miercuri, 31 martie 2010

Deloc nu e greu să mori!...

Am senzația că am lipsit săptămâni, luni întregi. Nu știu cum v-a fost viața între timp, dar știu cum mi-a fost mie. Jale e cuvântul de ordine. Pentru că într-o noapte de luni a murit cel mai tânăr unchi al meu. Avea 38 de ani și 3 fete frumoase. Cea mare, de 18 ani, era lângă mine când doctorul îmi spunea Îmi pare rău, n-am avut ce să facem, îi mai dau o zi, poate două, maxim. Am înghețat. Îl auzeam pe doctor vorbind, îi vedeam masca de tifon pe care nu apucase să și-o dea jos cum se mișcă când deschidea gura să spună cuvintele alea, dar nu-l înțelegeam. Am, de când mă știu, două apucături stranii, una, în cele mai crunte momente din viața mea, când aud cele mai proaste vești posibile, mi se lărgește, poate chiar pentru mai puțin de o milisecundă, un soi de zâmbet pe față. Mă vedeam cumva în oglindă așa, știam că am zâmbetul ăla cretin și repetam obsesiv Adică? Ce înseamnă asta? Adică nu....? Adică o să....? Și răspunsurile lui îmi pare rău, n-a depins de noi, numai Isus a făcut minuni. Nu știu să consolez. Nu știu ce să spun, nici ce să fac în așa momente. Var-mea mă ruga să n-o anunț pe maică-mea care era cu mătușa mea în altă țară pentru că tata o să se trezească, o să vezi. Știam că nu, știam că și ea știe că nu, dar nu avea cum să accepte asta, în capul ei nu încăpea așa o realitate. Cum să spui asta cuiva? Ce cuvinte să inventezi și-n ce dulcețuri să le înmoi ca să nu sune cum sunt? Sprijineam zidurile de la etajul 2, Terapie Intensivă, când a sunat maică-mea. M-am îndepărtat și am spus ceea ce îmi spusese doctorul. Ea- aceeași reacție Adică? Ce înseamnă asta? Ce-i spun ei? Ce mai era de spus? Înfiorător, cutremurător totul. Moartea lui ne-a lăsat cu ochii în gol, întrebându-ne mereu dacă e real, poate ni se pare, nu ni se pare, sigur? Mă ustură sufletul când mă gândesc la toate astea și-n noaptea în care nu a putut nimeni să doarmă el pleca pe un drum fără întoarcere. Mătușa mea, aflată la 2500 de km distanță și la o oră diferență fus orar a simțit și a știut sigur că la ora aia, la 1 noaptea, el murea. Așa s-a dovedit a fi... Pentru că nu mă mai pot concentra, a doua mea apucătură stranie e tremuratul; în momente de maximă emoție (pozitivă, negativă, egal) un curent ciudat, nervos, îmi zgâlțâie dinăuntru către exterior vase de sânge, centimetri de piele, articulații, încheieturi, tot, nu mă pot controla, trebuie doar să mă opresc din vorbit, din gândit, să înlătur sursa care mă zgâlțâie...

Petrecerea mea, anunțată cu surle și trâmbițe, gândită și pregătită, trecută pe listă și mult așteptată, nu se va mai ține. Pentru că sâmbătă, de ziua mea, o să merg la înmormântarea celui mai tânăr unchi al meu.

4 comentarii:

Ionouka spunea...

Of, doamne, e cumplit... Habar n-am ce se spune in momente d-astea...
Asa ca >:D<

Ambasadoarea spunea...

Multumesc, Ioana, o sa duc mai departe imbratisarea cuiva care sufera infinit mai mult decat mine.

metro rider spunea...

imi pare sincer rau pentru pierderea voastra. condoleante.

paul spunea...

Imi pare rau. Aprilie ti-a venit de-a curmezisul... Condoleante.