Roșu pe cer și în gând

 Hai că știu,

te iubescul meu face luna să roșească!

Nu mă pricep, n-am știut și n-am putut vreodată, cu ușurință, să spun mai mult decât un da, și eu. Eventual, dacă eram eu într-o stare prea bună, puteai scoate de la mine un te! Te-ul ăsta le avea pe toate în el, era și promisiune și dorință și dragoste, era, ca să-nțelegeți, un pachet super-mega-ultra-all-inclusive; nu știu de ce neuronii masculini sunt dresați să creadă că asta e prea puțin, și ei, cu al lor te iubesc! se simțeau nedreptățiți, inferiorizați sentimental și bagatelizați. Și mă întreb, cine iubește mai mult, cel care o spune cu ușurință, oricând, sau cel care nu o poate spune decât rar, foarte rar? Cine iubește mai mult, cel care o spune sau cel care o arată?

Oricum ar fi, teiubescul trebuie să surprindă, e făcut să te joci cu el, să îl trântești în mijlocul discuției, când crezi că nu te aude celălalt, când aproape că se închide ușa în urma ei, trebuie să te facă să râzi, să tremuri, să-ți danseze fluturii în stomac. Teiubescul nu e obligație și nu ține cont de zile, de luni sau de ani, e un pic ușuratic și totodată cerșetor, iar rostit prea lesne și oricui se destramă ca un fum de țigară, nemaiînțelegându-i vreodată sensul. Eu nu vreau să-i ridiculizez importanța și n-o să-l împart cu dărnicie, așa cum ne învață mari maeștri ai cunoașterii umane și interrelaționale.