Cu cine mi-am petrecut depresia (2)

Poate ar fi trebuit sa incep cu asta. Oh, whale (yes, whale!), se poate si acum.

Inainte, stiam despre depresie cat stie orice persoana care nu a ajuns acolo. Ca o persoana deprimata e complet trista, doarme mult sau putin, mananca mult sau putin, nu gaseste nici o bucurie in nimic, are ganduri suicidale, prefera sa stea singura, plange mult, des si inexplicabil.

Dupa prima intalnire cu psi, cand mi-a spus ca traiesc o forma de depresie, am belit ochii pan' la ceafa si-am zis no way, ce-ai, esti prost?! Eram efectiv consternata. Mi se parea ca am nimerit la un tampit care nu stie nimic. Dup-aia am pus cap la cap niste chestii si am inteles. 

Dar sa va spun cum eram eu la prima intalnire: eram un burete emotional complet imbibat care dadea pe dinafara; eram rupta de mine si traiam cu daruire dureri care nu erau ale mele; ultimele 18 luni au fost grele, am empatizat si somatizat pana n-am mai putut cu durerile unor apropiati si chiar, daca puteti crede asta, cu durerile unor oameni pe care nu ii cunosteam personal. Sufeream ca mamaia nu mai e. Sufeream ca traiam niste flashuri din copilarie si intelegeam ca ai mei au fost si-au ramas la distante afective probabil imposibil de redus in this life. Eram prinsa in aceasta capcana emotionala, reactionam puternic, cu furii sau cu lacrimi si-n general imi cazuse toata nefericirea lumii in cap, si gandeam despre asta ca e realism, nu pesimism. Peste toate, o spaima nebuna; cu cat era mai irationala, cu atat era mai puternica.

Dar. Nu preferam sa stau singura. Nu eram lipsita de bucurii. Glumeam si-mi vedeam de viata, parca, asa, paralel cu celelalte stari. Nu aveam si nu am avut niciodata ganduri suicidale. Nu plangeam zilumina. Nu mi se parea ca viata nu mai are sens si nimic bun de oferit. Eram, cum a spus psi, conectata preponderent cu sfera mea emotionala si ca pe cea rationala incepuse sa se puna praful. Reactionam disproportionat la evenimente care nu ma priveau. Vorbeam cu mandrie, bucurie si multa empatie despre persoanele din viata mea, dar nu si despre mine.

You care too much. Structura ta psihica asa e. Nu e ceva rau, it's just who you are.

Gandindu-ma apoi, am vazut in trecut elemente clare din constructia mea, mi-am vazut reactiile, comportamentele, starile si preocuparile si, ce sa vezi,  am ajuns la  aceeasi concluzie: it's just who I am. 

Poti sa accepti cine esti cu adevarat? M-am intrebat si eu. Raspunsul data viitoare.