E adevărat

Dacă noi nu mai ştim cine suntem există nu doar oameni care să ne amintească asta, ci şi aparate care ştiu despre noi, printre altele, că suntem perfecţionişti (deşi poate noi nu ne-am numi aşa, şi, totuşi, câţi dintre noi nu suntem?) că sursa nefericirilor noastre este dorinţa, durerea de a ne dori tot timpul câte ceva şi dacă nu ajung la împlinire dorinţele astea în timpul impus de noi, chit că e rezonabil or ba, curg frustrările şi tristeţile ca dintr-o fântână ce n-o să sece niciodată. Apoi, pentru mine e clar, indiferent cât de multe ştiu eu despre mine, cât de bine îmi cunosc dedesubturile, confirmările venite dintr-un aparat sau dintr-o altă gură decât a mea, mă năucesc, mă izbesc şi mă pun pe gânduri! Adică cum, de unde ştii, de ce ştii, ce-ai de gând să faci cu informaţiile astea? Hm?

A mai fost cineva cablat la un aparat de biorezonanţă magnetică? Cum vi s-au părut informaţiile despre starea de sănătate şi experienţa în sine?

Pentru mine, care habar n-aveam că există aşa ceva, a fost interesant. Eu, care am nişte gheare-nspre (practicanţii de) medicina tradiţională, am fost încântată că s-a născut deşteptul care să inventeze aşa minunăţie. Nu ştiu dacă se bucură de credibilitate 100%, dacă coroborat cu analize medicale mai rămân valabile rezultatele dezvăluite de el, dacă te poţi baza pe el sau o mai ia pe arătură, dar dacă e complet neinvaziv, pentru mine e suficient. Singurul lucru care m-a uimit şi pus pe gânduri e că pe toată durata cât am fost conectată (cca. 2 ore) am căscat în continuu, cu lacrimi, cu poftă, ca niciodată; mi s-a părut ciudat, cu atât mai mult cu cât nici o persoană care a mai fost n-a păţit-o.

Am 80 de ani

... şi încă mă mai hârâi.

Nu ştiu şi n-am înţeles niciodată de ce nu poţi să alegi în ce etapă a vieţii tale să rămâi. Dacă eu vreau să înţepenesc la 20 de ani, tu, entitateo, specialo, superioaro, tre' să mă laşi, tre' să fii de acord cu mine, de ce să nu fii?, de ce alege altcineva să îmbătrânim, să murim, să ne responsabilizăm? Nu, nu chiar în ordinea asta. V-am spus eu că după 25 de ani te poţi declara bătrân, nu ştiu de ce oamenii decid să se îndoiască de asta. Acum am şi acte care să dovedească asta, da' mai bine vă biorezonaţi şi voi magnetic să vă lămuriţi, nu de alta, da' ca să fim pe picior de egalitate.

Bă, nu ştiu ce-i cu voi, da' eu nu accept să-mi stabilească calitatea vieţii o bucată de salam, fie el şi săsesc sau o lingură de almette. Deşi nu văd nici o bucurie în a trăi cât asfaltul, ca să ajungi să fii tu ăla care-i îngroapă pe toţi, nu mă ştiu nici atât de retardată încât să-mi refuz posibilitatea de a trăi decent, sănătos şi liber până la 50 de ani, dacă ăsta-mi e numărul.
Şi dacă pentru asta tre' să încetez să mănânc preparate, carne în fiecare zi şi trebuie să beau 2 litri de apă, ori să consum mai multe fructe şi legume, fix asta o să fac! Dacă e cineva atât de naiv încât să creadă că nu suntem ceea ce mâncăm, eu îl invit să îşi facă nişte analize şi să nu-i mai polueze şi pe cei din jur cu teoriile astea.
Şi dacă trebuie să mă asigur eu, personal, cu mânuşiţele mele şi cu bibilica mea, că o să am la 50-60 de ani o sumă de bani care să mă hrănească, îmbrace, plimbe, trateze de boli sau să pot face bucurii copiilor mei ori să le ofer un sprijin financiar, fix asta o să fac!

Şi-o să mi se pară normal. Pentru că ăsta e secolul 21, asta e ţara în care trăim şi asta e realitatea. În loc să ne plângem, să ne complacem sau să învinuim, mai bine acceptăm ceea ce nu poate fi schimbat şi alegem din multiplele variante ajutătoare soluţia potrivită nouă!

Explicaţie titlu: aparatul ăsta cu biorezonanţa lui cu tot mi-a zis că vârsta mea energetică este de 80 ani. Nu vă mai spun cât am râs când am auzit asta, un râs un pic amar, da' tot râs. Îi şi spuneam dr. ce afacere tare am făcut; intru în cabinetul lui de 27 de ani şi ies de 80, foarte reconfortant.

Tabla înmulţirii cu unu

Despre frica mea imensă de a mă înmulţi am tot vorbit si pomenit. Dar se tot întâmplă chestii şi lumea nu mă lasă să-mi văd de tinereţile mele:)
Până acum mă speriau groaznic, pe rând:
- kilogramele în plus, şi asta nu pentru că aş fi eu vreo împătimită a corpului silfidic, dar gândul că aş putea să am pentru tot restul vieţii încă 20 de tone pe mine (da, tot restul vieţii pentru că mi se pare foarte greu să mai slăbeşti vreodată) nu prea încape în căpşoru' meu superb;
- apoi, inerentele boli pe care le poţi avea în timpul celor 9 luni, cu care va trebui să te chinui şi să le suporţi, pentru că variantele de tratamente posibile sunt reduse şi, mai ales, stările alea diosebite pe care le are femeia însărcinată (la cum mă ştiu pe mine cred că o să inventez noi şi noi stări, crize şi paranoi:)
- momentul naşterii. Nici nu mai dezvolt, atât de groaznic mi se pare.
- copiii. Da, mă sperie. Mi-e frică de ei. Cu cât sunt mai mici, cu atât îmi par mai periculoşi. Si sa nu ma zic ca creaturile astea se mai si imbolnavesc, chiar daca-s mici-mici, si-atunci sa te tii!

Nu ştiu când şi cum ticăie ceasul propriului organism. Eu bănuiesc că al meu a rămas fără baterii. Nu cred că vreau să fac copii. Nu în viitorul apropiat. Nu mă interesează ce are corpul meu de spus, dar eu psihic nu mă văd niciodată pregătită pentru. Adică, ok, îs buni la casa omului şi mi se pare înfiorător de tristă şi de seacă viaţa oamenilor MARI care nu au copii. Dar eu, pe mine nu mă văd acolo, nu mă văd aşa şi nu pot, momentan nu pot şi n-am chef să vreau asta. Oricât de tare m-ar mai scurma din când în când curiozitatea de a vedea rezultatul simbiozei dintre o ambasadoare şi un beau:) Poate la anu'. Sau la anu'. Sau la anu'.

Acum dacă aş putea s-o potolesc şi pe maică-mea şi dacă aş putea s-o conving să nu mai cumpere haine de bebeluşi, cred că aş înceta să mai am coşmaruri.

Buletin de Galaţi (3)

Faleza Dunării. De sus, de jos, faţă, spate:)
Într-o zi eram călare pe motor (yuhhhuuu, că bine mai e!), iar în alta cu rolele.