Gelozie, haine grele

Nu ştiu dacă sunt geloasă şi-atât, sec. Dar dacă sunt, am mii de feluri de a mi-o manifesta. Şi pot face să nu te prinzi. Pentru că, mai mult decât sunt (sau am fost geloasă), sunt mândră. Mai bine crapă chelea pe mine decât să te prinzi că mă roade gelozia. Ştii cum cred eu că e? Gelozia nu vine de niciunde şi hălăduie ca o sălbatică de-aiurea. Vorbesc despre mine, e un punct de vedere personal, disecat, ars. Gelozia vine dintr-o îndoială, dintr-o bănuială care-ţi pârleşte sufletul. Şi ghiceşti că e ceva. Că nu-ştiu-cum, între voi, s-a insinuat un corp străin. Poate nu-l vezi, poate n-ai dovezi că există, dar îl simţi, te înghionteşte, te face să ridici pumnii şi să sari să aperi ceva ce ştii că-i al tău. Gelozia e o reacţie la un atac invizibil. Absurdă, ca o ecuaţie cu mult prea multe necunoscute.
Eu nu pot fi şi geloasă şi proastă în acelaşi timp. Din mândrie, n-o să recunosc, n-o să cer explicaţii, n-o să plâng. Aştept, culeg, pun cap la cap şi rezolv. Pentru că le simt. V-am spus că la mine totul e pe simţit. Dar dacă sunt geloasă, asta sigur înseamnă ceva. Şi pot să fiu amuzantă, pot să te împing în capcane în care sigur cazi, cu riscul de a te mai privi doar în poze. Pot să fiu rece şi intransigentă, deşi clocotesc lave în interiorul meu. Pot să râd de tine, să te provoc, deşi recunosc, am dus uneori prea departe jocurile astea şi m-am ars singură pentru că unii oameni nu ştiu să se joace, nu vor să înţeleagă regulile, sau poate n-am vrut eu să le explic.
Când nu pot face toate astea, îmi dau seama că am pierdut lupta. Şi e doar o problemă de timp până când între noi doi şi trecut se pune un mare şi deşănţat egal.

Apoi, unii oameni consideră că e o tâmpenie să iei gelozia ca pe o dovadă că iubeşti sau că măcar îţi pasă. La mine, însă, aşa e. Nu pot fi geloasă dacă nu te iubesc, dacă nu-mi pasă de tine. Pentru că, dacă nu-mi pasă, nu exişti. Şi-atunci, când mă zgândăre un soi de gelozie, dar decentă, aşa, îmi dau seama că sunt pe drumul cel bun, că raţiunea se poate odihni măcar o clipă, ca să mă lase să mă îndrăgostesc de-a binelea. Şi mă calmez. Până data viitoare. N-am fost niciodată o geloasă patologică. Deşi am avut clocotele mele, am preferat să le îndur decât să le fac publice. Atât cât am putut şi eu, că ce dracu'?!, doar tot om sunt şi eu.

Nu înţeleg, totuşi, cum poţi fi şi gelos şi iraţional în acelaşi timp. De fapt, nu că nu înţeleg, că şi eu îmi pierd minţile în anumite împrejurări, dar să persişti, să te supui stării ăsteia, să laşi asta să fie o stare permanentă, mi se pare că dai dovadă că nu eşti în stare să te stăpâneşti, că nu te cunoşti şi nu te apreciezi, şi-atunci, o să te aprecieze doar mă-ta. Din fericire, eu cred că oamenii se pot schimba, am şi exemple în sensul ăsta, numai că nu singuri. Pentru fiecare om cu un viciu sau o problemă, există un alt om care să-l vindece. Totul e să aibă norocul să-l întâlnească.

_________________________
Hey, ăsta e postul cu nr. 400, ştiţi?:)