. Ştii că silueta asta are fundul bombat şi ochii verzi. Ştii că seara adoarme într-un tricou roşu şi când se dă dimineaţa jos din pat se împiedică de scaunul din faţa biroului. Şi ştii că peste ani, o să întâlneşti silueta asta absolut întâmplător şi o să-ţi spună că nici una nu l-a făcut fericit cum te-ai priceput tu s-o faci, dar ce folos!, durerea e acum, prezentă, vie, şi-ţi rânjeşte de parcă n-ar mai fi oameni pe faţa pământului pe care să-i bântuie.
Poţi să ameţeşti de la un sărut! Şi asta să fie o stare de leşin în care nu simţi că te prăbuşeşti ci, dimpotrivă, te înalţi. Te ridici pe vârfuri, întinzi braţele, perfect drepte şi înainte să poţi să te gândeşti să te lauzi cu asta să începi să zbori. Un zbor aparte. Nevăzută de nimeni să pluteşti în văzduhuri virgine de unde revii încărcată de simţiri care îţi erau străine. Să nu te sperii când limba ta se duce să se întâlnească cu a lui, las-o să se desfete, să-şi caute perechea. Pereţii gurii au toţi ferestre prin care zboară înainte-înapoi frânturi de vise, căluţi de mare şi flori de nu-mă-uita.

___________________________________
Un străin te poate duce la casa din poveşti.

Şi dacă tot n-avem ce face, let it snow!;)

Eu ştiu că există o Zână a cadourilor dorite şi îndelung aşteptate. Care nu trebuie să se întâlnească niciodată cu Zâna cadourilor pe care trebuie să le meriţi şi să nu vorbească niciodată, nici măcar la telefon, cu Zâna zgârcită a cadourilor luate în pripă. Pentru că vine luna cadourilor, lună care o să-mi sporească numărul hainelor, al eşarfelor (da, dependenţă), al poşetelor, etc., eu, ca o disperată, deja jubilez şi îmi frec mâinile cu spor de nerăbdare;). Subliniez, deja!

Aşa mă apucă în fiecare an. Cu o lună înainte, mor de încântare, adulmec ca un coiot versat, de la atâta distanţă, mirosul sărbătorilor, al cadourilor, al întâlnirilor cu prietenii, al vacanţei la munte, cu minunatul meu cur vânăt de la datul cu sania (de pe care mereu cad), al bradului împodobit complet aiurea (da, cu mânuşiţile astea două sunt în stare să nenorocesc un brad care nu arată bine decât aşa, natural, cum l-a făcut mă-sa, coana brăduleasă; odată ce intervin eu, dacă ar putea, s-ar chirci de ruşine, tannenbaum-ul meu:), al vinului fiert cu bucăţi de măr şi coji de portocale băut în creierii munţilor şi salivez cu gândul la prima gură de zăpadă (da, mănânc zăpadă).

Cu toată agitaţia de care dau dovadă când e vorba să vină o ocazie de primit cadouri, nimic, dar absolut nimic pe lumea asta, nu se compară cu sentimentul pe care îl am când aud (că de obicei, nu sunt eu prima care vede) A început să ningă! Ia, uitaţi! (nu, n-am să recunosc în veci asta beau-lui meu, nici prietenilor, nici părinţilor, că doar nu-s tâmpită să-mi tai singură şi de bunăvoie porţia binemeritată de cadouri:) Aşa cum nimic nu se compară cu o casă plină de prieteni, cu care vorbeşti sincer şi glumeşti dezinvolt, fără să păstrezi anumite etichete sau să respecţi anumite reguli. Nu, în prietenie nu e loc de etichete şi de reguli! În prietenie doar eşti. Şi poţi să faci glume cretine (cineva te iubeşte pentru asta), poţi să mănânci din aceeaşi farfurie salată boeuf cu încă 3-4 fomişti, poţi să cânţi (şi nimeni nu te va opri să te desfăşori, deşi vocea ta ar enerva până şi pe cel mai răbdător dintre îngeri), poţi să te iei de mână cu o prietenă şi în pas săltat să înconjuraţi bradul ca nişte copii la prima beţie (cauzată de bomboanele cu rom:), poţi să te aşezi în braţele prietenului prietenei tale şi al iubitului tău totodată (nimănui nu i se va părea suspect) şi poţi şi poţi şi poţi!

De data asta (probabil iar, la fel) îmi doresc să păstrez fluturii aştia naivi aduşi de iarnă până măcar după Revelion (să nu-i mai las să-şi ia zborul, cum se întâmplă aproape mereu), să păstrez bucuria şi încântarea (că doar e primul Crăciun în noua casă:), să ne prindă din urmă trecerea dintre ani (noi fiind în maşină, în drum spre ceva, ca ultimii demenţi în viaţă:), să nu mă mai strâmb de frig când bucăţi din bulgări (acum îmi dau seama că dacă nu foloseam diacritice, s-ar fi înţeles bulgari şi intram în altă poveste:) îmi ating pielea, zgribulindu-mă toată, să simt că trăiesc şi sunt de faţă, cu tot sufletul, la the best days of my life, mai ales că, cine ştie, poate chiar o să fie ăsta ultimul Crăciun, ultimul Revelion, ultimul an când vom fi doar noi doi;)

__________________________
De ieri aşa îmi sună telefonul:)

Eu vreau! Da' pot?

Vreau să mă las de fumat pentru că:

- nu vreau să rămână doar o amintire dinţii mei frumoşi;
- mi-e milă de inima şi de plămânii mei şi nu suport ideea că ar putea să mi se tragă moartea dintr-o alegere de-a mea. În plus, vreau să pot (numa' să mai am ce) să-mi donez organele (măcar unu');
- mi se îngălbenesc unghiile (unghia, de fapt, da' tre' să exagerez că sună mai bine:) şi tenul capătă o culoare şi o textură pe care sigur nu le-aş avea dacă n-aş fuma (da' dacă mă dau cu ojă se rezolvă; sau cu cremă:);
- lunar se duc aiurea nişte milioane bune numai pe ţigări. Calculând dibace, colecţia mea de poşete s-ar mări considerabil ... numa' dacă;)
- m-am săturat de pereţii îngălbeniţi din bucătărie (prilej cu care o să văruim înainte de sărbători cu verde, zic) şi de atâta fum (ceea ce ne-a determinat să cumpărăm cu încrâncenare Ambipur, Oust şi altele de genul ăsta, punând cu nemiluita în toate colţurile casei), de mirosul din gură, de pe degete şi haine;
- în plus, din 10 ţigări fumate, doar una o fumez din plăcere, restul vine ca să fie, de umplutură, conjunctură, bla, bla;
- o să fiu şi eu însărcinată, implicit mamă, la un moment dat (sper!);
- beau-ul meu fumează ca spartul;
- aş vrea să-i pot spune (să mă laud!!!) mamei mele că am renunţat la fumat. Aoleu, da' asta înseamnă să recunosc că fumam? Sau nu?:)

Nu pot să mă las de fumat pentru că:
- (toţi) prietenii mei fumează;
- practic, cu regularitate sportul ăsta (şi dacă stau să mă gândesc eu bine, dacă nu mă duceam în tabăra aia la Buşteni în urmă cu 10, 11 ani aş fi scăpat neatinsă de viciul ăsta de rahat)
- nu ştiu cu ce aş putea înlocui locul care ar rămâne gol dintre degetul arătător şi cel mijlociu:)
- există situaţii şi momente când am nervi sau emoţii şi nu există nimic care să egaleze plăcerea de a fuma o ţigară exact atunci;
- mă simt mai potentă, intelectualiceşte vorbind, când fumez o ţigară sau doar când o văd fumegând în dreapta mea;;)
- da, şi beau-ul meu fumează ca spartul.

Ştiu că mi-am oferit singură nişte răspunsuri, dar n-ar strica deloc să aud poveşti despre cum s-au lăsat alţii de fumat, poate una dintre ele mă inspiră şi pe mine;) Ochei, nau chen ai smoc?:)

______________
David&Goliath img.

Bună ziua! Am ochi căprui şi gură slobodă!

Nu-mi place să folosesc clişee, da' România chiar e ţara tuturor posibilităţilor. Când crezi că ceva nu mai e posibil, că a trecut vremea lui şi că mergem şi noi, chiar dacă pâş-pâş pe calea evoluţiei, descoperi cu scârbă că unele situaţii nu se schimbă, unele idei voit hapsâne şi definitiv perimate avansează la gradul de cutume demne de urmat, unii oameni rămân în continuare şi pentru totdeauna nişte lepre, niste frustraţi, niste înapoiaţi şi nişte sparţi.

Şi dacă:
- este posibil ca un şef dintr-o instituţie publică să fie destituit pentru că suferă de sindromul mână-greblă, care adună, din stânga şi din dreapta bani, favoruri şi alte nimicuri de genul ăsta şi, ulterior, cu nas pe sus şi stilou cu peniţă de aur să se dea drept cel mai potent avocat din oraş;
- este posibil ca atunci când ai 10-20.000 de euro să intri în Barou ca avocat şi să reprezinţi pe mai departe interesele unor bieţi oameni care habar n-au că în mintea ta e ceaţă şi că eşti mai prost (pregătit) ca un copil de grădiniţă;
- este posibil să dai 50.000 de euro ca să intri în Casta Notarilor Publici, şi asta doar dacă te învârţi în anumite cercuri şi îţi dai mâna cu persoane influente.
- este posibil să dai sume incredibile pentru a ajunge pe un anumit post şi asta, în virtutea unei legi nescrise dar nesperat de fireşti, totuşi, să nu se întâmple.

- este posibil să-ţi cari în spate muntele de prostie dar să defilezi mândru ca la parada marilor virtuţi.
- este posibil să te consideri la modă îmbrăcată în pantaloni de treling cu dungi roşii în părţi, cu pantofi cu toc şi un bidon de 2 litri de bere în mâna dreaptă;
- este posibil să mori, pentru că în ziua aia nu a plouat cu bani în propria-ţi bucătărie;
- este posibil să îţi fie şef un analfabet care scoate, odată cu râgâiturile de porc împuţit (scuzaţi pleonasmu'), propuneri nu indecente, ci de-a dreptul scârboase;
- este posibil să alegi să te conducă nişte oameni care se întrec între ei în competiţii din care numai unul iese învingător, dar toţi au de câştigat;

- este posibil să exişti într-o lume plină de discrepanţe, cu sisteme de valori blegite, flasce, cărora nu vrei să li te supui, da' n-ai de ales;
- este posibil să dovedească toate înscrisurile de pe faţa pământului că ai dreptate, dar judecătorii să nu vadă decât banii sau rugăminţile altora;
- este posibil să te duci dracu', să mori de foame, să n-ai unde dormi şi, printr-un contrast dureros, alţii să huzurească în căldură, caviar şi vile de mii de metri pătraţi;
- este posibil să fii proprietarul unui bun imobil şi oricine altcineva să se bucure de posesia lui, în afară de tine;
- este posibil să te laşi călcat în picioare de persoane net inferioare ţie, oricum, numai din punct de vedere material nu, pentru că ai nevoie să munceşti/să fii băgat în seamă/ajutat/ascultat şi să ajungi acasă şi să simţi că toată apa din Dunăre nu te mai poate spăla de sentimentul de înjosire, lehamite şi neputinţă şi să îţi vină să borăşti toate glumiţele semi-sexuale sau debitaţii cretine înghiţite în ziua/săptămâna/luna ce s-a sfârşit,

Bună ziua! Eşti în România!
Come to the dark side! We have cookies!