Donezi=primești

Mulți oameni se feresc să facă donații. E o realitate. Una chiar aproape de mine.

Unii se tem că vor dona din puținul lor unor oameni obscuri cu cazuri mai mult inventate decât reale. Alții gândesc că există atâtea emisiuni/bloguri/știri/fundații care îi ajută și că nu mai e cazul să intervină și ei, cu cei 2 lei de care se pot lipsi, nu fără îndoieli. Unii merg pe ideea că pe ei nu-i ajută nimeni, de ce să ajute ei?! Alții spun că dacă ar da câte un leu pentru fiecare caz de care aud, ar trebui să se împrumute de la bănci ca să facă față. Iar alții sunt, pur și simplu, niște cretini, care au posibilitatea să ajute dar nu o fac pentru că zic ei că există alții care să o facă, sau nu au chef, suflet, disponibilitate ori sunt prea hapsâni.

Concluziile pe care le-am tras eu în momentul în care am vrut să fac o chetă printre prietenii/cunoștințele mele pentru a trimite niște bani unui copil bolnav sunt următoarele:

- oamenii care abia se târâie de pe o zi pe alta, care au familii de întreținut și rate imense de plătit, îți dau cu ușurință bani/hăinuțe și ce-și pot permite;

- oamenii care nu au dus niciodată grija zilei de mâine îți aruncă în silă 5 lei și li se pare că deja au făcut prea mult, insistând eventual să te facă să crezi că poate fi vorba despre un caz-fantomă și că riști să trimiți niște bani unor escroci care nu au nevoie de ei.

Eu nu sunt foarte sensibilă. Nu lăcrimez la fiecare caz văzut/citit. Nu renunț la țigările mele, de exemplu, pentru a dona. Și nici nu alerg ca să depun bani în contul vreunei familii chinuite. Dar am atâta bun-simț în mine încât să mă pun măcar pentru o clipă în locul oamenilor respectivi și să mi se facă frică. Pentru că noi toți  am putea ajunge la un moment dat într-o situație nenorocită, de genul celor pe care le ignorăm acum. Și-atunci, din când în când, rar, ce-i drept, încerc să mă mobilizez și să fac câte o mică donație, pentru că e adevărat, orice e mai bun decât nimic! Voi faceți donații?