Cu cine mi-am petrecut depresia (3). Marturii.

Ce-am facut cand am tacut.

Am fost suparata. Pana in varful degetelor de la picioare. Am fost trista. Pana in maduva oaselor. M-am simtit singura si abandonata. M-am simtit degeaba in viata mea. Si toate astea se acutizau in absenta unor motive serioase, palpabile, justificatoare. Nu se intamplase nimic notabil. Cu toate astea, crapam pe dinauntru de tristete. Cateva zile mi-a rulat in capul propriu un "cantec" de-o tristete inspaimantatoate: i can't feel the love. Doar versul asta il are. Cuvintele astea mici si grele imi atarnau de gat si oriunde ma intorceam vedeam nu iubire, ci marea ei absenta. Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata, sper ca nu. Am lasat sa fie. Sa fie suparare, sa fie tristete, sa fie singuratate. Am jelit. Ce dracu', nu stiu. Ma gandeam la toti oamenii care au toate motivele din lume sa se simta asa si ma simteam si mai groaznic. Ma gandeam la ce am si ma durea in piept de nejustificata mea stare. Din cand in cand, niste oameni se opreau din ale lor sa ma intrebe pe mine de...mine. Nu au fost persoanele la care m-as fi gandit. Nu stiam ce sa le spun. Eu eram intoarsa cu curu' la lume, ele ma intorceau cumva cu fata. Oamenii spun de multe ori ca vor sa fie singuri in durerea lor, dar nimeni nu vrea asta cu adevarat, dimpotriva, dar e o chestie de care isi dau seama abia cand ies din asta.

Apoi, intr-o noapte, m-am trezit ca radeam asa de tare prin somn, incat am trezit-o pe Iris care ma intreba "de ce razi, mami?". Visasem ca cineva a folosit cuvantul "eviscerat" cu sens gresit.
Dup-aia mi-am amintit ca imediat dupa asta l-am visat pe prietenul meu din liceu, mort de 14 ani, ca ii conjugam la ureche verbul a iubi: eu te iubesc, ma, eu te-am iubit, ma, eu te voi iubi mereu, ma.

Toate au un sens pe lume.

***

Acum vreo 2 ani scriam asta. Acum pot sa inteleg altfel totul. Vad repetitiile. Si vad si un "normal" care atunci imi scapa. Mai e mult pana departe, dar stiti cum e sa intelegi, sa aiba totul o noima, cat de mica?!