O lume minunată în care veți găsi... numai bulbuci

Bulbuci. Se mai spune că seamănă cu o bătaie de aripi de fluturi. Nici n-ar fi ciudat să fie așa, din moment ce eu îi învăț să zboare. Sau cu o pâlpâire. Eu m-am gândit mult. Am analizat și-am comparat. Pentru mine sunt bulbuci. Așa simt eu mișcările pe care le face domnișoara Florea. Le simt de mai mult timp. Din cauză că nu știam sigur că ele sunt și nu altceva, n-am să știu niciodată care a fost prima zi în care am simțit-o. Nici nu mai contează, o știu vioaie și sănătoasă din ecografii și e mai mult decât suficient.

 

PS: Mi-e frică de trecerea timpului, dar nimic nu-mi doresc mai mult decât să vină iarna.

Un elefant burtos roade o idee

Mi-e poftă de lalele! Așa grăit-a pupilul către forul superior masculin. Și forul superior masculin s-a dat de 3 ori peste cap și-n ziua-n care copiii se laudă în fața blocului cu numărul de bomboane și baloane colorate primite, eu țineam în mâini un buchet nevinovat de lalele galben-pal și nimic nu mă putea face mai fericită în clipa aia. Eu. Eu-flori.
Ce mișto a mai făcut de mine viața! Cum mă credeam definitivă în părerile mele și cum multe s-au dovedit a fi fum de țigară... Nu știu cât mă face asta să par o instabilă cronic sau cât din toate astea dă vieții tonul ăsta amuzant. Cât din ce arătăm lumii suntem for real? Cât suntem noi, cât împrumtăm de la alții, cât mai pierdem pe drum și cu cât rămânem în final? Mereu mă mir cum de la zi la zi totul se răstoarnă și n-o să găsim procentele de azi identice cu cele de mâine.

Câte, deci, s-au schimbat de la vârsta când credeam că așa sunt clădită și că nici una dintre părerile mele n-o să se dărâme în mine, pentru că eu știu cine sunt, eu nu mă schimb, eu așa rămân? Câte nu?!...
Dacă pot înțelege atracția târzie pentru flori și pentru dulciuri, mai greu îmi vine să-mi înțeleg denivelările psihice și alegerile instinctive. Am știut să recunosc o depresie încă dinainte să mi se șteargă zâmbetul de pe buze și m-am lăfăit la viața mea în niște specimene de depresii tare ciudate, dar când am apucat să zic niciodată nu mai fac aia sau aia sau aia, mereu m-am repetat și jur că eram determinată să nu. Știu cum e să nu mai conteze nici dacă însăși Cleopatra ți-ar declara că te invidiază pentru frumusețea ta, când tu, de fapt, te simți șleampătă și ștearsă, dar niciodată n-am lăsat vreo prietenă să se simtă așa, am întins sfori și am aruncat colace chiar când toate astea mă puneau pe mine în dezechilibru sau dezavantaj. Deși câteodată se înfoaie în mine un orgoliu prostesc, când am zis și-am bătut din picioare că nu iert orice-ar fi, m-am ținut de cuvânt, mințind că am făcut-o, dar neuitând niciodată. Am dat dovadă de lașitate fix atunci când mă credeam mai puternică. Am testat și-am mințit ca să nu se vadă cât de jignită mă simt sau cât de tare sufăr. Am zis de multe ori că am ajuns într-un loc în urma deciziilor mele când, de fapt, destinul m-a târât unde trebuia să ajung.

Oare celei care eram la 16 ani i-ar plăcea de cea care sunt la 28?

În momentul ăsta

... știu atât de sigur că nu-mi mai doresc încă un copil, încât nici o metodă anticoncepțională nu mi se pare îndeajuns de sigură.
Shut up, abstinența nu-i o soluție!:)

Poftă de fum

Am crezut că n-o să mai simt niciodată asta. Că, deși n-am făcut-o fiind conștientă de dezastruoasele ei puteri, am lăsat țigara din cauză că-mi era rău. Deci n-am nici un merit că timp de 3 luni jumate nu m-am mai atins de o țigară. Aș vrea să mă pot lăuda cu asta, dar aș minți ca o nesimțită. De câteva zile mă încearcă un mare dor să simt țigara între degete, să-i urmăresc fumul împrăștiindu-se lasciv, ca o mâță care se întinde la soare, mi-e dor de starea aia, mi-e dor să-mi sufle briza mării în țigară...

Nu mi se pare amuzant

Da. Mie chiar nu mi se pare amuzant să fii însărcinată. Ba, din când în când, mă mai dedulcesc și la borcanul cu depresii. Îi cam adânc borcanul ăsta și dacă n-o să mai pot să fiu o lady o să-l trântesc în capul femeilor care susțin că perioada sarcinii a fost cea mai frumoasă din viața lor, o perioadă în care s-au simțit  superbe și alintate ca niciodată. Și cred că și vomit dacă mai aud texte din astea.

Burta mea a reușit să-mi sperie până și somnul. Și eu îmi iubesc somnul, ce mă fac fără el? Prima noapte pierdută cu ochii pe geam și gândul aiurea părea să fie o întâmplare. Dar de atunci numai întâmplări din astea am. Dacă nu mi-e cald, vreau la baie, când vin de la baie nu mai știu în ce poziție să stau ca să și adorm, dacă toate astea lipsesc, atunci cu siguranță mă trăsnesc în moalele capului gândurile cele mai rele, alea care mă fac să mă simt ca ultima lepră. Nu, mă, mie nu-mi place burta asta mare, nu-mi place de mine cu burtă, nu știu ce să fac cu ea și mi-e silă de toate rochiile și tricourile pe care le am, toate mă arată a fi oribil de ... pătrată. De parcă asta n-ar fi de-ajuns, mă copleșesc și gândurile referitoare la creșterea unui copil, responsabilitatea imensă pe care o ai față de el, grija care o să mă mănânce de vie să nu se îmbolnăvească, știu eu ce să fac cu un copil?, n-o să-mi stea inima de câte ori tușește?, o să mai am timp și pentru mine?, o să fiu ca mamele astea din jurul meu, plictisitoare și enervante, orientate doar către copil și familie?

Poate c-o să fiu și ceva din toate astea. Dar le voi face pe toate în felul meu. Și-o să încetez de azi să mă mai simt o ciudată defectă din cauza trăirilor pe care le am. Asta e, le am, sunt ale mele, așa sunt eu, nu-i nici o tragedie că nu stau toată ziua să-mi fac poze la burtă în oglindă și nici nu cred că nu am stofă să fiu mamă sau că stofa mea ar fi de o calitate îndoielnică. Eu am rămas eu, sarcina asta nu m-a făcut nici mai superbă, nici mai minunată de cât eram, ce bine, nu mint pe nimeni!

Un sms, o invitație

Domnu' beau, despre care vă spuneam acum vreun an jumate cam cât de tare îl iubește femeile, face noi ravagii, de data asta uimitoare. Acum 2 zile primește de la un client următorul mesaj: Salut, sunt baiatu' din 13. eu sunt bisexual, sper ca nu te superi, nu vrei sa dai un sex oral? nu te supara ca te am intrebat te rog. Cam cât am râs și cât mișto am făcut de el, nici nu mai zic. Ia stați așa, ar trebui să-mi fac griji?!:))

Are mama o fetiță frumușică foc:)

Ieri și-au luat zborul toate neliniștile și-au prins contur visele și dorințele noastre. După ce ni s-a confirmat că sarcina își vede liniștită de ale ei și că totul e cât se poate de normal (mare ușurare a fost pentru mine după atâtea gânduri nașpa) ni s-a spus că se pare că vom avea o maimuță, nu un maimuțoi:) Una frumoasă, dacă e să mă întrebați pe mine, agitată ca o zvârlugă. Ne-am emoționat amândoi ca niște proști și abia când am ieșit am realizat că îmi înțepenise pe față un zâmbet cine știe de când.

Apoi, gândiți-vă cum mă simt că, nu numai că s-a îndeplinit ceea ce mi-am dorit atât de mult, dar asta vine după ce la 7 săptămâni am avut acel vis în care Dani îmi spunea că este fată. Nu e amazing? Ba e, și eu mă simt copleșită și fericită!...

Cu o naștere toate suntem datoare

Sau nu chiar toate. Dar, cu siguranță, eu da. Și chiar în viitorul foarte, foarte, dar foarte apropiat. Nu cred că marii inventatori ai acestor vremuri au timp până în decembrie să inventeze o modalitate revoluționară prin care să-ți aduci moștenitorii pe lume, dar dacă ar fi să aleg, pentru mine ar fi foarte nimerit să nasc prin metoda sughițului. Adică eu sughiț, copilul vine pe lume cu brațele întinse spre mine, zâmbind angelic și de-atunci încolo ne vom petrece o viață jucându-ne. De ce să nu se poată? Pentru că ziceți voooooooi?!:)

Dacă până acum am trecut prin toate stările posibile, plus alea inventate special de și pentru mine, de-acum înainte vreau să mă relaxez. Vreau să pun un mare egal între dureri, clisme, sonde, tăieturi, cicatrici și mi-e indiferent! Nu mai vreau să le știu pe toate, să le aud pe toate. Chiar nu-mi mai pasă cum a fost pentru ea sau pentru ea sau pentru ea. Nu mă mai interesează nici ce doctori a avut, ce antecedente au alții sau al meu, dacă al ei e mai competent decât al meu.  În momentul ăsta chiar aș putea să nasc pentru că mi-e indiferent cum se întâmplă asta, câte dureri trebuie să suport, câte mâini mă ating și câți ochi mă văd.
Din punctul meu de vedere, nici o naștere nu te scapă de dureri, fiecare metodă le are pe-ale ei.
Dacă unii consideră că nașterea normală e cea firească, pe care organismul e setat să o recunoască și să o ducă cu bine la capăt, pe mine lăsați-mă să mă îndoiesc. Nu știu ce e firesc în epiziotomie sau în apăsarea sternului cu coatele de către moașă ori în folosirea forcepsului și a vacuumului extractor. Toate astea sub ochii reci și impasibili ai asistentelor (sper că sunt asistente, nu femei de serviciu) care te lasă să te zbați, să urli și să te chinui că doar nu cu ele ai făcut copilul, în plus, recunoaște, ți-a cam plăcut să ți-o tragi. Oricum, faptul că vaginul tău devine loc de pelerinaj în care toți vin, se apleacă, se mai uită oleacă și-și mai spun o părere, nu trebuie să te sperie, doar ei au văzut la viața lor atâââtea, n-oi fi tu mai specială.
Știu și că unii consideră nașterea prin cezariană o metodă elegantă de a aduce pe lume un copil. Aș fi de acord cu asta, dacă aș putea trece peste faptul că e totuși o operație. Dacă se poate și fără? Dacă mă vindec greu și chiar cu sechele? Dacă n-o să fac față durerilor de după și-o să mă pot da jos din pat abia când copilul are nu știu câte luni? Pe de altă parte, chiar sâmbătă, o prietenă a născut prin cezariană, nu are plângeri și consideră că totul e mult mai bine și ușor decât s-a așteptat, se și simțea din vocea ei asta.
Celelalte metode mi se par ... simple exerciții de diversitate. Nașterea în apă- o naivitate. Nașterea cu epidurală- o amăgire care te poate chinui mai mult. Asta era varianta mea salvatoare, până am fost lămurită că la noi în oraș nu există epidurist. Apoi mi-am luat gândul de la ea, gândindu-mă că tot dracu' ăla e, doar că spoit puțin cu roz.
De fapt, iată-mă în ziua și în situația de a nu mai ști dacă realmente mi-e frică de dureri sau nu cumva mă sperie de mă paralizează gândul de a fi goală și crăcită în văzul tuturor, gândul că oamenii ăia din spital îmi vor manevra corpul așa cum făceam eu când eram mică cu păpușile, îmi taie respirația. Și eu nu sunt din plastic. Nici din cauciuc.
O, da, asta e! Ajutați-mă să trec peste asta și-o să vă dau ... jumate din împărăție.

Zic, ca să nu tac

Prietenii mai au și viața lor. Și oamenii, în general, au o viață a lor, o viață în care uneori nu ești inclus, nu ești pe primul loc, nici pe-al doilea, și poate chiar pe ultimul e bătaie. Mă rog, eu periodic uit asta, ei periodic îmi amintesc. 
Știu de mult timp asta, surpriza vine din faptul că persoana pe care o descoperi lângă tine (pentru că mereu e cineva lângă noi) e, de cele mai multe ori, fix cea de care ai nevoie, asta deși te vedeai făcând altceva, lângă altcineva. Numai orbii sunt mereu singuri.

Bine, și noi ce mai mâncăm?

Nu știu cum e prin bucătăriile voastre, dar prin a noastră bate vântul dușmănos al lipsei de inspirație. Dacă vrei să-mi omori toți neuronii și pe mine odată cu ei, pune-mă să-ți fac o listă cu feluri de mâncare pe o durată de 7 zile. O să transpir, o să-mi rod unghiile, o sa-mi smulg părul din cap și-a doua zi o să umblu zăludă, cu restul de păr fluturând a pagubă, până la prima șaormerie, că la restaurant aștepți mai mult. Marea dilemă a familiei noastre e ce mâncăm. În fiecare zi pe fața noastră se citește iaaaaaaaar mâncăm, ce să mai mâncăm??? 

Blogurile cu găteli și bucătăreli nu mă ajută pe mine absolut deloc. Hălădui din unu-n altul și la final, udă toată de la salivatul în exces, mă târâi cu ultimele puteri să-mi fac un sendviș. Sau poate face beau-ul o friptură. Iar friptură. Sau eu niște paste. Poate-ntr-o zi orez cu legume. Dar, doamnelor (și domnilor) asta mănânc într-o zi, a doua ce fac? Iar fac? De unde atâtea idei? Îs seacă. Vreau să cunosc persoana care să fie atît de deșteaptă și de generoasă încât să-mi facă mie o listă cu ce-aș putea face de mâncare. Și eu fac, nu mint! Mai ales că zilele astea chiar suntem în formă.

Anul trecut, cam pe vremea asta...

 ... ajungeam în camera care avea să găzduiască manifestările noastre de honeymooners, gustam din șampania păstrată la rece și citeam scrisorica lăsată de managerul hotelului cu zâmbetul pe buze,
noi eram, mă, ăștia, doamna și domnul Florea,

 ... mă bălăceam în piscina asta prea mare să poată fi cuprinsă într-o singură poză,

...încremeneam cu ochii-pâlnie la așa imagini frumoase și-mi spuneam ce bine că trăiesc să văd toate astea!,

... pierdeam verigheta în oceanul ăsta rece și sărat care m-a atras ca un magnet și mă-ntrebam 

câți s-au prins că alea-s lacrimi,

...vedeam delfini pentru prima oară în viață țopăind în mediul lor și nimic nu mi se părea

mai frumos în acele clipe,

... băteam stațiunea la pas, de mână cu cel care m-a iubit atât de mult încât mi-a dat definitiv numele lui:),

... muream de încântare în cel  mai mișto parc în care am fost vreodată.

Anul ăsta nimic nu mai e la fel. Părul meu are mai puțin din jumătatea pe care o avea în lungime atunci, nu mai încap în pantalonii scurți de la Mango de care m-am îndrăgostit, iar partea de sus a costumelor de baie pare acum o glumă. Nu mai fumez de 3 luni de zile și când mă uit la pozele în care aveam o țigară în mână mi se pare că nu sunt eu. Din aprilie nu mai suntem singuri și când mă uit la Loli nu pot decât să-mi doresc ca și copilul să fie la fel de frumos și de obraznic ca și ea:) Da, și din decembrie vom fi 4. Ce multe s-au schimbat într-un an!

 Mă miram și atunci și mă mir și acum: nu-i greu, mă, să fii fericit!

4 luni, un singur gând

Mi-e frică. Câteodată mă sufocă atâta teamă. Mă întreb despre fiecare lucru care mi se întâmplă dacă e normal, dacă așa e pentru toate, și dacă nu e, ce fac?! Cum deosebești o durere de spate normală de una cu mesaj? Cum îți dai seama că burta ta e un pic tare față de cum era în altă zi și de unde să știi că asta ar cam ieși din sfera normalului și se încadrează la copilul suferă? Cum te prinzi care sunt semnele care să te facă să fugi la doctor sau măcar să-l suni? Cât trebuie să suporți și cât să tratezi? În ce măsură lipsa unui tratament corespunzător e mult mai gravă decât administrarea antibioticelor? Cum știi ce decizii să iei când nu găsești 2 doctori cu aceeași părere? Pe cine să crezi, pe doctori sau pe cele care au trecut deja prin asta? Au femeile instinctul de a cunoaște cu precizie ce trebuie făcut, atunci când situația o cere? Și dacă greșești? Dacă nu știi să naști normal? Și dacă nu poți să naști prin cezariană? Dacă n-o să mai fii niciodată femeie, așa cum ai fost, poți să fii mamă fără să mai fii femeie?

Nu mai e nici un dubiu pentru nimeni. Faptul că sunt însărcinată e vizibil acum și pentru miopi. Mărturisesc că creșterea burtoiului nu mă face să mă simt sexy și drăgălașă. În zilele bune, mă amuză. În zilele proaste, mă sperie. Când mă oglindesc în geamurile unei clădiri sau când trec prin faţa oglinzii de pe hol, de cele mai multe ori tresar la vederea ei, nu am sentimentul că-mi aparţine și câteodată aș vrea să nu vadă și să nu știe nimeni că sunt însărcinată. În plus, mi se pare extrem de invadator, de urât și de scârbos ca oameni care nu au ce căuta în mod normal cu mâna pe burta mea, acum să se înfigă ca-n butoiul cu galbeni să o mângâie sau măcar să o atingă așa, în treacăt. Cred că până la sfârșitul celor 9 luni o să fac o mare criză de nervi din cauza asta. Oamenii ar trebui să înțeleagă că e ceva prea intim să-și permită așa ceva.

Am senzația, acum că am scăpat de grețurile alea oribile, că ele nu au fost decât o joacă. Deși a fost înfiorătoare perioada, situația pare să se prezinte acum și de acum înainte nu chiar roz și liniștită. Și cum mie mi-e frică de dureri... mai ales când nu le știu cauza, traseul și scopul... o să mă sperii de fiecare zvâcnire ca și cum ar fi ultima...
Dintre dubioșeniile înregistrate în ultima perioadă tre să amintesc de amorțirea membrelor, mai ales superioare, de gustul amar din gură pe care l-am avut continuu și 2 zile, de durerile de spate de-a dreptul paralizante care mă fac să cred că la următoarea criză sigur mă sparg în mii de bucăți, de niște pete cool de pe față, parcă îmi cade și mai mult păr decât de obicei (paradoxal, răsare prin alte locuri, vai, ce bucurie!). Am reînceput să iau vitaminele, tot cu greutate le înghit, și cel mai tare mă bucură că am reluat frumoasa mea relație cu apa plată. Cu mâncarea nu mai am probleme, nu grave cel puțin, și chiar m-am îngrășat un chil sau două, era și cazul. Corpul e tot într-o continuă transformare (sau adaptare la noua situație) și nu pot să spun că mă încântă că îl pierd treptat pe cel vechi în favoarea celui nou (sau poate sunt eu prea sentimentală, mă despart prea greu sau chiar deloc de lucruri...).

În rest, toate bune și frumoase, mă râd cu beau-ul de parcă ne-am pierdut mințile și maturitatea, ne întrebăm ce sex o avea puiul-florea și numărăm zilele până la întâlnirea edificatoare cu el (AMR 11 zile), iar în timpul ăsta o iubim pe Loli cu toți ficații și am apucat, mare minune!, să trăim și ziua-n care să ne bucurăm de reciprocitate:)

Unde-am împlinit un an

Să nu râdeți și voi ca alții! Noi am fost, ne-a plăcut, ne-am întors și mai vrem. Faptul că luni noapte la orele 22 eram deja acasă cu Loli în brațe, râzând unul de altul de lunga vacanță pe care am mai avut-o, nu trebuie să vă facă să credeți că s-a întâmplat vreo nenorocire, că ne-am gândit să divorțăm sau că de frica bufnițelor și-a veverițelor ne-am grăbit să ne întoarcem  acasă. Nu, explicația e mai simplă de atât. Deși aveam motorină și bani să tot circulăm, deși am văzut locuri atât de frumoase că mă dureau ochii în cap, deși ne-am amuzat teribil unul pe altul și nu ne-am dorit nici o clipă ca după 2 zile să ne întoarcem acasă, iată ca providența așa a făcut să fie. Detaliem.

Am plecat duminică dimineață la 7 (da, fix la prima oră. alarma telefonului a refuzat să sune la 4.30) pe traseul Galați-Focșani-Târgu Secuiesc-Sfântu Gheorghe-Codlea-Rupea-Sighișooooaaaara. Am descoperit pe măsură ce înaintam că fără să vrem am refăcut aproape 3/4 din drumul pe care îl făceam anul trecut a doua zi după nuntă. Trebuie să spun despre drumul ăsta, parcurs în mai puțin de 6 ore (cu desele pauze de pișu, dezmorțire și fumat) că e un vis. Mi s-a părut că sunt în altă țară. Șosele line, neaglomerate, curate, peisaje superbe, nici n-am putut să dorm de cât de frumos mi se părea. 

În Sighișoara parcă mă trăsnise un plici de muște peste ochi. Asta e Sighișoaraaaaaaaaaa? Unde??? Cam asta se citea în ochii noștri nedumeriți când ne-am trezit undeva în centrul orașului, parcă eram la țară, ba nu, într-un oraș abandonat, ba nu, un rest de oraș sau un sat sau ... unde naiba suntem?! Și unde ne cazăm? Și de ce n-am făcut rezervări? Eh, cu un telefon la un prieten am găsit și pensiunea de 3 stele care urma să se bucure de prezența noastră și unde, complet fascinată, am cunoscut-o pe doamna Bufni și domnul Uliu. Urma să ne lămurim dacă Sighișoara asta avea să ne arate sau nu adevărata ei față. Că de unde să știm noi că cetatea e cetate și orașul e oraș?:)

Cetatea Sighișoarei o trec rapid pe lista locurilor pe care trebuie să le vezi măcar o dată-n viață. E de descoperit la pas, cu împiedicat de dale și căscat ochii pe sus la turnuri, cu urcat scări și dealuri, cu citit inscripții de pe case, multe dintre ele monumente istorice, musai să-ți iei și un magnet, chiar dacă costă 10 lei și e din plastic, dacă ai mania asta, cum mai cunosc eu pe cineva, cu uitat indiscret în curțile oamenilor cu un oftat a De ce bunicii mei nu-s de-aici?, cu panorame perfecte pe care nici un aparat n-o să le cuprindă vreodată, cu întrebări de copchii tâmpiți de genul Îți dai seama că în casa asta chiar a locuit Vlad Dracul? Apropos, așa ne botezăm copilul dacă e băiat, nu? sau Zidul cetății e construit în sec. XIV, îți dai seama cât a trecut de-atunci?:) Personal mi-a plăcut mult mai mult fața cetății la 9 dimineața decât după-amiaza la 6. Mie, chinezilor, englezilor care cărau cu o Dacie break un sicriu dintr-o parte în alta dându-și indicații și sfaturi (habar n-am ce făceau) și găștii army inscripționată cu Dalmatia adventure.

Așa. Pentru că eram doritori de cât mai multe locuri frumoase pe care să le vedem, ne-am zis că o noapte petrecută dormită în Sighișoara ne e de ajuns. A doua zi, după o ultimă plimbare prin cetate și o omletă bună și scumpă, pe la prânz, eram deja în mașină cu o nouă direcție în minte: Sibiu. Traseul a fost Sighișoara-Copșa Mică-Mediaș-Sibiu. Drum frumos, cu munți și nori ca-n vederi. În centrul Sibiului, acolo unde ne aruncase Gps-ul, eram mai dezorientați ca o busolă stricată, era foarte cald, zărisem la un moment dat niște turnuri, aș fi vrut să o luăm la pas, să vedem și noi una-alta, da' cine să mai poată?! Eu nu. Noi nu. Cu părere de rău am lăsat Sibiul pe altă dată... Dacă am fi știut ce urmează, nu făceam prostia asta, nu ne mai îndreptam spre Brașov, nu mai încercam zadarnic să găsim un restaurant în Azuga sau o pensiune în Sinaia și nici nu mai ajungeam în situația de a declara cu ciudă că nu ne mai trebuie Brașov și zona Prahovei cam ... niciodată. Și din cauza drumurilor aglomerate și cariate. 

Nesatisfăcuți, am hotărât să o luăm tot înainte, spre casă. Și-așa ne era dor de muream de Loli și mă săturasem să vorbesc singură cu ea la telefon, ca o babă ciudată. Când am intrat pe ușă, am surprins-o  pe domnișoara Loli cu ochii împăienjeniți de somn, parcă mai grasă și mai înaltă de cum o lăsasem cu, da!, doar 2 zile în urmă:) Deși a fost o vacanță cam ciudată, noi chiar ne-am simțit bine, am râs cum făceam în primii ani de relație, la glume stupide, momente de care nici nu știam că mi-e dor. 

Acum vreau la mare! Se-aude, domnu' Florea?!