1 an irisesc, petrecerea

Pregătirile au început cu mult timp înainte, cum deja cred că am stabilit. Totul în legătură cu ziua cea mare era, în capul meu, atât de important, încât trebuia făcut cu mânușițele astea două. Mâncare, costumație, cartoane cu mesaj, curățenie. I-am cumpărat cadouri peste cadouri, haine, i le-am dat c-o lună înainte, i-am luat altele, i le-am dat. Încântarea ei a fost atît de minimă încât tindea frumos spre zero. Come on, girl, what's your problem, nimic nu-ți place?! Da, nimic, am copilul-minune căruia nu-i plac jucăriile. 

După ce mi-am luat de-o grijă, m-a apucat alta: cu ce îmbrac bunătate de copil? Sigur, aveam rochița-cadou bleumarin cu dresurile asortate de la Ana (când o crește, o pun să te sune și să-ți zică tanti, tanti Anaaaa, după care să închidă. de mai multe ori pe zi. ca să te distrezi :D), asta era o ținută. Dar atââââââât? Nu, nu atât, normal, așa că m-am apucat eu frumos să-i fac un tutu multicolor, eu care abia știu să bag ața în ac. A durat mult până am terminat-o, dar, deși nu arăta impecabil, Iris în ea era o cloșcă amuzantă, numai bună de jumulit. La tutu-ul ăsta bineînțeles că era nevoie și de o bentiță, așa că i-am făcut-o și pe-asta. Credeți că mi s-a părut de-ajuns? Credeți că am fost mulțumită? Nu, n-am fost, dar trebuia să mă opresc, pentru că nimic din toate astea nu contau mai mult decât, simplu, ziua de 25 noiembrie, ziua care mi-a schimbat corpul, viața, lumea și inima.

Am conceput și un meniu, mă rog, mai mult niște gustări și dacă ar fi să fiu sinceră (din fericire, nici un invitat nu a acuzat indigestie), aș spune că ouăle (care aveau să fie umplute) au fiert o oră sau chiar mai mult (din motive de uitare pe aragaz), cârnații de bere au fost înfofoliți în (ce oroare!) foietaj, salata boeuf (nu-mi place să spun de boeuf) conținea bucăți cam mari de legume, salata de vinete cu maioneză nu avea suficientă sare, brioșele alea arătoase nu erau făcute de mine (ale mele erau doar alea care arătau ca o mini-balegă c-o căpșună-n mijloc) iar minunatul pate (care m-a făcut să vreau să ling blenderul și după ce l-am spălat) a rămas ca prostu' ascuns de ochii invitaților, pentru că, pur și simplu, nu ne-am mai adus aminte de el (mai bine, a doua zi, ne-am cerut scuze că l-am neglijat și l-am înfulecat pe tot). Toate pregătirile astea m-au extenuat și enervat. Nu-mi place să fiu gazdă, detest să stau să servesc, să torn în pahare, să răspund la o sută de guri unde-s furculițele, șervețelele, farfuriile. Mă indispune maxim și asta se vede. Dacă ajungi la mine-n casă înseamnă că te plac, că ne cunoaștem, așa că poți să-ți iei singur un pahar din dulapul de deasupra chiuvetei și să mă lași și pe mine să mă bucur de ziua aia. Da? Bine.

Alegerea tortului. Foarte, foarte important, desigur. În Galați nu sunt cofetării atât de mișto și cu produse atât de bune încât să vreau să mă îngraș de la ele. Așa că am căutat pe net și am găsit un blog al unei femei mișto și, culmea, atentă la ce zic (am rugat-o să-mi facă 21 de albinuțe, 9 luni de sarcină+12 de viață extrauterină, ideea ta, Ana, nu?), care a făcut pentru Iris fix ceea ce ne-am dorit, ba chiar și ceva în plus, adică un tort nu numai frumos, ci și bun-frate-bun-rău-de-tot. A fost atât de bun că mi-a trecut prin cap să le dau peste gură invitaților care au mai cerut o porție :)

Dispoziția irisească (poza din stânga arată clar cam cum ne-a tratat ea pe noi:) sau cum m-a făcut Iris să vreau să las tot și să fug de-acasă. Eu, coioasă cum mă știți, nu i-am ascultat pe oamenii înțelepți care mi-au spus și exemplificat cum că la petrecerea de 1 an copiii nu sunt chiar cum ne imaginăm noi, așa că n-am avut parte de râsete, de îmbrățișări, de ochi galeși, de copil minunat care vine să-mi spună te iubesc, mami!, după care fuge chiuind să se joace cu ceilalți copii. Am avut însă bocete. Da, bocete frumoase, minunate. Bocete care se opreau la mine-n brațe, doar ca să răsune mai frumos la vederea invitaților-femei. Paranteză: Iris nu prea suportă femeile, mai ales pe-alea trecute de prima și a doua tinerețe, așa că imaginați-vă cât de încântată a fost bunica paternă să constate că urlă ca din gură de șarpe numai cât o vede.

În aceste bocete grozave a trebuit să ne controlăm instinctele și să nu fugim care-ncotro așa că, pe repede înainte, s-a executat tăierea moțului, prezentarea tăvii cu atracții în fața principesei care a înșfăcat banii și mărgelele, după care n-a mai interesat-o nimic și s-a pus, cum altfel, pe bocit. Mă simțeam atât de bine că-mi venea să le dau invitaților mâncarea și tortul la pachet numai să plece mai repede. Am introdus și tortul în scenă, mă mir că n-a bocit când îi cântam la mulți ani!, și de-aici încolo a urmat numărătoarea inversă până ne-am văzut cu casa goală. Iris, petrecăreața și amuzanta, a adormit greu și târziu.

Și asta, fă, fată, fă, a fost prima ta petrecere. Nu mai pupi! :D