10- avem di tăti

Pe 25, sărbătorim 10 luni de când plângeam râuri pe masa de operație- înainte s-o văd și după ce obrazul ei fin și cald îl atingea pentru prima oară pe al meu. Cred că niciodată în viața mea n-am fost mai puternică ca-n alea 5 zile în spital. Nu mi-a fost frică că nu știu ce să-i fac, nu m-au speriat plânsetele ei, nu mi s-a părut prea mică și prea firavă ca s-o iau cu mine în pat. Altele m-au adus în pragul schizofreniei :D

S-a scuturat de bebelușie și-acum e o fetiță frumoasă și haioasă (cum altfel?! :p). Mă dau de-a tumba în sinea mea când cineva îmi spune că îmi seamănă, că e frumoasă foc, chiar și când o văd cât de bestie poate să fie, tot mă umflu de mândrie. Pentru că e a mea. E cea mai a mea.

La 9 luni și 5 zile- Iris cade de pe canapea în cap. Îmi aduc aminte cum auzeam povești de genul ăsta și-mi spuneam că nouă n-o să ni se întâmple, n-are cum. Ba uite că are. Și atunci consideram că e din vina părinților (de data asta, la noi, vina lui :D). Nu-i ușor să recunosc asta, dar și acum cred la fel. Nu avem sute de ochi, nici caracatițe nu suntem, ba chiar ne afectează lipsa somnului și, uite, se-ntâmplă.
Luna asta se pare că le-am bifat pe toate: am avut un episod diareic (din cauză de afine cu iaurt, da, da, deșteapă tare-s), urmat de unul de constipație ușoară (din cauză de ceai de mentă- n-aș fi crezut că 10-20 ml sunt de-ajuns pt asta), urmat de o răceală (doar cu muci) din cauză de vânt pe faleza Dunării. Mi-e groază. Nu suport să o văd bolnavă. Pe creier și pe suflet mi se pune.

Nu numai că a depășit momentul în care nu-l suporta, acum behăie de nerăbdare când vede paharul de iaurt.

Merge ținută de mâini, păcat pt ea că spatele meu a îmbătrânit înainte de vreme. Stă singură în picioare și pășește până se prinde că nu mai am mâinile în jurul ei și-atunci râde și se pune în fund.
Se ridică în fund, se agață de ce prinde și țuști!, în picioare.

Spune  spunea baba, tata, mama, nana, papa, dada și alte vorbe din astea de duh. Nu, nu cred că știe ce-nseamnă toate astea. Doar pa. Când facem cuiva din mână, câteodată și spune. Un pa scurt, încet, parcă i-ar fi rușine. Cred că încă exersează. Când îi zic să spună mama, râde ca și cum da' ce-s proastă să-ți fac ție pe plac?! Acum e în faza ia-ia-ia-ia, niea, e-e, dea-da-da.
S-a trezit într-o dimineață, înainte de 5, ca să cânte ta-ta. Să cânte, na, ce să facă și ea?!

O atrag în continuare oamenii, se uită după ei, vrea atenția lor, dar nu bruscă, invazivă. 

Și oamenii o plac. Oriunde aș merge, se opresc femeile să se bage în seamă- vânzătoarea de pâine se-ascunde după tejghea și face bau! (Iris o privește ca pe-o stricată), casierele din supermarket vorbesc cu ea si ea se rușinează, florăresele îi dau flori și fluturași, vecinii o pupă pe tălpi, într-o zi, 5 femei diferite i-au spus că parcă-i ruptă din reclame. Ea-și alungește ochii ăia albaștri și bagă zâmbetul ăla perfect întins care stârnește în stomacul meu o întreagă colonie de fluturi gâdilitori.
Trage de sertarele la care ajunge și fură așa, pe bâjbâite, ceva de-acolo, iar când o văd și-i zic ce-ai mai furat, demento?, fuge cât o țin picoarele alea grase, parcă mai are puțin și-și ia premergătorul la subraț s-o tulească mai repede cu prada.
S-a descoperit în oglinda mare de pe hol, se pare că altfel decât în aia mică de la baie, și râde mulțumită de fața ei.
Își mănâncă fructele singură. Câteodată integral, câteodată parțial, în funcție de disponibilitatea mea, timp, fruct.
Tot luna asta a luat prima masă la restaurant. Ospătarul n-a știut dacă să ne ia sau nu în serios când i-am zis să ne aducă un morcov. Iris a fost foarte încântată iar noi am putut să mâncăm liniștiți.
Câteodată adoarme (rapid) c-o mână bine înfiptă în părul meu. Habar n-aveam că părul meu are așa capacități paranormale, că-l valorificam de mult, cu riscul de a cheli mai rapid decât o fac deja. Chiar mă gândeam că, dacă unii copii au păpuși, ursuleți, păturici preferate, pt ea o perucă ar fi numai bună, pe post de nap-buddy.
A făcut și la oliță. Un number 2, dacă sunteți curioși :)
Dansează. Vai, mori de râs, nu alta!
Plescăie (și parcă se linge pe bot) când își vede biberonul sau mâncarea și e atât de amuzantă!
Am învățat-o să bată palma și să facă bravo-bravo (= să aplaude).
Dacă o ia sor-mea la plimbare sau când doarme, după o oră mi se face un dor teribil, usturător, de ea.
Bea apă din cană din aia cu pai. Și s-a prins imediat ce trebuie să facă- desigur, dovadă clară a geniului ei actual, dar mai ales viitor :)
Flirtează. Le clipește des bărbaților (în general) și le zâmbește timid-năstrușnic-pervers de-ți vine să o strângi în brațe și să nu-i mai dai niciodată drumul (niciodată până la primul țipăt, evident). Trebuie însă să o învăț să se orienteze, că ea-și alege numai gardieni/paznici/cerșetori/bețivi :) Nu a plâns niciodată când s-au băgat bărbați în seamă cu ea, dar la femei ... o-ho, fără număr. Dacă se poate transmite asta, îmi seamănă, așa eram și eu, întindeam brațele la toți străinii să mă ia.
Noul program de somn, minunat în timpul săptămânii, dă erori în weekend. De genul: dormit până la 9.30 (mare record) după ce, bineînțeles, purtată de zâne și licurici în brațe (că eu nu-mi amintesc altceva) aterizează lin în patul nostru, lucru care-i împinge mesele mai încolo, ajungând să-și doarmă somnul de după-amiază undeva pe la orele 17. Sau erori cu zbierete în toiul nopții, de-am crezut că-mi sar chiloții din ... sertar, de tare ce m-am speriat! Acum, dacă erorile astea (și altele) rămân la stadiul de excepții, zău dacă mă plâng (prea tare)!

Eu? A, eu. Păi. Dacă nu credea cineva că se poate, uite că a trecut luna și noi n-am scos nici acum bicicleta din cămară. Am încă 4 kg în plus și-o formă fizică inferioară celei a lu' bunică-mea. În zilele grele (în care Iris ține morțiș să-mi arate și cealaltă față a ei, de bestie tirană) mi se pare că îmbătrânesc cu 10 ani de dimineață până seară, colțurile gurii se lovesc de genunchi, spatele se curbează, părul se-ncâlcește, brațele mă dor, hainele zac împrăștiate peste tot cu zilele, mâncăm în deplasare sau prostii acasă și-așteptăm să vină noaptea. Poate mâine e mai bine. Și e. Că n-am rezista altfel.
Vreau să mă înscriu la Psihologie, vreau să dau de permis, vreau să mă angajez, vreau să ne mutăm în altă țară, vreau să nu mai existe nu am, nu pot, vreau vacanțe, vreau să nu mai chelesc, vreau o menajeră, vreau să mă spele cineva pe păr seara, după ce adorm, vreau să dispară burta asta, vreau să văd filme, vreau mai mult chef și timp de viață exterioară casei. Am multe vreau-uri care-mi zburdă prin cap. Da' poate la anu'.

Salut pe această cale cititorii lu' cookie! :)

Update: M-am grăbit eu să scriu postul aniversar, dar iată că azi, 23 septembrie, domnișoara a luat-o de-a bușilea. Mi s-a părut mie ceva suspect când, cu un sfert de oră în urmă, deși o lăsasem în fund pe o pătură de picnic cu jucăriile ei, am găsit-o la 2 metri distanță, în picioare, ținându-se de premergător. Aproape că mergea singură în picioare și schema asta nu-i ieșea :)